Din nou în Egipt – Partea I-a

TIPĂREȘTE

Da, am ajuns din nou în Egipt. A fost pentru a douăsprezecea oară. Dar acum mă cam laud nițel, pentru că, în calitate de turist a fost doar a treia oară.  Restul de 9, la începutul anilor ’80 au fost deplasări în interes de serviciu, pentru a susține în fața consultantului egiptean partea mea de proiect pentru fabrica de la El Wasta. Dar și atunci, chiar fără experiența de turist AFA, am reușit să văd o serie de obiective în Cairo, dar și în restul țării.

Și de data asta am avut parte de o companie aviatică și un zbor care nu ține cont de numărul de zile de sejur al turiștilor. Dar asta, pentru că acum mi-am dorit o stațiune pe malul Mării Mediterane. Inițial, m-am gândit la Marsa Matrouh, dar nu am găsit nici o agenție cu excursii în această destinație. Apoi, prin aprilie, a apărut o agenție, care, începând din iunie„oferea sejururi la El Alamein. Am luat legătura imediat cu Cristi (AFA Travel), căruia îi mulțumesc și pe această cale, care mi-a dat toate detaliile și, împreună, am ales Rixos Premium din New Alamein Puteam să aleg și un hotel din Marsa Matrouh, dar am renunțat datorită orarului de zbor și a distanței mult mai mari față de aeroportul din El Alamein. Am ales luna septembrie, pentru că aveam făcut deja programul pe timpul verii.

Prima zi a început după amiaza, pe aeroportul Otopeni. Decolarea era programată pentru ora 18:25, cu o durată a zborului de 2:45 ore. Atenție! pe panourile de afișaj, aeroportul din El Alamein este denumit DABA! . În realitate, avionul a decolat cu 1:40 ore întârziere. Chiar dacă zborul a durat mai puțin decât era programat, după procedurile de viză, de vamă și transferul la hotel, am ajuns la destinație aproape de miezul nopții. Până să se termine formalitățile de cazare era deja a doua zi a sejurului.

Urcat în avion, m-am bucurat de locurile pe partea dreaptă a acestuia. Speram să fotografiez, din avion, un frumos apus de soare. Având în vedere ziua mai scurtă și ora târzie a decolării, nu am reușit mare lucru. Dar, marea surpriză a venit spre sfârșitul zborului. Multiplele zboruri din anii ’80 au fost pe timp de zi, cu escală la Atena. După ce traversam insula Creta, Egiptul ne întâmpina cu o plajă infinită și pustie, undeva la vest de Alexandria. De data asta, în hubloul avionului apare un șir infinit de lumini. Realizez că astăzi țărmul Mediteranei nu mai este pustiu. Aveam să aflu peste câteva zile că este o politică de stat să dezvolte multe noi stațiuni pe acest litoral, care să rivalizeze, sau chiar să întreacă stațiunile de la Marea Roșie. Au început cu infrastructura: două aeroporturi internaționale (El Alamein și Marsa Matrouh) și o autostradă modernă, cu 3 benzi pe sens și o mulțime de intersecții cu sensuri giratorii suspendate. Au urmat mii și mii de construcții, unele finalizate, altele la stadiul de structură, așteptând investitori. De altfel, în cele două ieșiri din hotel, pe o distanță de circa 240 km în lungul coastei, am văzut puține zone încă neocupate. Iar New Alamein, stațiunea unde este „Rixos Premium” , nu are o vechime mai mare de 6 -7 ani.

După ce în timpul sejurului m-am familiarizat cu hotelul și împrejurimile sale, acasă, studiind fotografiile făcute noaptea din avion, am descoperit că în una din ele apare și acesta.

În dimineața zilei a doua, după ce ne-am culcat la ore mici, ne sculăm relativ târziu, totuși, la timp pentru a mai prinde micul dejun, ce se termină la 10:30. Descurajat de informațiile furnizate ale colegei @CHRISTIANA05, cum că locuri libere pe plajă se găsesc numai la prima oră, renunț la contactul cu marea în favoarea cunoașterii hotelului. Adevărul este că în jurul orei 12:00 când am ajuns în zona plajei, nu am remarcat nici un șezlong liber. Totuși unii colegi de excursie ne-au declarat mai târziu că pe la ora 10:00 au găsit câteva locuri libere, este drept, mai în spate. Iar eu, în zilele următoare, chiar și la ora 9:00, găseam locuri relativ bune, în rândul 3 sau 4.

La ora 15:00 ne-am întâlnit cu reprezentantul agenției turistice locale, care, după o scurtă prezentare a hotelului, ne-au propus două excursii de câte o zi: una la Alexandria, pentru 100 euro de persoană și una la Cairo, pentru 110 euro de persoană. Excursia la Cairo nu ne-a tentat, deoarece și piramidele, și Muzeul de Arheologie le văzusem în excursia anterioară, din Hurghada. La Alexandria, eu mai fusesem de două ori, dar unele din obiectivele propuse le văzusem numai din exterior, iar altele erau noutăți și pentru mine. Așa că ne-am înscris.

Agenția locală are cel puțin doi ghizi vorbitori de o limbă română suficient de corectă. Noi am avut contacte cu amândoi. Când am plătit celui de-al doilea excursia la Alexandria, l-am întrebat dacă din Marsa Matrouh se ajunge mai ușor la Siwa, un loc la care îmi doream de mult să ajung. Răspunsul lui m-a lăsat cu gura căscată

„– Organizăm și noi excursii, de aici. Costă 120 euro de persoană. Avem deja doi amatori înscriși.”

Bineînțeles, ne înscriem imediat. Mai târziu aveam să aflu că nu fac publică această excursie pentru că nu doresc mai mult de 8 participanți într-un grup.

Excursia la Alexandria este organizată în a patra zi, marți 16 septembrie. Plecarea este la ora 8:00 dimineața, imediat după micul dejun. Autocarul este aproape plin. Suntem cu primul ghid. Acesta ne anunță că până la destinație avem de parcurs 120 km. Pe drum, ne face o prezentare generală a Egiptului: istorie, cultură, religie tradiții, și altele. Eu urmăresc cu mirare numărul mare de construcții, una lângă alta, pe toată lungimea autostrăzii.

La un moment dat, facem un scurt popas la o cafenea. Abia băusem cafeaua la micul dejun, așa că fac câteva fotografii zonei. Îmi atrage atenția o construcție de deasupra autostrăzii. Îmi trebuie ceva timp să mă lămuresc că este o trecere de pietoni. Mi se pare foarte interesantă construcția.

În Alexandria parcurgem un traseu destul de întortocheat, până ajungem la o anume parcare. Aici urcă în autocar un nou ghid local. Este o doamnă, o cheamă Manuela, și este de origine română. A venit special pentru noi de la Cairo și ne va prezenta obiectivele ce le vom vizita în Alexandria.

Oprim, pentru început, la Catacombele din Kom el-Shoqafa, obiectiv complet nou pentru mine. Încă de la început ni se spune că, fiind în partea de vest a orașului, este vorba de o necropolă din secolele al II-lea, până la al IV-lea. Au fost descoperite accidental, în 1900, de proprietarul terenului. Săpăturile arheologice au durat mulți ani, acestea întinzându-se pe trei nivele. Cel mai de jos nu se vizitează, fiind inundat.

Tradiția locală impunea ca obiectele în care erau aduse mâncarea și băutura pentru comemorarea decedatului să nu fie aduse înapoi acasă. Ca urmare, la sfârșit, acestea erau sparte și lăsate aici.  De aici a venit și denumirea locului, „Dealul cioburilor” .

O construcție circulară adăpostește intrarea. Sub aceasta se află un puț central, cu un diametru de vreo 3 -4 m. În jurul acestuia coboară o scară în spirală, delimitată la exterior de un alt perete circular. Peretele puțului central are, din loc în loc, niște ferestre care permit luminii naturale de sus să ajungă și la scară. Prin puțul central erau coborâte corpul defunctului și toate cele necesare momentului. Pe scară coborau participanții la eveniment.

La primul nivel se află principala cameră a necropolei. Ghida o prezintă drept „sala parastasului” , atrăgându-ne atenția asupra mesei pe care se puneau bucatele. Uită, însă, să menționeze detaliile de la intrare pe care, eu, în semiîntuneric și cu vederea slabă, nu le remarc. Aflu despre ele abia acasă, unde internetul îmi spune că:

Pe același nivel este și „Camera lui Caracalla” , împăratul roman acuzat de masacre teribile împotriva locuitorilor Alexandriei. În cameră au fost găsite atât oase umane, cât și oase de cal.

La nivelul inferior se găsesc criptele. Acestea sunt săpate în stâncă, într-un șir mare de galerii ramificate. Este estimată existența a circa 300 de morminte de diverse dimensiuni. Nu an remarcat o aranjare sistematică a acestora, deși ghida spune că ultimele par a fi orientate spre est, dovedind apariția creștinismului printre locuitori. Unele cripte sunt în galerii mai greu accesibile, de circa 1 m înălțime. Renunțăm la a le vedea și pe acestea.

La plecare, număr fix 100 de trepte până la suprafață. Este drept, însă, că acestea sunt foarte comode, având o înălțime relativ mică.

În drum spre următorul obiectiv trecem în viteza autocarului și pe lângă „Coloana lui Pompei” , un alt obiectiv aflat pe lista mea. Nu oprim, dar, bine că măcar l-am văzut! Aceasta are circa 20,5 m înălțime și este realizată dintr-o singură bucată de granit. Este cea mai mare coloană de acest tip din Egipt. A fost ridicată în onoarea împăratului Diocletian, care, după ce a asediat 8 luni orașul, a adus populației grâu de la Roma, pentru a eradica foametea instalată. Ghida ne spune că în vârful coloanei era statuia împăratului. Internetul îmi spune altceva. Cruciații credeau că în vasul din vârful coloanei s-ar fi aflat cenușa generalului Pompei. Deși bănuiala lor era neîntemeiată, coloana a preluat numele generalului. Pompei a fost un important general din perioada republicană a Romei. Devenit adversar al lui Caesar, se refugiază în Egipt, unde devine consilierul lui Ptolemeu al XII-lea. După decesul acestuia, generalul este asasinat la ordinul lui Ptolemeu al XIII-lea, fratele cunoscutei Cleopatra a VII-a.

Următoarea oprire este la „Teatrul Roman - Kom El Deka” . Este a doua mea vizită aici, după cea din 2008. Atunci era cunoscut sub numele de „Ruinele Romane” , după părerea mea, o denumire mai aproape de realitate, căci este un întreg ansamblu arheologic, unde, în afară de teatru mai sunt peste 20 de săli de lectură („auditoria” ), o baie romană, câteva locuințe și, de curând și un adevărat muzeu arheologic cu exponate recuperate din palatul scufundat al Cleopatrei, de pe insula Antirhodos.

După excursia din 2008, într-un articol mai vechi al meu scriam:

„Următoarea oprire este la Ruinele romane. Nu am știut de ele în 1984. Sunt grupate într-un ansamblu pe o suprafață de circa 3 hectare în plin mijlocul orașului, imediat la nord față de gară. Descoperite în 1960, când autoritățile au intenționat să deschidă un șantier de locuințe, construcțiile romane datează din perioada secolelor II – IV după Hristos. Piesa de rezistență este un amfiteatru, de dimensiuni relativ mici, cu un diametru de circa 30 – 35 m, putând primi circa 600 de spectatori. Se consideră a fi fost construit în special pentru spectacole muzicale. Pare a fi destul de bine conservat deși, inițial acoperit, nu a rămas nimic din plafon, iar din coloanele de la lojile VIP-urilor au mai rămas numai patru în picioare (sau poate au fost restaurate?). Între alte construcții descoperite se numără o baie publică, o scoală (acum se știe că au fost săli de lectură), și un cartier rezidențial. Sunt făcute în principal din cărămidă, spre deosebire de teatru, care este din marmură. Îmi atrage atenția o porțiune de stradă perfect conservată (sau restaurată?), placată cu un mozaic foarte frumos (nu am mai identificat-o de data asta). O parte din zonă nu este vizitabilă (acum se vizitează tot). La plecare descopăr o cadă de baie din marmură, intactă.”

După intrarea în incintă, nu pot să ratez o nouă fotografie căzii de marmură. Apoi coborâm la amfiteatru, unde Doina își încearcă vocea în fața scaunelor goale. Apoi ne îndreptăm, pe strada bine conservată / reabilitată spre sălile de lectură. Dar îmi dau seama că acestea se văd mai bine de sus. Urcăm la loc și mergem pe o altă stradă, paralelă cu cea de jos. Într-adevăr, de aici facem poze mult mai explicite și teatrului și celorlalte clădiri. Tot aici putem vedea piesele recuperate din palatul Cleopatrei. Sunt, în principal părți de statui, capete, busturi, puternic deteriorate de apa mării, și câțiva sfincși. Iese în evidență un obelisc, și el puternic deteriorat, atribuit faraonului Seti I-ul.

Deși am fi vrut să mai vedem câteva lucruri, jumătatea de oră acordată acestui obiectiv trece foarte repede și trebuie să revenim la autocar.

În drum spre următorul obiectiv, ajungem și pe ceea ce am numit eu „faleză” , acea frumoasă stradă ce are pe o parte marea și pe cealaltă, clădiri impozante, stradă pe care am parcurs-o pe jos în 1984 și în autocar în 2008. La un moment dat, trecem pe lângă „Biblioteca Alexandrină” , pe care o vom vizita mai târziu. Ceva mai încolo recunosc și Mormântul Soldatului Necunoscut, pe care l-am admirat îndelung în 1984.

În final, ajungem la al treilea obiectiv alzilei, „Fortul Qaitbay” . (uneori apare sub denumirea de „citadelă” ). L-am mai văzut în 2008, dar numai din exteriorul zidurilor. Construit în 1477 de Sultan Al-Ashraf Qaitbay, a avut rol defensiv, ca parte a unor fortificații costale de apărare împotriva invaziilor turcești. Este amplasat la intrarea în „portul estic” ,  pe locul uneia din cele șapte minuni ale lumii antice, Farul din Alexandria, distrus de cutremure succesive în 1303 și 1323.

Fortul este înconjurat de două ziduri de apărare concentrice, fiecare de câțiva metri grosime și vreo 15 m înălțime. Intrarea, la primul zid, o simplă deschidere rectangulară, pare meschină, dar, probabil, ușor de apărat. Trecerea prin al doilea zid este ceva mai arătoasă. Se ajunge apoi într-o curte aproximativ trapezoidală, ce pare extrem de mare. Din curte se vede că zidul interior, în grosimea lui, adăpostește încăperile în care erau cazați soldații. O alee de vreo 50 m lungime conduce către clădirea principală, aflată în spatele curții spre mare.

Aceasta, de o formă pătrată, cu latura de aproximativ 30 de metri, se dezvoltă pe trei nivele. Pe colțuri sunt patru turnuri circulare ce depășesc înălțimea construcției, având în vârf platforme de observație. Interiorul este multiplu compartimentat în culoare și camere de, relativ, mici dimensiuni. La parter iese în evidență o sală centrală, mai mare, pardosită cu un mozaic foarte frumos. Din o plăcuță alăturată aflu că, de fapt, aici este o moschee, a doua cea mai veche din Alexandria. Accesul la nivelele superioare este dificil. O scară îngustă, de forma unei spirale în jurul unui pătrat mic, are niște trepte foarte înalte, care o fac pe Doina să renunțe. Etajele sunt asemănătoare. Un culoar perimetral în jurul unei curți centrale de deasupra moscheii, din care se deschid accese spre o mulțime de camere. La primul nivel o altă plăcuță îmi atrage atenția asupra unei camere cu o fereastră spre curte, de unde, comandantul garnizoanei putea să supravegheze instrucția trupelor. La ultimul nivel o supraveghetoare a zonei, sperând la un oarece „bonus” , îmi prezintă o încăpere în care susține că erau dușurile. Este acolo o construcție ciudată, din piatră, dar care, mie, nu îmi seamănă de nici un fel cu un duș. În plus, banii erau la Doina.

De la ultimul nivel, o scară la fel de incomodă, se poate ajunge într-unul din turnurile de colț. Urc și eu, dar nu reușesc să fac vreo fotografie de acolo.

Părăsind clădirea principală, rămân cu un ușor gust amar. În toată clădirea nu am întâlnit decât două plăcuțe cu informații despre ce este acolo și un panou cu planuri ale etajelor. Apoi, toate camerele, la toate nivelele, sunt complet goale. Eu, personal, simțeam nevoia măcar a unui exponat, din loc în loc, care să completeze informații despre istoria fortului, a orașului sau a Egiptului.

Ieșind în curte, mai avem câteva minute până la ora de întoarcere la autocar. Avem timp, pe o rampă din partea nordică a incintei, să urcăm pe zidul interior, care, spre mare, se unește cu cel exterior. Putem vedea de aici că, zidul exterior are o structură interesantă, care favorizează mișcarea trupelor în caz că fortul este atacat. Apoi, printre crenelurile fortului, aruncăm o privire și către mare. Dar cele 40 de minute la dispoziție se apropie de final și trebuie să ne încadrăm în program.

Următoarea etapă a excursiei este una de care nu îmi voi aduce aminte cu plăcere. Este masa de prânz. Mergem la un restaurant foarte mare, la care vin, probabil, majoritatea grupurilor de turiști ce vizitează orașul. Și, cam toate în același timp. Sunt câțiva ospătari, dar care par depășiți de situație. Deși am ajuns acolo la 13:30 și făcusem comanda încă din autocar, suntem serviți abia după o jumătate de oră. Apoi, se încurcă comenzile și suntem serviți cu altceva decât am comandat. În final, pentru că băuturile, inclusiv apa, se plătesc separat, se mai pierd minute bune. Dacă pentru vizitarea obiectivelor turistice am avut la dispoziție câte 30 – 40 minute, la restaurant am stat două ore.

În final, reușim să ne îndreptăm și spre ultimul obiectiv al zilei. Pentru asta parcurgem înapoi o porțiune a falezei, pentru a ajunge la bibliotecă. Și pe aceasta o văzusem în 2008, dar numai de pe trotuarul de peste drum. Intrarea este undeva în laterala stângă. Aici aflu că, între timp, a căpătat un nume.  Se numește „Bibliotheca Alexandrina” . A fost inaugurată în 2006, în urma unei investiții de 220 milioane de dolari...

Nu rețin cifra pecare ne-a spus-o ghida, dar internetul îmi spune că are în prezent aproape 3 milioane de cărți. Dintre acestea, 500.000 au fost donate de Biblioteca Națională a Franței, ceea ce o face a doua mare bibliotecă francofonă din lume.

Biblioteca poate adăposti opt milioane de cărți. Sala principală de lectură se întinde pe circa 20.000 de metri pătrați. Complexul găzduiește, de asemenea, un centru de conferințe; biblioteci specializate pentru hărți, multimedia, pentru nevăzători și persoane cu deficiențe de vedere, precum și pentru copii; patru muzee; patru galerii de artă pentru expoziții temporare; 15 expoziții permanente; un planetariu și un laborator de restaurare a manuscriselor.

Biblioteca poate fi vizitată cu tururi ghidate în mai multe limbi. Dar turul în engleză începe peste 46 de minute după sosirea noastră. Nu putem aștepta atâta. Suntem invitați să vizităm pe cont propriu. Urmează câteva minute de negociere. Cu greu, ni se acordă 30 de minute. Spre mirarea mea, au fost și colegi de excursie care au protestat că este prea mult.

După un hol la intrare, în care se poate vedea și o machetă a complexului, intrăm în „Marea Sală de Lectură. Este o imensitate, pe două nivele. Noi suntem la nivelul de sus. Pentru început, ne oprim în dreptul unui șir de busturi a unor personalități. O parte din ei sunt câștigători ai Premiului Nobel pentru Literatură. Apoi, ne îndreptăm spre un șir infinit de rafturi cu cărți. Aruncăm câteva priviri la titluri. Doina găsește imediat un Dan Brown. Fiecare raft are cărți pe ambele laturi, iar pe capăt este o etichetă cu limba în care sunt scrise cărțile respective și, presupun, numărul de inventar al acestora.

La un moment dat, undeva în spatele rafturilor, identificăm o ieșire din sală spre o încăpere mai mică Este Sala persoanelor cu deficiențe de vedere. Pentru început, studiez îndelung un exponat. Nu reușesc să traduc „Perkins Brailler” , dar tare îmi vine a crede că este o mașină de scris în alfabetul Braille. Ceva mai încolo remarc un glob pământesc în relief. Apreciez ca extraordinară ideea de a încerca să arăți unui nevăzător pe ce lume trăiește. Nu înțeleg însă ce caută aici câteva obiecte, întinse ca pe tarabă, cu trimitere la Egiptul Antic, chiar dacă văd și cea mai frumoasă statuie a Zeiței Isis, de până acum.

Revenind în zona rafturilor, ne oprim la un birou de informații. Doina este interesată dacă în bibliotecă sunt și cărți de autori români. Operatoarea de acolo interoghează câteva minute bune calculatorul, și apoi ne arată ecranul. Da, sunt și autori români, chiar dacă pe primul loc este Herta Müller. Erau acolo Eminescu, Sadoveanu, Marin Preda, Cărtărescu și mulți alții, unii al căror nume nu îmi spune nimic. Nu am remarcat, însă, nici un titlu în limba română, majoritatea sunt traduse în engleză sau franceză.

Dar... timpul trece, așa că ne hotărâm să coborâm la nivelul de jos. Aici sunt într-o derută totală. Mă așteptam să văd mese de lectură. Dar nu este nici una. Sunt o mulțime de exponate de toate felurile. Predomină niște echipamente mari si, probabil, grele. Nici unul nu are o indicație despre ce este vorba. Nu pot decât să mă minunez și să presupun. Cam la fel de multe sunt și statuile. Toate reprezintă siluete umane, dar îți trebuie multă imaginație ca, penru cele mai multe, să îți dai seama ce reprezintă. Între acestea sunt și câteva exponate pe care nu le pot identifica. Am o oarecare bănuială că au legătură cu religia islamică.

Revenind la autocar îmi rămân câteva clipe ochii pe peretele din spate al bibliotecii. Circular, cu înălțime variabilă, sprijinind discul spectaculos care se vede de pe faleză, este plin de hieroglife. Nu am idee dacă au o semnificație, sau sunt puse la întâmplare.

Plecând de la bibliotecă, mă lămuresc de ce toate vizitele au fost făcute pe grabă. Ghida noastră trebuie să ajungă înapoi la Cairo. Așa că o lăsăm la parcarea de unde am luat-o dimineață și plecăm la... cumpărături. Ghidul egiptean are combinația lui, așa că străbatem o mulțime de străduțe înguste, pentru ca, în final, să ajungem la un mic butic, cu mărfuri scumpe. Majoritatea turiștilor sunt nemulțumiți. Drumul înapoi la hotel pare mai lung, mai lent, mai obositor. Ajungem, totuși, la timp pentru masa de seară.

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 29 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI