Coasta Amalfitană - cred că cel mai frumos loc în care am ajuns până acum (II)

TIPĂREȘTE

Din cauza zborului matinal și chiar dacă am schimbat 3 mijloace de transport, Alibus de la aeroport la Napoli + tren de la Napoli la Sorrento + autobuzul SITA de la Sorrento, am ajuns la Positano în jurul prânzului și contrar obiceiului pe care-l avem de a lăsa bagajele și a pleca, urmând să le desfacem seara când venim acasă, de data asta am rămas vreo 2 ore să savurăm cazarea. Am avut La Positano, cea mai bună cazare din viața mea de turist și dacă nu reușesc să scriu convingător despre ea sper să reușească pozele.

Intrările la obiective pe Coasta Amalfitană n-au însemnat mare lucru. Transportul pe coastă a fost undeva la 35 de EUR de persoană și a inclus absolut tot, transferul de la aeroport la Napoli cu Alibus, trenul până la Sorrento și multe călătorii cu autobuzele 5 zile pe coastă, plus transferul înapoi la Napoli pentru a doua parte a vacanței. În rest au fost intrările la Villa Rufolo și Cimbrone din Ravelo, 5, respectiv 7 EUR de persoană, 5 EUR intrarea la Grota de Smarald și 5 EUR plimbarea cu vaporașul pe coastă. Orice altceva a fost fără bani. Mă refer aici strict la costurile de pe coastă, nu la excursia de la Capri, nu la trenul până la Pompei...

O să încerc să vă spun pe zile ce am făcut pe Coasta Amalfi pentru că altfel o să mă încurc.

Ziua 1 - Prin Positano

Sorgente del Sol, unde am fost cazați, se află la puțin sub 2 km de centrul din Positano și am avut o vedere extraordinară spre oraș de pe terasa noastră. Plimbarea pe coasta Amalfitană nu este ușoară din cauza distribuției pe verticală, cum spuneam. Avem Marea Tireniană și vis-a-vis stâncă înaltă în care localitățile au fost construite pe verticală astfel încât nu prea mergi drept pe nicăieri. Urci și cobori permanent. Șoseaua principală este cocoțată pe la jumătatea stâncilor și când ești în autobuz ai senzația că ești pe marginea prăpastiei. Nu mi-a fost teamă nici un moment, mai ales după ce am realizat cât de buni sunt șoferii pe acolo. În afară de șoseaua principală mai sunt 2-3 la diferite niveluri, până sus pe stâncile înalte, pe unde circulă localnicii.

După ce ne-am cazat și am luat primele informații de la gazda noastră, foarte amabilă, am plecat să descoperim Positano. 2 km până în centru nu reprezintă o distanță pentru noi și chiar dacă aveam stația de autobuz în fața casei și un program al autobuzelor transmis de gazdă pe wats-app, am preferat să mergem pe jos ca să luăm pulsul cum trebuie. Am admirat golfulețele cu plaje pe care le vedeam atât de mici de la înălțimea șoselei (vreo 4 până la port), am ajuns în centrul istoric, am căutat punctul info care era închis, am intrat în Biserica Santa Maria Assunta, am ajuns la plaja de 300 de metri, Spiaggia Grande, una dintre cele mai mari de pe coastă și plimbarea noastră s-a terminat în port. Din port este o potecă pietruită în dreapta, pe lângă mare, pe unde în altă zi am ajuns foarte repede, trecând pe lângă Turnul Trasita la o plajă mai micuță dar și mai liniștită, Fornillo.

Plimbarea prin Positano presupune un pic de antrenament pentru că orașul este în trepte. Pe șoseaua principală se urcă și se coboară lin, dar din centrul vechi și port până sus, e puțin mai greu. Positano este vizitat de multe celebrități, fapt pentru care este destul de scump. Ca mai peste tot pe Coasta Amalfi și la Positano s-au făcut filme și despre el s-au scris cărți dar și melodii, ceea ce îl face atât de căutat.

La întoarcerea spre casă am intrat într-un mic magazin alimentar de unde ne-am luat una-alta pentru micul dejun iar seara am ieșit din nou, dar de data aceasta am mers în sens invers, spre Praiano, pentru că la mai puțin de 2 km era taverna del Leone, unde ne-a recomandat să mâncăm gazda noastră și unde se vindeau și bilete de autobuz pentru coastă. De mâncat n-am mâncat în seara aceea pentru că mâncasem dezordonat tot felul de prostii, dar am revenit în altă seară.

Prima zi s-a terminat pe terasa noastră de la Marea Tireniană și plini de entuziasm aproape că nu ne mai dădeam duși la culcare.

Ziua 2 - Positano - Amalfi - Ravelo - Atrani

Pe coastă, cam toate drumurile duc la Amalfi, pentru că de acolo sunt legăturile pentru cealaltă parte a coastei, spre Salerno, dar și spre satele din munți. De la Positano sunt vreo 16 km și se fac în aprox 40 de minute cu autobuzul pe care noi l-am luat mereu din fața porții.

A doua zi ne-am propus să ajungem la Ravelo, un sătuc din munți, care se află la 25 de km de Amalfi. Autobuzele de pe coastă opresc la Amalfi în portul turistic și tot de acolo ai toate celelalte legături. Nici nu trebuie neapărat să ai un program al autobuzelor pentru că ele sunt foarte dese și chiar dacă ai de așteptat 10-15 minute, ai ce face. Ești în port, este animație multă, te poți plimba pe dig, pe plajă, poți traversa șoseaua și ajungi imediat la Domul Sfântul Andrei și Piața Domului, plină de terase și magazine. La fel, pe faleză, sunt magazine de suveniruri, terase, înșirate una după alta, agenție de turism unde poți afla lucruri, casele de bilete din portul turistic, de unde afli informații despre plimbările cu vaporașul pe coastă sau către insula Capri. În dimineața aceea se filma în port și am avut restricție pentru accesul pe dig.

Primul lucru pe care l-am făcut în Amalfi a fost să căutăm punctul infoturistic ca să vedem ce putem afla în plus față de ce știam și să facem rost de hărți. L-am găsit destul de aproape, am făcut dreapta din port, spre Atrani, satul pescăresc care se află la sub un km de Amalfi și care merită o vizită neapărat.

Autobuzul pentru Ravelo a costat 1,2 EUR de persoană și acest drum a fost tot o excursie. Pentru că traficul este mult mai lejer am făcut doar o jumătate de oră. Din Amalfi autobuzul urcă în interiorul munților, dar ai niște panorame superbe pe tot drumul, în prima parte spre Marea Tireniană, apoi panorame spectaculoase cu livezile de măslini, lămâi și portocali acoperite la vremea aceea cu niște plase verzi și negre pentru protecția pe timpul iernii. Stația este chiar în apropierea centrului istoric și am ajuns acolo printr-un pasaj pietonal. De acolo începe doar zonă pietonală.

Ravelo este un sătuc superb și în câteva ore îl bați de la un capăt la altul dacă te țin picioarele, pentru că relieful este tot în pantă. Urci și cobori, pe alocuri cu efort mediu.

Pentru ce trebuie să ajungi la Ravelo?

- pentru sătucul în sine care este cocoțat în vârful muntelui și îți oferă priveliști minunate

- pentru cele două atracții ale sale, Vilele Rufolo și Cimbrone, despre grădinile cărora citisem și eu destul de mult

- pentru magazinele de delicatese unde neapărat trebuie să experimentați o degustare, eventual o achiziție, de limoncello pentru că aici este mama lui

- pentru o relaxare la una din terasele din Piața Domului sau din fața Vilei Rufolo

Pentru că după pasajul de la intrare am nimerit chiar în piața din fața Vilei Rufolo unde era o terasă înconjurată de flori, am făcut și noi primul popas la o înghețată și un frappe ca să ne putem face planurile.

Din această piață, mergând în dreapta am intrat în altă piață, a Domului, plină de terase și o expoziție auto. Am intrat în Dom, o biserică ridicată în sec 11, care acum se renova, am vizitat și Muzeul Domului din interior și am plecat spre punctul turistic care se afla în apropiere, de unde am luat hărți și ne-am lămurit asupra a ceea ce aveam de făcut în Ravelo. Nu ne-am abținut să intrăm într-un magazin de delicatese și după o degustare de limoncello n-am plecat de acolo fără să achiziționăm și noi o sticlă (14 EUR - 750 ml), pe care am plimbat-o după noi toată ziua.

Centrul satului este chiar acolo în fața Vilei Rufolo și de acolo, pe o rază de 1-1,5 km, să zic, ai rezolvat tot satul. Având în vedere însă că ai scări de urcat și coborât, îți ia ceva timp.

În această piață sunt panouri cu manifestările artistice, Ravelo și în special Villa Rufolo fiind cunoscute pentru faimosul festival de muzică simfonică Wagner. În 2017 pe tot parcursul anului are loc la Ravelo, Festivalul muzical, Concertele prințesei.

Noi ne-am întors în fața Vilei Rufolo și ne-am îndreptat spre Villa Cimbrone pentru început, lăsând-o pe Rufolo, la sfârșit ca să fim aproape de stația de autobuz, care în final nu ne-a mai folosit la nimic, pentru că am ales să ne întoarcem pe jos. Drumul până la Villa Cimbrone presupune un efort, pentru că sunt numai scări, preț de vreun km iar accesul se face prin dreapta Villei Rufolo, trecând pe lângă Biserica Francesco d’Asissi în care am intrat și noi. De la un moment dat nu am mai putut face deosebirea între biserici. În atât de multe am intrat că doar după ordinea cronologică a pozelor mai îmi dau seama ce și cum. Dar toate bisericile lor sunt deosebite și ne-au plăcut. Indicatoarele te duc până în fața Villei Cimbrone, nici nu ai nevoie de hartă.

Villa Cimbrone se află într-o zonă stâncoasă și cu toate astea am văzut flori foarte frumoase. Prima mențiune serioasă a fost făcută în sec 11 în perioada epocii de aur a localității Ravelo iar numele îi vine de la o proprietate mare, de aprox 8 ha, care se numea Cimbronium. La începutul sec 20 Cimbrone a fost redesenată și redecorată sub influiența unui vestit grădinar englez, în urma acestei acțiuni apărând multe elemente decorative: fântâni, nimfe, statuete, mici temple, pavilioane, statui. Zona a găzduit și curse de cai.

Cum intri în Villa Cimbrone dai de Mănăstire și Criptă, iar apoi pătrunzi pe aleea centrală lungă, sugestiv intitulată Calea Imensității, care tot sugestiv se sfârșește cu Terasa Infinutului, un punct de belvedere absolut spectaculos, după unii cea mai frumoasă priveliște din lume.

Ne-am întors înapoi de unde am plecat trecând pe rând pe lângă Statuia Cerurilor, Templul lui Bachus, Grota Evei, statui multe, printre care a lui David ne-a atras atenția, dar și prin multe zone de grădini, Terasa Trandafirilor sau Bulevardul Hortensiilor. Am făcut din nou o pauză la aceeași terasă din fața Villei Rufolo, unde am mâncat niște bruschete grozave.

Am intrat apoi în Villa Rufolo care poartă numele familiei care a creat-o. Se spune că în sec 13, în perioada de vârf, avea mai multe camere decât zile în an. O parte dn vilă a fost erodată de timp, o parte a fost salvată și noi părți au fost adăugate. Ca și în cazul Villei Cimbrone, spectaculoase sunt grădinile și punctele de belvedere și nu construcțiile în sine.

Toate pliantele spun că principala atracție din Ravelo este Villa Rufolo. Pentru noi a fost invers, ne-a plăcut mult mai mult Villa Cimbrone.

Am vrut să mai vizităm un sătuc, Scala, dar de la punctul info ni s-a spus că nu merită pentru că nu are un centru istoric, ci doar o biserică și nu este așa dezvoltat.

Pentru că ni s-a părut prea devreme ca să plecăm din sat, am luat-o prin spatele Domului, pe strada Richard Wagner, pe care văzusem că se plămbă multă lume și am ajuns la un punct de belvedere, Principessa di Piemonte, care ne-a oferit din nou priveliști spectaculoase către Marea Tireniană și localitățile de pe coastă.

La întoarcere spre Villa Rufolo pentru a lua autobuzul, soțul meu a mai studiat o dată harta ca să vedem dacă ar mai fi ceva de văzut și ochi de vultur a dat de o potecă care te scotea în 60 de minute la Amalfi. Cum suntem amatori de mers pe jos dar mai ales de experimentat, am găsit prin dreapta hărții și câteva indicații. Că este o potecă pietruită care te scoate prin Castiglione și Trani la Amalfi, folosită de localnici și aveam doar coborâre. Am lăsat autobuzul de izbeliște și am găsit indicatoarele pentru poteca noastră. A fost o plimbare ex-ce-len-tă. Pe o potecă îngustă, am mers printre case, livezi de măslini, lămâi și portocali, am mers pe sub stâncă, am trecut pe lângă biserici, am dat de Sanctuarul lui Cosma și Damiano, o biserică în stâncă foarte veche, din sec 14, numai că aproape de Atrani ne-a cam ieșit prin piele. Scările au devenit abrupte și am avut o porțiune lungă numai de coborâre pe trepte dese, care ne-a creat o febră musculară de care ne-am bucurat a doua zi dimineață. Dar plimbarea a meritat toată febra din lume.

Cum spuneam poteca ne-a scos la Atrani și uite-așa am împușcat mai mulți iepuri în această zi pentru că Atrani era pe lista noastră și l-am rezolvat atunci.

Atrani este un mic sat de pescari, cel mai mic orășel din sudul Italiei și al doilea cel mai mic din țară, cu o plajă și un port micuț la care am ajuns trecând prin niște arcade foarte înalte. Prin Atrani ne-am plimbat pur și simplu și am admirat casele albe și nelipsitele balcoane pline de flori. Am trecut prin aproape tot satul, venind de sus, am văzut Biserica Sf Maria Magdalena pe care o tot vedeam din autobuz, care are singura fațadă Rococo rămasă în stare originală. La Atrani am mâncat cea mai bună înghețată de pe coastă la gelateria artigianale Marco, chiar pe plajă.

Din Atrani printr-un pasaj pietonal am ieșit la Amalfi, pe faleză și apoi în port. Până la penultimul autobuz am avut timp să traversăm șoseaua și să mergem să vedem Domul care este spectaculos, cred că cea mai spectaculoasă biserică de pe coastă.

Ne-am oprit la Praiano, aproape de casă, la Tratoria del Leone pe care ni-l recomandase gazda, unde am mâncat ca sparții și cu toate că noi ne pregăteam de drumul pe jos până acasă, am avut din partea casei un shuttle gratuit, care ne-a prins tare bine la ora aia.

Cât am așteptat să deschidă restaurantul însă (ora 19) am vizitat magazinul de ceramică de lângă, pe care pusesem ochii din autobuz. Acolo este și o fabrică de ceramică pe care proprietarul ne-a invitat să o vizităm și am fost foarte încântați de piesele de acolo, numai că erau mult prea scumpe. Fabrica vinde ceramică în toată lumea. Holurile erau pline de pachete cu destinatari din toate colțurile lumii, inclusiv America, Rusia, Papua Guineea... Am vrut să cumpărăm și noi ceva dar nu te puteai apropia, un set de farfurii, 300 de EUR, am vrut să ne luăm un blat rotund pentru o masă de grădină (livrarea era gratuită), dar când ne-a zis 2.000 de EUR, ne-am liniștit. Am admirat magazinul și curtea f. f. frumos decorată cu diverse piese din ceramică, mese, hărțile Italiei, ale Campaniei, obiectivele zonei, ... toate din ceramică frumos colorată.

Ziua 3 - Positano - Fiordul Furore - Peștera de Smarald - plimbare cu vaporașul până la Amalfi - Vietri Sul Mare - Salerno

Asta a fost o zi lungă. Ne-am sculat cu noaptea în cap pentru că voiam să mergem pe insula Capri, de aici, de pe coastă și nu de la Napoli, cum ne gândisem inițial pentru că nu voiam să stricăm din zilele de coastă. Dar de aici era mai ieftin și drumul era mai scurt, așa că am revenit asupra deciziei. Ne interesasem cu o zi în urmă în portul din Amalfi și aflasem că de la 1 aprilie circulă vapoarele (mici, nu ferrybot-uri) la același preț de oriunde l-ai lua. Vaporul pleca din Amalfi, trecea și prin Positano să ia turiștii de acolo și apoi în 40 de minute ajungea la Capri contra sumei de 35 EUR/persoană dus-întors, de oriunde l-ai fi luat. Din Amalfi pleca la 8,30 din Positano la 9, Dar ceea ce nu ne-a spus și nouă nimeni, a fost că se face rezervare de pe o zi pe alta și nu se poate altfel. Așa că ne-am dus până în portul din Positano pe jos și am plecat cu coada între picioare pentru că n-a fost chip să o înduplecăm pe doamna din port. De fapt se vindeau bilete câte locuri avea vaporul și cum nu a fost nici o renunțare... am ratat. Și a fost o zi superbă. Asta e, ne-am făcut rezervare pentru a doua zi, am luat autobuzul și ne-am ținut de planul B.

Ne-am oprit la Conca dei Marini, a doua stație după Positano, pentru că țineam neapărat să vedem Fiordul Furore, aflat în Parcul Regional Monti Lattari, ca de altfel întreaga coastă aproape, despre care citisem. La Furore, marea a săpat printre stânci, formând un golfuleț îngust cu o plajă mică, unde soarele nu prea ajunge. Aici are loc campionatul internațional de sărituri de la înălțime, MarMeeting, unde se inscriu cei mai curajoși sportivi, podul care trece peste fiord și care este principalul drum pe coasta Amalfi, având 27,5 metri. Stația de autobuz este chiar în dreptul fiordului și ca să ajungi sub pod, la micuța plajă, faci o plimbare pe o potecă pietruită care pornește din stânga podului, pe care urci și apoi cobori până la plajă. Drumul nu este lung, puțin obositor la urcare, dar merită cu vârf și îndesat. Aici s-a turnat Amore, un film în regia lui Roberto Rosselini, cu Anna Magnani. Găsiți acolo un panou cu detalii despre film și poze cu scene din film. Este incredibil să fii într-un loc în care s-a făcut un film cu zeci de ani în urmă și să vezi pozele de la vremea aceea. Am mai încercat sentimentul ăsta și în alte locuri pe coastă unde am mai găsit asemenea panouri.

La 2 km de fiord spre Amalfi este Peștera de Smarald, renumită în toată lumea pentru culoarea apei, un alt obiectiv pe lista noastră. La ea poți ajunge pe șosea și cobori cu un lift (gratuit) până la mare și de acolo pentru 5 EUR te sui în bărcuțe mici ca să intri în grotă, sau poți ajunge cu vaporașe mici din oricare localitate de coastă, contra sumei de 10 EUR. Dacă tot eram pe șosea ne-am propus să mergem cei 2 km pe jos și apoi să luăm vaporașul până la Amalfi pentru că oricum era ceva ce voiam să facem neapărat.

Am ajuns destul de repede la lift care pleacă imediat, nu există program și apoi jos la grotă, care este o peșteră desoperită de un pescar din Amalfi, acum peste 100 de ani, în care a intrat apa și care are legătură cu marea printr-un tunel de 6 m lățime, 20 m lungime și 4 adâncime. În zona tunelului culoarea apei este smarald, de la soare. În micuța peșteră întunecată, sunt stalactite și stalagmite dar și o stâncă care întruchipează o figură umană, iluminată astfel încât să creeze senzația că seamănă cu cineva. Căpitanul bărcii noastre, un tip foarte haios, ne-a spus că italienilor le spune că stânca seamănă cu Garibaldi, americanilor cu Regan, iar la români “cu cine vreți voi”. Simpaticul căpitan ne-a pus muzică la telefon și am cântat împreună O sole mio și Volare, de a răsunat peștera. Dându-i roată într-un tur care poate să dureze 2-3 minute, dar ei prelungesc cu cântatul, glumele și pozele la vreo 10, am mai văzut pe fundul apei Miracolul din peșteră. Sunt de fapt niște statuete albe cu tentă religioasă, scufundate, care nu este decât o chestie comercială. La sfârșit cere și el (și ceilalți barcagii) un tips pentru o bere și ne roagă să-l recomandăm. Într-adevăr frumos, dar nu spectaculos. Grota de Smarald este mai mult ceva comercial. Măcar a costat doar 5 EUR/persoană, dar ce plasă am luat pe Insula Capri, la Grota Albastră, contra a 30 de EUR/persoana...

De la Grota de Smarald am luat o șalupă care aștepta amatori de o plimbare până la Amalfi, contra 5 EUR/persoană. Cum plimbarea asta era în planurile noastre ne-am urcat, am plecat imediat, fără să așteptăm și ne-am bucurat de o plimbare superbă, panorama pe care a ai de pe mare spre localitățile de pe coastă fiind incomparabilă cu cea pe care o ai de pe șosea. În plus am avut și ghid inclus, tipul care conducea barca spunându-ne și unele lucruri. Ne-a vorbit despre grotele pe lângă care treceam, Grota Miracolului fiind cea mai vestită, pentru că ne spunea că în ea intră 2 persoane și ies 3, toate femeile ieșind însărcinate de acolo, ne-a arătat vile care mai de care, ne-a arătat și casa Sofiei Loren la ușa căreia era un elicopter, Hotelul Sf Caterina cu lift care coboară 6 etaje până la plaja privată și mai multe plaje și restaurante la care se ajunge doar cu barca. Să nu uitați și să nu ratați o plimbare cu vaporașul pe Coasta Amalfitană.

Toate astea au mers șnur în această zi. Nu am stat la cozi, nu am așteptat mijloace de transport, vizitarea celor două obiective nu a presupus timp prea mult, astfel că în mijlocul zilei, odată ajunși la Amalfi am căutat autobuzul pentru Salerno cu gândul că ne vom opri la satul cu ceramică Vietri și dacă avem timp, dăm o fugă și până la Salerno, sau îl tăiem de pe listă. De la Amalfi la Salerno sunt vreo 30 de km, iar Vietri este cu vreo 6 km înainte de Salerno.

Ne-am suit în autobuz, nu uitați întotdeauna pe partea dreaptă la dus, ne-am bucurat ochii cu toate localtățile prin care am trecut, mi-a plăcut foarte mult Maiori și Cetara, mai puțin Minori, și ne-am oprit la Vietri, stația fiind chiar în capătul străzii pietonale spre centrul istoric, cu magazine de ceramică și pe o parte și pe alta, care de care mai frumoase.

Vietri Sul Mare, este un sat mic, care face parte din patrimoniul UNESCO din 1997 și chiar a fost capitala Italiei câteva luni prin anii 90, este renumit pentru producția de ceramică și culoarea “galben de Vietri”. Plimbarea prin partea istorică cu magazinele de ceramică, străduțele înguste și Domul nu ia mai mult de 2 ore, maxim, dar merită să ajungeți.

Noi am și mâncat la Vietri, așa că ne-am întins un pic mai mult. Sunt 2 restaurante bune în Vietri, gestionate de aceeași familie, ambele pline ochi. Unul după Biserica Sf Ioan Botezătorul, pe care am găsit-o închisă, în fața Școlii din Vietri, unde n-a fost chip să găsim o masă la terasă, dar proprietarul a fost foarte drăguț și ne-a îndrumat către restaurantu părinților, Evu, pe lângă care trecusem, care nici el nu avea locuri afară, dar ne-au adus și aranjat o masă. La Evu, am avut cea mai bună masa pe care am luat-o pe coastă.

Pentru că mai aveam ceva timp țuști în autobuz, via Salerno, pentru că ori îî dădeam roată puțin atunci, ori îl tăiam de pe listă pentru că nu mai eram dispuși să venim încă o dată pe același drum pentru un oraș mai mult comercial. În autobuz ne-am întâlnit cu un român care lucra la Salerno și care ne-a recomandat să coborâm la Portul Comercial unde începe Lungomare, o faleză de aprox 3 km care se termină în Portul Turistic iar în apropiere aveam Gara Centrală și puteam să luăm autobuzul înapoi la Amalfi și de acolo altul, până acasă, la Positano.

Lungomare începe cu o plajă foarte mare de nisip, mărginită de niște trepte de lemn care erau pline ochi de lume care stătea la soare, cu copiii sau cu animăluțele. Ne-am așezat și noi puțin, am privit oamenii și am lenevit ca muștele la soare.

Prin dreptul Provinciei din Salerno am făcut la stânga pentru a vedea Domul din Salerno și bine am făcut pentru că este deosebit. Aduce puțin cu moscheile turcești pentru că are o curte interioară la fel, numai că spre deosebire de moschei, aici curtea era plină de tarabe cu suveniruri diverse. La intrarea în curtea Domului un cerșetor român, asta ca să nu ne dezmințim.

Din orice loc al orașului circuli drept, nu prea urci și cobori ca în celelalte localități de pe coastă pentru că Salerno este așezat la poalele munților. În vârful unui deal se vede Castelul di Arechi, despre care citisem și la care speram să ajungem. Din păcate ne-am interesat și trebuia să luăm un autobuz și apoi un funicular până acolo. Cu părere de rău a trebuit să renunțăm. Ne-am continuat plimbarea pe faleză unde am întâlnit lume multă și spectacole pentru că erau zilele orașului.

După ce am dat roată portului turistic mult mai mare decât orice văzusem până atunci prin localitățile de pe coastă, am făcut stânga și am ajuns la Gara Centrală de unde trebuia să luăm mașina înapoi către Amalfi. Aveam noroc că era capătul și speram să stăm jos pentru că ne cam ajunsese oboseala. Dar pentru că ne făcusem socoteala să prindem ultima mașină spre casă din Amalfi mai aveam un pic de timp, astfel încât am văzut și Biserica Sacro Cuore du Gesu’, foarte frumoasă și ne-am plimbat puțin pe strada pietonală, Via Corso, Calea Victoriei a lor, paralelă cu faleza plină cu magazine de firmă și terase.

Cum spuneam Salerno este un oraș mare, comercial, mai murdar, nu prea înat, aici nu urci și nu cobori, în general. Aici se află prima universitate de medicină din lume care are un muzeu ce nu trebuie ratat din câte citisem, dar pe care noi din păcate nu l-am văzut.

Am plecat din Salerno ca să prindem ultimul autobuz din Amalfi, adică cel de ora 20. A cam fost un tur de forță ziua asta, am mers foarte mult pe jos, cred că am făcut 20 de km, dar a meritat.

După această zi cand am avut o imagine asupra întregii coaste vă pot spune că toată este frumoasă și te lasă fără cuvinte, dar cel mai spectaculos este între Positano și Vietri.

Ziua 4 - Positano - Sorrento - Pompei

Pentru această zi ne făcusem rezervare în port încă din ziua precedentă pentru Insula Capri. Dar ne-am uitat pe vreme și nu ne-a plăcut. Vremea urma să se schimbe, iar noi nu eram amatori să mergem cu vapoarele acelea mici. Ne spusese prietenul nostru, consilier în ale turismului, că pot fi valuri foarte mari în strâmtoarea dinspre insulă și chiar ei fuseseră blocați în timpul unei furtuni, când nici măcar feribotul n-a plecat de acolo. Așa că nu ne-am încumetat. Că a fost o alarmă falsă și vremea n-a fost deloc rea, este altceva.

Ziua aceea fiind compromisă, singura soluție ca să mai ajungem pe Capri de pe coastă și nu de la Napoli, era să ne ducem a doua zi, adică ultima din cele de pe coastă, din Sorrento. Noi nu am luat în calcul această variantă pentru că nu ni se părea fezabilă, dar acum ni s-a aprins un beculeț. A doua zi ar fi urmat să ne transferăm la Napoli. Urma o jumătate de zi pierdută pe drum, poate mai mult. Până ne urneam din căsuța noastră de la Positano, autobuz până la Sorrento, tren până la Napoli, transfer de la gară pe Via Toledo în centrul istoric unde stăteam... pierdeam ceva timp. Dar ce-ar fi dacă ne-am scula noi de dimineață, am merge la Sorrento, am găsi să lăsăm bagajele pe undeva prin gară, ne-am petrece ziua la Capri și seara ne-am fi dus cu trenul la Napoli?

Cum în partea cealaltă de coastă tot fusesem și nici nu prea mai puteam face decât plimbări pur și simplu prin frumoasele sătuțe, am hotărât să mergem la Sorrento. Să luăm relații despre cum putem ajunge la Capri, dacă există cameră de bagaje în gară, cum ajungem de la gară la port repede și ce posibilități avem pentru Capri.

Zis și făcut. Am luat autobuzul până la Sorrento, o oră și ne-am bucurat iar de o călătorie excursie. Mașinile SITA te lasă în centru, foarte aproape de port și la gară. Ne-am dus până la capăt la gară ca să ne lămurim mai întâi cu camera de bagaje. Dacă o să aveți nevoie, există cameră pentru bagaje chiar în cadrul punctului info din gară contra sumei de 4 EUR/bagaj/zi și le țin până la ora 19. Vis-a-vis de gară este o parcare subterană și au și acolo cameră de bagaje dar pentru 5 EUR/bagaj. Ne-am luat hărți și am pornit spre port ca să vedem ce posibilități aveam pentru Capri. Din gară ajungi în aproximativ 10 minute în port, coborând niște scări (destule) până jos, sau folosind liftul din Piața San Francesco, după Conservatorul din Salerno, pentru 1 EUR. Am mers și noi cu liftul ăsta de vreo 2 ori.

Ne-am lămurit cu Capri și pentru că era prea devreme și am considerat că este prea mult să stăm chiar o zi întreagă în Sorrento, am hotărât tam-nisam, să mergem de aici la Pompei care era pe listă, dar de la Napoli. Pompei se află pe la jumătatea distanței dintre Napoli și Sorrento și cred că cel mai bine ajungi fiind cazat la Napoli, asta dacă nu cumva cineva alege Sorrento ca punct de vizitare pentru Coasta Amalfi, ceea ce eu nu recomand din motivele expuse.

Astea fiind spuse ne-am întors la gară și am luat primul tren spre Napoli (v-am spus că trenurile sunt dese, la fiecare 20 de minute). Era duminică, prima din lună, când în Italia, sau cel puțin în Campania este intrare liberă la toate obiectivele, așa că s-a nimerit cum nu se putea mai bine pentru că intrarea la Pompei era 11 EUR/persoană, deci am economisit 22 de EUR. Despre Pompei poate reușesc să scriu separat pentru că nu vreau să-l amestec aici.

După câteva ore petrecute la Pompei ne-am întors cu trenul la Sorrento, un oraș destul de mare, dar, care, ca și celelalte localități de pe coastă are doar câteva obiective, totul concentrându-se în centrul orașului, Piața Tasso și Corso Italia, cea mai importantă arteră care străbate orașul și port. De la gară spre port ne-am oprit pe o străduță și am mâncat minuturi, imediat am ajuns în centru, în Piața Tasso unde se află statuia Sfântului Antonio, protectorul orașului și de acolo, la Domul din Sorrento, foarte, foarte frumos, unde nu ni s-a permis să facem poze. Ca și biserici pe coastă, cel mai mult mi-a plăcut Domul din Amalfi urmat de cel din Sorrento.

Sorrento are 2 porturi, cel turistic, Marina Piccola și cel pescăresc, Marina Grande, renumit pentru mâncarea pescărească și cu toate că de la punctul info ni s-a spus să mergem neapărat să mâncăm acolo, la oricare terasă, nu am ajuns. Pentru că am mâncat pe străduța de lângă gară, apoi am mâncat și nelipsita înghețată și nu mai simțeam nevoia. A rămas un regret.

Spre Piața San Francesco de unde se ia liftul pentru a coborâ în port este Biserica San Francesco, foarte frumoasă și ea iar în fața ei Statuia lui Assisi, protectorul animalelor.

Sorrento, ca și Salerno este un oraș mai întins pe orizontală și la fel de comercial. Ne-am întors spre casă cu ultima mașină, destul de obosiți, după încă o zi plină.

Ziua 5 - Positano - Sorrento - Insula Capri - Napoli

Până la urmă am decis să mergem la Capri de la Sorrento, era cea mai bună variantă. Ne-am sculat cu noaptea în cap, am luat mașina de 7 dimineața, peste o oră eram la punctul info din gara Sorrento unde am lăsat bagajele pentru 4 EUR/bagaj/zi și în alte câteva minute am fost în portul Marina Piccola de unde am luat o cursă rapidă spre Capri. Am petrecut o zi întreagă pe Insula Capri și sper să ajung să scriu separat despre asta. Ne-am întors cu penultima cursă din Capri pentru că mai aveam și un tren de luat până la Napoli și o cazare de descoperit noaptea.

Cu toate că puteam să plecăm cu un tren mai devreme nu ne-am îndurat să părăsim zona, așa că ne-am sucit și am mai rămas în Sorrento până la trenul de 20,30. Am descoperit un magazin de tablouri cu intarsii pe lângă care tot trecusem, dar de data asta am și intrat. Toate piesele din magazinul ăla ne-au plăcut, erau unicate pentru că erau făcute manual și tehnica era una recunoscută internațional, ni s-a spus, și chiar dacă am zis că nu cumpărăm nimic, am ieșit din magazin cu 4 tablouri (3 de dimensiuni mai măricele și unul micuț, oval) care ne-au costat160 de EUR și stau foarte bine pe pereții noștri.

Asta a fost aventura pe Coasta Amalfitană. Din cauză că ne-a plăcut atât de mult, toate celelalte au pălit puțin. Poate că percepeam altfel Pompei-ul dacă nu apucam să văd Coasta, sau Capri, sau Napoli...

Știu că m-am lungit și știu că foarte puțini citesc cu atenție sau în întregime articole despre destinații care nu sunt pe lista de interes. Dar vă rog să mă credeți că aș fi dat mult să găsesc asemenea informații în articolele despre Coasta Amalfi, pe care le-am citit la rândul meu. Așa că zic să rămână scrise și poate vor folosi cuiva la un moment dat.

---

VIZUALIZĂRI: 12362 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI