Barajul de pe râul Amstel

TIPĂREȘTE

Drumul de la Regensburg (popas de o noapte) la Amsterdam, deşi lung de aproape 800 de kilometri, se poate străbate în numai 7 ore, graţie autostrăzii care taie Germania de la sud-est la nord-vest. O autostradă care uneori nu are limită de viteză, dar care de cele mai multe ori are, o autostradă pe care, câteodată, se lucrează. Interesant este că drumarii, chiar şi atunci când îşi întind utilajele de-a lungul a kilometri nesfârşiţi, folosesc cu ingeniozitate banda de rezervă pentru a oferi şoferilor, care nu au nici o vină pentru deranjul la care sunt supuşi, două benzi pe fiecare sens. Şi chiar şi aşa, din goană, este imposibil să nu observi, cu coada ochiului, satele aruncate peste dealuri şi, din când în când, câte un castel, care te face să te gândeşti deja la următoarea preumblare, mai domoală, prin lumea aceea cu iz medieval.

Dar, cum călătorului îi şade bine cu drumul, am lăsat căsuţele de poveste în urmă şi am străbătut ultimii 20 de kilometri de la graniţa cu Olanda printr-un peisaj straniu, de deltă (doar mă apropiam de mlăştinoasele Ţări de Jos), cu rezervorul aproape gol (din calculul eronat că, dacă olandezii merg pe bicicletă, au combustibilul ieftin, ceea ce s-a dovedit aproape fatal pentru bugetul expediţiei, pentru că acolo, în Olanda, aurul negru se vinde la cel mai ridicat preţ de pe continent).

Însă toate aceste griji au fost uitate în preajma „barajului de pe râul Amstel” sau Amstellerdam, unde, de-a lungul unui mileniu, oameni harnici şi duri, vorbitori ai unei limbi guturale, de parcă ai avea impresia că în permanenţă mănâncă o lămâie zemoasă, au dăltuit cetatea, smulsă metru cu metru din apele lagunei. Pentru că oraşul vechi al Amsterdamului se contorsionează, ca un amfiteatru, cu arena întinsă de-a lungul râului Ij (canal străbătut în toate direcţiile de ambarcaţiuni şi de celebrele navete albastre care transportă locuitorii cartierelor de peste canal către şi de la Gara Centrală, punctul zero al oraşului) şi cu gradenele sprijinite de râul Amstel. Ca în orice amfiteatru, căile de acces, radiale, celebrele canale sau Grachtengordel oferă ochiului ordinea unor clădiri dese, înguste şi înclinate. Da, înclinate, pentru că, acolo unde omul se luptă cu marea pentru fiecare metru pătrat, nu este loc de scări spaţioase sau lifturi elegante, de aceea, inventivitatea locală a zidit, pe acoperişul fiecărei clădiri, câte un scripete de piatră, cu ajutorul căruia proaspăt mutatul locatar să îşi poată ridica mobilierul către etajele superioare... Înclinate pentru că, nu-i aşa? , dificilul proces al elevaţiei să nu deranjeze vecinii deja stabiliţi în apartamentele înguste şi lungi...

Astfel, nume demne de fraţii Grimm, Herengracht, Keizersgracht sau Prinsengracht care desemnează elita urbană încazarmată pe râul Amstel, cu ale sale locuinţe burgheze înşiruite cochet de-a lungul stradelelor ce delimitează canalele (să nu uităm că gracht – citit hraht, deoarece fonemul „g” devine „h” după de ai gustat lămâia zemoasă! – înseamnă canal) alternează cu la fel de celebrul de Wallen (în fond, denumirea locală pentru „chei”), cunoscut şi sub numele de Walletjes sau Rosse Buurt, dar mai simplu, Districtul Roşu, cum era şi firesc, una dintre cele mai vechi zone ale oraşului. Nici asocierea lor, nici faptul că toate au intrat în patrimoniul UNESCO nu sunt întâmplătoare, pentru că spun foarte multe despre spiritul acestui popor. Şi dacă, vizitând canalul care leagă între ele clădirile colorate în roşu, cu vitrinele în care se expun vederii – şi, pentru cei cu dare de mână şi ceva curaj, nu numai vederii – de la tinere care ar intra uşor sub incidenţa legii penale, până la matroane pentru care chintalul este o unitate de măsură modestă, cu muzeul canabisului sau cu toate magazinele care vând articole ce împlinesc cele mai bizare fantezii, unul mai conservator ar avea multe de obiectat, nu trebuie să uităm esenţa: Republica Olandeză, care şi-a câştigat independenţa şi faima tocmai luptând împotriva persecuţiilor de orice fel, a devenit, încă de veacuri, un simbol al toleranţei şi al liberei dezvoltări umane.

Iar între Damrak, strada principală de lângă Gara Centrală şi Rokin, stradă azi, loc ce odinioară făcea parte din râul Amstel, sunt multe de văzut. Cu răbdare, zigzagul pietonal te poartă de la Muzeul Berii (într-o ţară care se laudă cu invenţia berii – metaforic vorbind, această băutură pe care în Egiptul antic o degustau zeii şi... muncitorii de la piramide), la Palatul Regal din Piaţa Dam, de la Westertoren la casa Annei Frank, unde, după o coadă de aproximativ o oră, te poţi îngrozi la gândul celor întâmplate aici cu numai jumătate de secol în urmă, la tragedia care se insinuează peste tot, în Europa, în zidurile ruinelor, în gândurile oamenilor, în jurnalele adolescenţilor care nu şi-au trăit adolescenţa. Dar este o groază necesară, pe care trebuie să o experimentezi prin toţi porii fiinţei, să o înţelegi, ca să nu se mai repete!

Acelaşi zigzag, mai confortabil, cu ghidul trilingv în persoana nostimului căpitan de vas, îl poţi parcurge, nu pe lângă canale, dar chiar pe canale, dacă te urci într-unul din nenumăratele vaporaşe care oferă o plimbare de neuitat. Iar preţul călătoriei, dacă nu te grăbeşti şi studiezi cu atenţie ofertele oraşului, poate fi substanţial diminuat dacă îl legi de vizita în Museumplein, la Rijksmuseum sau Van Gogh Museum sau oricare dintre celelalte locaşuri de cultură din cartierul special construit pentru relaxarea intelectuală. Pentru că, într-un oraş turistic par exellence, edilii şi patronii oficiilor de turism au înţeles să ofere, la pachet, o sumă complementară de atracţii... Cum ar fi şi o vizită la kitchosul, dar de nelipsit sanctuar într-un tur complet, Muzeu al Cerii care a adus renumele madamei Tussaud...

Dincolo de senzaţia ameţitoare a clădirilor ce par înalte, văzute de pe luciul apei, dar a căror înălţime este mai degrabă o iluzie datorată îngustimii, plimbarea prin Grachtengordel oferă ineditul locuinţelor lacustre, dar nu rupte din tristeţea unui poet decadent, ci vesele, pline cu flori şi lăudate de nenumărate lebede şi raţe sălbatice care îşi găsesc binemeritata hrană din resturile care, uneori, mai scapă peste bordajele înalte, colorate şi lucioase. Ca de altfel, renumitul – cum altfel, în ţara lalelelor – Bloemenmarkt, un târg plutitor al florilor de tot felul.

Periplul acvatic te duce, către Ij, pe lângă un restaurant chinezesc deghizat, natural, într-o ambarcaţiune orientală (de altfel totul este legat aici de navigaţia maritimă, pe tărâmul descoperitorilor de lumi, inclusiv frumoasa corabie-muzeu în pântecele căreia timpul, ca noţiune palpabilă, dispare şi te proiectează într-o lume de poveste, printre pânze, funii, cabestane, roata mare a timonei, pulberăria şi tunurile care ameninţă intruşii, până în cabinele de taină ale căpitanului şi ale ofiţerilor săi). Iar restaurantul cu pricina, în ciuda indescifrabilelor hieroglife albe inscripţionate pe un fond roşu, îţi aminteşte că, deşi aproape de necrezut, a trecut mult peste o jumătate de zi de când hoinăreşti prin furnicarul semiacvatic. Însă locuri de prânzit sunt din belşug împrăştiate pe străduţe, printre canale, încât, de la stradela plină cu restaurante orientale, la pizzeria ascunsă între un boutique plin cu nimicuri turistice (dar pe care îţi este imposibil să nu le cumperi) şi Muzeul de Ceară, până la luxoasele localuri din Leidseplein, ai de unde alege! Pentru că Leidseplein este etapa a doua, necesară, în călătoria noastră. Locul preferat al boemei, înţesat de cafenele, baruri, cluburi, magazine. Locul de unde începe viaţa de noapte a oraşului. Şi loc de confluenţă către cartierul muzeelor, Museumplein, oraşul nou, construit după ultima conflagraţie mondială şi care a dus la adevărate revolte populare, din cauza demolărilor şi Vondelpark, oaza de verdeaţă a oraşului. Aici, cei peste 10 milioane de vizitatori care îi calcă aleile în fiecare an (o statistică pe care nu m-am putut abţine să nu o ofer) se bucură de libertatea atât de necesară într-un oraş alert. Aici îşi poate exersa abilităţile de echilibrist pe o sfoară legată între doi copaci contabilul care şi-a descălţat pantofii cu scârţ care l-au sâcâit peste zi... Tot aici, agentul de vânzări cântă la chitară melodii din anii ’60, înconjurat de studenţi şi liceeni care îi ţin isonul... Iar oameni de toate vârstele pun de un grătar de unică folosinţă, o cutie specială cu cărbuni, pe care, după utilizare, o strângi şi o arunci la gunoi (idee pe care am preluat-o, drept care nici nu mai concep azi un altfel de picnic!). Şi peste tot, întinşi pe iarbă, tineri, maturi sau bătrâni deopotrivă moţăie, fără teama de a visa la ziua de mâine...

Iar periplul prin oraşul de de râul Amstel nu se poate încheia fără imaginea unică a biciclistului, simbolul olandez modern, care străbate, la deal sau la vale, pe ploaie sau pe soare, în trening sau costum de gală străzile care, de departe, îi aparţin. Aici el este monarhul, circulaţia supunându-i-se ca unui învingător. Aici regulile sunt construite special pentru el, iar prioritatea pare a avea un singur inţeles: calea pentru biciclete. Cum altfel, când, la tot pasul, întâlneşti parcări speciale pentru vehiculele pe două roţi, care stau ordonate, mai noi, mai vechi, aşteptându-şi stăpânul? Şi cred că inventatorul lor, francezul Michaux, nu şi-ar mai încăpea în piele dacă ar şti că, la kilometrul zero al cetăţii, se înalţă cel mai mare parking supraetajat pentru biciclete, în care, zilnic, îşi găsesc adăpost 7000 de astfel de maşinării...

---

VIZUALIZĂRI: 1519 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI