O poveste adevărată despre un om și locul lui de poveste - Villa San Michele

TIPĂREȘTE

Să mergi în Capri și să nu vizitezi Villa San Michele este probabil ca și cum te-ai duce la Atena și te-ai întoarce cu spatele la Panthenon - asta știam când am debarcat pe insulă, de aceea nici nu ne-a trecut prin cap să n-o includem pe lista noastră obligatorie! Cert e că mie, cel puțin, mi-a depășit toate așteptările; i-am pășit pragul curioasă, cum sunt de obicei și am plecat de-acolo fascinată, de-a dreptul năucită! Nu mai văzusem niciodată așa ceva...

Axel Munthe s-a născut la 31 oct 1857 într-o mică localitate din Suedia, tatăl său fiind farmacist. La 18 ani, se înscrie la Școala de Medicină din Uppsala, iar în prima vacanță de vară călătorește în sudul Europei, după moda vremii, spre a-și întrema organismul firav și plămânii bolnăvicioși. Într-o dimineață însorită, un vaporaș ce plecase din Sorrento îl debarcă în micul port al insulei Capri, de unde urcă „treptele feniciene” (vechiul drum construit de greci se pare, nu de fenicieni, ce face și azi legătura între Marina Grande și Anacapri). La capătul acestora, pe un mic promontoriu, a aflat ruinele unei bisericuțe albe, strălucind în soare, năpădite de parfumata vegetație mediteraneană; priveliștea l-a atins atât de tare, simțurile îi fură răscolite probabil, încât din acel moment a început a se viziona trăind în acest loc o viață simplă și fericită - într-o casă pe care o va fi ridicat cu propria-i minte și propriile brațe, în jurul ruinelor micii basilici de secol 10, închinată Sf. Mihail... „Tot ceea ce vă folosește cu adevărat se cumpără cu puține parale, numai lucrurile de prisos se vând la prețuri mari!”

Anii au trecut, studentul nostru și-a continuat învățătura, definitivând-o însă la Paris și obținându-și doctoratul în medicină la numai 23 ani, cu o lucrare din ginecologie-obstetrică. Totuși, era fascinat de studiile de pionierat ale renumitului neurolog Charcot, așa că a decis să i se alăture pentru o vreme. Ulterior, și-a deschis un cabinet în Paris, câștigându-și repede faima printre pacienți și confrați.

Ceea ce nu l-a împiedicat ca, ori de câte ori avea ocazia, să revină pentru perioade mai lungi sau mai scurte în Italia; și ocazii au fost multe, nu neapărat plăcute - doctorul Axel Munthe n-a pregetat să-și ofere energia și cunoștințele și să participe activ în mai multe situații tragice: cutremurul din insula Ischia, epidemia de tifos exantematic din Capri sau cea de holeră din Napoli.

N-a uitat nici de visul de tinerețe și în 1887 a reușit să cumpere micuțul domeniu San Michele și a început să repare pe ici, pe colo, la început de unul singur, mai apoi primind ajutor de la localnici. Deoarece lucrările înghițeau mulți bani, a hotărât să-și deschidă un alt praxis la Roma, unde a devenit curând cunoscut și apreciat, mai ales pentru excelentele sale abilități de comunicare, dar și pentru faptul că trata pe oricine, bogat și sărac deopotrivă și nu obișnuia să taie chitanțe. Era fidel unei etici medicale de nezdruncinat în acest sens și avea să scrie mai târziu: „Doctorii ar trebui să accepte bani de la pacienții lor bogați pentru folosința proprie și pentru a-i ajuta pe cei săraci, dar n-ar trebui să-și contorizeze vizitele sau să scrie vreo notă de plată!” În plus, succesul său se datora unei calități pe care n-o au chiar toți cei care au terminat studiile medicale - flerul medical, știința (înnăscută) de a aborda pacientul și suferința lui; azi îi spunem inteligență emoțională și considerăm că e unul din motoarele succesului în orice domeniu. „Nu am fost un doctor bun, studiile mele au fost prea rapide, practica mea în spital prea scurtă, dar nu e nici cea mai mică îndoială că eram un doctor de succes. Care e secretul succesului? Să inspiri încredere.” - mai spunea Axel Munthe despre el însuși.

Curând faima lui se întoarce pe meleagurile natale și în 1893 ajunge să fie numit medicul personal al Prințesei Victoria, moștenitoarea Coroanei Suediei și Norvegiei. Desigur că, deși posesoare de cap încoronat și de sânge albastru, bolile secolului 19 - „plămânii slabi” și „nervii delicați” - nu aveau s-o ocolească nici pe prințesă. Doctorul Munthe îi va prescrie terapie prin muzică și băi de soare - și ce decor mai minunat decât insula Capri s-ar fi pretat acestor tratamente?! Așa se face că prințesa, ulterior regină a Suediei, avea să-și urmeze medicul pe însoritele plaiuri mediteraneene pentru mulți ani.

Micuțul domeniu de la Anacapri înflorea pe zi ce trecea. Cu ocazia amenajărilor, Munthe a descoperit multe artefacte de pe vremea romanilor (chiar pe acest loc se pare că a existat una din cele 12 vile de pe insulă ridicate de Împăratul Tiberius). Mare iubitor de antichități și de cultură în general, a decis să nu se dispenseze de nimic; inscripțiile romane vor fi încastrate în pereții casei, statuile și resturile de capiteluri vor decora grădina. Bisericuța a fost reconstruită și transformată într-o micuță și intimă sală de muzică și bibliotecă. Au fost plantate ronduri de flori și desenată o alee de la casă până la terasa cu splendidă vedere asupra Golfului Neapolelui, peste care s-a ridicat o pergolă cu plante agățătoare.

Construcția vilei a început în 1895 și doi ani mai târziu era în mare parte definitivată: parterul cuprindea bucătăria și o sală de mese, iar etajul - dormitorul și un salon, din care se ieșea direct în grădină. (Mult mai târziu avea să se mai adauge pe mijloc un alt nivel, cu suprafață mai mică; acesta adăpostește în zilele noastre cafeneaua, cu o terasă superbă de jur împrejur.) De remarcat că nu a fost solicitat niciun arhitect, toate lucrările s-au făcut după mintea lui Munthe și a celor câteva ajutoare ale sale, oameni simpli din sat! El însuși obișnuia să spună: „Ochiul știe mai multe despre arhitectură decât cărțile.” La final, doctorul trebuie să fi răsuflat ușurat și fericit, căci casa ieșise exact cum o visase: simplă, luminoasă și fluidă, un adevărat templu închinat soarelui, vântului, mării...

Munthe era fericit să ducă exact viața simplă pe care o dorise, înconjurat de prieteni cuvântători și necuvântători - căci, da, era un mare iubitor de animăluțe de tot felul. Deținea o mică menajerie în jurul locuinței sale - câini, pisici, o maimuță, o mangustă, o țestoasă și o bufniță. A cumpărat un domeniu învecinat pe Muntele Barbarosa spre a organiza acolo un sanctuar pentru păsări și alte animale mici. Obișnuia să petreacă multe ore în natură, studiind obiceiurile acestora și protejându-le.

În 1901, Axel Munthe își închide cabinetul de la Roma și se mută definitiv în Capri, fiind urmat de Victoria, devenită între timp regină a Suediei, ceea ce avea să imprime insulei o influență suedeză pentru mai mulți ani. Relația lor se pare că a fost mai intimă decât lăsau aparențele să se înțeleagă, cel puțin la început, și avea să dureze până la moartea reginei, în 1930.

Din păcate, ochii doctorului încep să sufere din cauza unei boli (probabil glaucom) și să nu mai suporte lumina puternică. Cumpără întunecosul Torre di Materita, nu departe de vila sa, pe drumul ce coboară din Anacapri spre far - un turn rotund, ridicat cândva de călugării carthusieni pentru a apăra insula de atacurile saracenilor. Îl amenajează și din 1902 locuiește mai ales aici, în timp ce vila a fost închiriată marchizei Casati Stampa. Aceasta răstoarnă cu susul în jos viziunea lui Munthe în ceea ce privește decorarea casei: ferestrele primesc perdele aurii și draperii grele din catifea neagră, iar podelele de marmură sunt acoperite cu covoare închise la culoare și cu blănuri de animale. Stilul de viață al marchizei era destul de scandalos, ceea ce a făcut ca doctorul s-o dea afară în curând din proprietate. Singurul lucru pe care l-a păstrat din această perioadă a fost inscripția în franceză din salon: „Oser. Vouloir. Savoir. Se taire.” (Îndrăznește. Dorește. Cunoaște. Taci.)

În 1907 se căsătorește cu o nobilă englezoaică (acesta fiind al doilea mariaj; primul, cu o suedeză, se petrecuse imediat ce-și terminase studiile medicale și durase foarte puțin). Își împarte timpul între Capri și Londra, iar această a doua căsătorie avea să-i dăruiască doi fii, Peter și Malcolm.

Anii primului război mondial îl găsesc activând ca doctor de front în cadrul Crucii Roșii Britanice; mare susținător al euthanasierii în situații disperate și depășite pentru pacient, războiul a fost ocazia pentru ca seringa sa cu morfină să-și arate din când în când utilitatea...

Și tot războiul a fost pentru Axel Munthe sursă de inspirație pentru cea de-a doua carte a sa, Red Cross and Iron Cross, publicată inițial sub pseudonimul „A Doctor in France”, pentru ca Regina Victoria a Suediei, născută germană, să nu se simtă jignită; peste câțiva ani, avea să republice cartea sub numele său adevărat. Dar aceasta n-a fost cea dintâi operă a doctorului, ci Letters from a Mourning City, apărută în 1885, inspirată fiind din evenimentele petrecute în timpul epidemiei de holeră din Napoli.

The Story of San Michele a fost însă cartea care i-a adus celebritatea, aproape peste noapte. Este un roman autobiografic despre „visul de la San Michele”, cuprinzând discuții filozofice despre viață și moarte, despre etica medicală, despre drepturile animalelor. Personajele sunt atât reale (dr. Charcot, Guy de Mauppasant, animalele din menajeria sa), precum și imaginare. Cartea a fost scrisă în engleză și publicată la Londra în 1929 de John Murray, urmaș al altui John Murray care-l publicase cu ani în urmă pe Lord Byron! Ulterior, cartea a fost tradusă în peste 40 de limbi, printre care și româna - Cartea de la San Michele.

Din anii 1930, după moartea reginei, Axel Munthe începe a-și petrece verile ca invitat de onoare la curtea regelui Gustav V, iar ultimii ani și-i petrece în totalitate aici, cu ochii tot mai stinși și trupul tot mai împuținat. Este găsit mort în apartamentul său din Palatul Regal pe 11 feb 1949, cu un bilet pentru Capri în buzunarul de la piept... Pentru că - nu-i așa?! - prima dragoste nu se uită nicicând! Sau, folosind cuvintele lui Munthe: „Să fie adevărat că nu există durere mai mare decât să-ți amintești în nefericire de fericirea trecută? Eu, unul, nu cred. Gândul meu se întoarce cu bucurie, nu cu durere în urmă, la San Michele, unde am trăit cei mai fericiți ani ai vieții.”

Încă din timpul vieții, Axel Munthe a lăsat vila prin testament statului suedez, după ce în anii '30 el însuși o deschisese vizitatorilor. Dorința sa a fost ca locul să devină refugiu pentru artiști, jurnaliști, scriitori, oameni de știință sau „alții care mi-ar împărtăși sentimentele pentru Italia, pentru cultura clasică și pentru cercetarea asupra umanității ca întreg”. Din anii '50, Villa San Michele funcționează ca muzeu, fiind administrat de o fundație suedeză cu același nume.

&&&

Am povestit dăunăzi cum am ajuns pe insulă pornind din Sorrento (ca și tânărul student în medicină cu peste un secol în urmă!...), cum am vizitat întâi orășelul Capri, apoi ne-am plimbat prin Anacapri, lăsând la urmă „cireașa de pe tort”, Villa San Michele, aflată în capătul unei alei căreia i-a împrumutat numele. Biletele se cumpără dinăuntru, câte 8 euro de căciulă. Chiar de la intrare te întâmpină un mozaic roman în alb și negru înfățișând un câine ținut în lesă; am citit ulterior că imită unul din mozaicurile din orașul antic Pompei, dar n-aș vrea să mă pronunț asupra semnificației desenului...

Pătrunserăm mai departe în sala de mese, decorată cu mobilă din lemn masiv, în stil renascentist, adusă din Bologna, precum și cu vase suedeze de secol 18; citirăm toate astea pe un panou informativ, prezentat în limbile italiană și engleză și ilustrat cu câteva fotografii de epocă. A, uitai să spun că în pragul acestei încăperi ne aștepta un alt mozaic în alb și negru, ce reprezenta un schelet uman ținând într-o mână o carafă cu vin și în cealaltă un ulcior cu apă; tot o copie din Pompei, iar înțelesul ascuns ar putea fi legat de antiteza dintre viață și moarte, o eternă obsesie a lui Munthe. Oricum, deja începuserăm să înțelegem că omul nu lăsase nimic la voia întâmplării, că fiecare pas pe care aveam să-l facem ne va dezvălui alte și alte simboluri...

Trecurăm mai departe în bucătărie, unde este etalată o adevărată colecție de vase de gătit, iar pe marginea chiuvetei se odihnesc un vas de ceramică plin cu flori, un tocător de lemn în formă de pește și un cuțit. Bucătăria era teritoriul Mariei, cea care avea să satisfacă gusturile gastronomice simple ale stăpânului ei, gătindu-i felurile pe care le mâncau țăranii caprioți: paste, legume, pește, totul stropit cu câte un pahar de vin local (Munthe avea păreri extrem de sănătoase despre felul în care ar trebui să se alimenteze oricine, printre altele aceea că după vârsta de 50 de ani nimeni n-ar trebui să mai mănânce carne). Alături de Maria, gospodăria doctorului a fost îngrijită de surorile Giovannina și Rosina, pe care Munthe le-a învățat să scrie și să citească și care au rămas în slujba sa până când acesta a murit, în 1949. Doctorul le-a considerat întotdeauna parte din familia sa, având grijă să nu le lipsească nimic.

Am ieșit apoi în atrium, un spațiu deschis, destinat relaxării, un fel de curte interioară pavată cu plăci hexagonale de marmură în alb și gri, centrată de o fântână din vremea romanilor; din aceleași timpuri provin inscripțiile în latină încastrate din loc în loc în zid, provenite de pe lespezile unor vechi morminte romane. Busturile de bronz așezate în cele două nișe sunt copii ale originalelor antice, unul din ele reprezentând-o pe Livia, soția lui Augustus. Două scaune din lemn frumos sculptate și câteva ghivece cu plante verzi completează fericit decorul.

Din atrium se urcă pe niște scări către nivelul superior al vilei și prima încăpere este dormitorul, destul de spațios. Un perete dublu arcuit în partea de sus, sprijinit pe o coloană chiar în mijloc îl împarte în două: zona de odihnă spre fereastră, apoi un mic birou. Mobila e clasică, o combinație de lemn închis la culoare și piele, o parte din podeaua de marmură este acoperită cu un covor persan în nuanțe de roșu stins, bej și bleumarin. Din loc în loc sunt statuete de diferite dimensiuni, majoritatea reprezentând nuduri umane, dintre care una într-un mic altar, ca de templu grecesc, fixat în perete.

Următoarea cameră este minimalist mobilată, dar poposirăm mai mult aici, pentru că pereții sunt plini de afișe și fotografii ce ilustrează biografia creatorului vilei. Sunt analizate cele 4 fațete ale personalității sale - medic, scriitor, arhitect, iubitor de animale. Sub o vitrină de sticlă, se odihnesc ochelarii maestrului peste paginile unei cărți deschise...

Ultima cameră e salonul venețian. Mozaicul podelei sugerează desene abstracte și animale mitologice, o pendulă privește impasibilă dintr-un colț întregul decor, două basoreliefuri antice, din calcar de nuanțe diferite, își trăiesc a doua viață încastrate în pereții camerei, alături de mica oglindă venețiană și de ușa masivă de lemn, terminată cu o încuietoare imposibilă... O parte din mobilier e de aceeași factură ca acela din dormitor, restul pare a fi recondiționat, mult mai ușor, forme delicate, spătare perforate, culori marine, acoperite cu mici desene.

Ieșirăm afară, în galeria în formă de L, cu latura mică urmând zidul exterior al casei, iar cea mare continuându-se în față cu aleea cu pergolă. Podeaua e decorată cu un mozaic multicolor, ce se asortează cu acoperământul mesei din mijloc, ce se sprijină pe cinci mici coloane răsucite de piatră, niciuna la fel cu alta. Statui peste tot, întregi sau doar busturi, din bronz sau marmură, expuse pe socluri sau pe resturi de coloane de înălțimi diferite. Arcade și o mică grădină între ele, cu statuia unui mic Cupidon în mijloc... Fragmente de istorie pretutindeni, atât de frumos armonizate în acest decor veșnic însorit!

Și presimțirea mării, către care ne-a condus aproape hipnotic frumoasa alee acoperită de pergola sprijinită pe coloane groase, albe... Pâlcuri de flori multicolore de-o parte și de alta, din loc în loc câteva trepte ce urcă spre terasa superioară a grădinii, prin care aveam să ne întoarcem la final, după ce vom fi admirat imaginea care l-a vrăjit cândva pe doctorul-scriitor-arhitect...

La capătul aleii ne mai așteptau câteva surprize: o reconstituire simplificată a unei încăperi de vilă romană, cu o intrare stilizată formată din 3 arce sprijinite pe mici coloane răsucite terminate cu capiteluri; capela-bibliotecă recondiționată de Axel MUnthe peste ruinele vechii bisericuțe San Michele; Olivettum - un pavilion circular construit de fundația ce administrează muzeul ca un omagiu adus muncii de studiere și conservare a habitatului specific insulei Capri - aici am putut admira (și citi despre) fluturi și păsări, cochilii de scoici, dar și o frumoasă dioramă înfățișând micuțele șopârle albastre ce mai locuiesc în prezent doar pe cele 3 stânci din apropierea insulei, cunoscute sub numele de Faraglioni. Mi-a plăcut explicația din finalul descrierii, cum că șopârlițele s-au adaptat la mediu, și-au luat această splendidă culoare de la atâta albastru care le înconjoară - cer și mare deopotrivă!...

Ajunserăm în sfârșit pe terasa delimitată de coloane răsucite de piatră, ce încinge zidul dinspre mare al capelei! Vederea asupra Marinei Grande și a întregii zone învecinate mi s-a părut feerică de-a dreptul, mi-a tăiat respirația! Și vă reamintesc că era o zi ploioasă, înnorată, culorile toate căpătaseră enervante nuanțe cenușii... Am încercat să-mi imaginez acest peisaj scăldat în lumina soarelui, marea în degradeuri de turcoaz, casele albe strălucind... Deci ăsta e visul pe care l-a visat Axel Munthe încă de când abia trecuse pragul tinereții, acest țel i-a fost far călăuzitor atâția ani la rând!

Am stat multă vreme și-am privit în depărtare, alături de Sfinxul Egiptean de granit, fixat pe marginea balconului, îndreptat către insulele celelalte din Golful Napoli. Pe panoul explicativ de alături am citit că apariția sa pe terasa de la San Michele e învăluită în mister. Munthe însuși întreține acest văl atunci când povestește în The Story of San Michele că Sfinxul i-a apărut într-o noapte într-un vis și apoi a doua zi dimineață l-a găsit instalat pe marginea terasei, scrutând depărtările. Și conchide: „Sfinxul și-a păstrat propriul secret timp de cinci secole. O să păstreze și secretul meu.” Pare să provină de undeva, de pe continentul italian, iar actul său de naștere s-ar fi semnat în jurul anului 1200 î. H., în vremea domniei lui Ramses al II-lea.

Înaintea Sfinxului Egiptean, pe același loc a stat unul mai mic, de proveniență etruscă; acesta există încă, dar a fost exilat într-un colț de terasă, cu spatele la mare. Semnificația Sfinxului pare să se tragă din admirația pe care Munthe o avea față de poetul german Jean Paul, care obișnuia să compare insula Capri cu un Sfinx.

Ne-am întors prin grădina de sus, plină de sute de flori - câte un soare mic, colorat, în fiecare... Ne-am abătut și prin cafenea, ar fi fost drăguț să adăstăm un pic să ne punem emoțiile în ordineîn fața unei cești aburinde de cafea, dar ploaia neîndurătoare ne-a gonit din nou (și avea să ne strice și planul de a urca pe Muntele Solaro cu funicularul, să admirăm toată insula și golful de sus). Așa că ne-am îndreptat spre ieșire...

&&&

Am participat recent la o acțiune de popularizare a unui edificiu istoric din orașul în care locuiesc. Cum sunt eu scotocitoare și căutătoare de perspective pentru fotografii inedite, am rămas la spatele plutonului de vizitatori și mă agăță un reporter: „Ce v-a plăcut cel mai mult? Arhitectura, interioarele? ...” Am răspuns fără să ezit: „Povestea.” La fel v-aș răspunde și vouă dacă m-ați întreba de ce m-a fascinat atât de tare Villa San Michele: pentru că spune o poveste - cu accente vesele și triste, dar frumoasă și... adevărată! Pentru că ne dă o învățătură simplă - chiar cele mai nebunești vise se pot împlini, cu răbdare și tenacitate!

---

VIZUALIZĂRI: 10617 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI