Alesund - cel mai frumos oraş al Norvegiei

TIPĂREȘTE

Ca şi în alte ocazii, localnicii schimbă câte ceva în itinerariul construit de acasă. Era cât pe ce ca, dimineaţa, în urma discuţiilor avute cu gazda, să mă urc pe bicicletă şi să pedalez cale de 15 kilometri până la Atlantic Road, drumul ce şerpuieşte şi uneşte 7 insule, construit în 12 ani şi considerat în anul 2005 a fi ‘’realizarea inginerească a secolului’’.

Deşi pista de bicicleta mărşăluia paralel cu şoseaua, am considerat că 30 de kilometri dus-întors sunt prea mult pentru Adriana, drept pentru care după ce ne-am trezit, am mâncat ce aveam pe la noi şi am pornit la o plimbare pe două roţi timp vreo două ore prin zonă. A fost ceva de vis ieşirea de dimineaţă la mişcare în miros de iarbă cosită, pe dealuri domoale şi printre casele frumoase răzleţite prin zonă.

Dacă nu aveam stabilit anterior itinerariul, mi-ar fi plăcut să ne petrecem toată ziua în acel mediu rural, în care mişcarea în aer liber ne dădea o poftă de viaţă, de a cutreiera imaşurile şi a descoperi fiecare cot ascuns după copacii sau gardurile vii ce străjuiau drumeagurile exemplar asfaltate pe care sătuleţele pitoreşti îşi inşirau ici colo casele aidoma unui şirag de pietre preţioase...

A fost o dimineaţă de vis, foarte relaxată, petrecută într-un cadru de poveste!

La minunea inginerească pomenită anterior am plecat, totuşi, cu maşina.

De cum te apropii, începi să realizezi măreţia lucrării. Mici insule aruncate parcă precum semeni manual grâul, pierdute între valurile înspumate ale Mării Norvegiei - destul de mohorâte în dimineaţa vizitei noastre - sunt legate între ele de un drum curbat, susţinut de piloni şi aruncat, parcă, aidoma unei panglici în vânt, ce confirmă priceperea oamenilor şi calificativul acordat lucrării în sine.

Şoseaua uneşte între ele insule nelocuite, insule cu vreo câteva case şi insuliţe care odinioară erau călcate şi locuite temporar doar de pescari, precum Insula Haholmen, raiul celor ce-şi câştigau traiul cu undiţa şi năvodul în secolele XVII şi XIX.

Începând cu anul 1989 aceasta a devenit o destinaţie favorită a turiştilor, dornici să cunoască ceva din tradiţia îndeletnicirii pescarilor. A fost deschis şi un restaurant cochet iar vara turiştii sunt aduşi cu bărcile ce acostează în micul port din oră în oră.

Pământ şi apă, nori şi vânt... Timidele rafale ce ne atacă cu minusculi stropi de ploaie nu reuşesc să ne zorească din acest loc atât de liniştit şi încremenit. Nu putem pleca de lângă căsuţele roşii ce stau pe buza stâncilor într-un echilibru bine calculat fără a mai arunca sumedenii de priviri înapoi.

Şi totuşi trebuie... Pentru că mai avem de umblat astăzi.

Ne întoarcem spre Molde. Oraşul pe care l-am descoperit odată cu meciul FCSB-ului de acum câţiva ani şi care mi-a rămas în minte prin poziţionarea stadionului pe malul apei. Un şut mai tare şi imprecis ai senzaţia că ar duce mingea să se odihnească pe valurile molcome şi regulate, aidoma vieţii acestor oameni.

Dacă la momentul vizualizării fotografiilor am apreciat construcţia, acum am admirat-o din plutirea ferry-ului spre Vestnes. La fel cum am rămas cu privirea pironită şi asupra oraşului, după ce în prealabil îl parcursesem prin zona centrală şi remarcasem multitudinea de aranjamente florale perfect ordonate şi îngrijite conform ultimelor standarde, precum şi liniştea ce domnea la ora amiezii într-unul din oraşele importante ale Norvegiei.

Ferry-ul pleacă la intervale de 15 sau 30 de minute, conform programului afişat pe pagina lor de internet.

Drumul acesta a fost cel mai frumos şi am surprins cele mai minunate cadre foto dintre toate trecerile fiordurilor. Posibil şi ajutaţi de vreme, soarele luptându-se pentru supremaţie cu norii, iar din încrâncenarea aceasta câştigători am fost noi, muritorii, în special turiştii întrucât cei de-ai casei rămân impasibili, fără reacţie la frumuseţea zilnică, obişnuinţă pentru ei.

Reveniţi pe pământ, debarcaţi din ferry, ne strecurăm iarăşi pe şoselele perfecte ce ne conduc printre munţi apoi pe malurile fiordurilor, al căror număr nu mai are rost a-l contabiliza, spre Alesund.

Ne lăsăm bagajele la locul ales pentru cazare, în Spjelkavik, apoi pornim spre a vizita oraşul.

Alesund este cel mai mare oraş pescaresc norvegian, fondat undeva prin secolul X de dinastia ducilor de Normandia, reconstruit în 1904 după un mare incendiu care a distrus într-o noapte toate casele de lemn şi a lăsat fără adăpost în mijlocul iernii aspre zece mii de oameni.

Kaiserul Wilhelm al Germaniei care îşi petrecuse în zonă mai multe vacanţe a fost impresionat de tragedie şi a trimis patru nave de război cu materiale de construcţie, iar Alesund a fost reconstruit doar din piatră şi cărămidă, în stilul art nouveau foarte popular în acele timpuri. De aici şi explicaţia stilului atât de diferit faţă de arhitectura tradiţională a localităţilor.

Norvegienii îl consideră a fi cel mai frumos oraş din ţară, peste Bergen-ul asaltat de turişti şi-l cataloghează drept “Capitala aventurii fiordurilor”. Asta pentru că localitatea cu 46.000 de suflete reprezintă principala cale de acces spre fiorduri.

Dacă urci la asfinţit din City Park cele 418 scări până la Aksla Viewpoint ai în faţă panorama celor câteva zeci de insuliţe, legate între ele cu 12 km de tuneluri subterane.

Un alt loc cu o privelişte superbă este Byrampen Viewpoint, situat mai jos de Aksla.

Din Aksla ţi se aşează la picioare o imagine pe care nu prea pot să o descriu astfel încât să reflecte exact ceea ce am văzut. A fost atât de aşteptată, am fost atât de dornic să ajung aici încă de când m-am documentat despre Norvegia, încât am adăugat vreo trei sute de kilometri excursiei şi i-am înghesuit cumva în cele opt zile ale excursiei. Mi-am spus că nu pot rata Alesund.

Este o imagine senzaţională cu casele albe, având acoperişuri gri, înghesuite ordonat pe peticele de pământ ieşite din apă. Pentru ca puţin mai încolo să se fălească cele colorate, mai apropiate de zona centrală, ridicate pe malurile canalelor ce străbat acest atât de pitoresc oraş.

Alesund reprezintă ceva unic în toată constelaţia de localităţi prin care am ajuns, unicitate sporită şi de imaginea apusului marelui astru ceresc undeva în apele ce-l mărginesc în zare. Cumva atins gradul superlativ al mirajului pentru ceea ce înseamnă sistematizare urbană, construcţii civile şi frumuseţe citadină, coborâm din înaltul punctului de observaţie spre zona centrală, într-o seară târzie de iunie.

Poteca pe care o alegem, nu atât de anevoioasă precum cea a sutelor de trepte anterior pomenită, şerpuieşte printre copaci – prezenţi mai peste tot pe unde calcă omul -, lăsând pe o parte de-a ei spaţiu ocupat de aparate de fitnes pentru cei dornici de mişcare în aer liber iar pe de alta pista de alergare destul de folosită la ceas de seară.

O plimbare uşoară prin zona centrală după ora 20 îţi poartă paşii pe străzi pustii, lipsite de viaţă, mărginite de case perfect întreţinute. Ai impresia că asişti – eşti spectator – al derulării unor tablouri sau fotografii fără viaţă atât de static e totul pe majoritatea străzilor.

Inclusiv starea de extraordinară curăţenie contribuie la conturarea impresiei că eşti transpus undeva într-un studio, că nu poate fi adevărat ce ai în faţa ochilor.

Noroc că mai mişcă valurile apei ce străbate canalele şi leagănă bărcile ancorate la micile pontoane ale vreunei case din şirul aliniat de-a lungul acestora.

Nu îţi rămâne decât să te opreşti şi să admiri culorile pastelate şi strict aprobate de administraţie întru zugrăvirea cu un deosebit gust estetic a imobilelor centrale, în faţa cărora sunt aliniate ronduri de hortensii sau ghivece imense de panseluţe.

Tot pe aici, pe undeva, în preajma unui poduleţ, e expusă o mină din primul război mondial, amintire a unor vremuri mai grele pentru cei care au atins în zilele noastre un trai de viaţă la care noi nu avem cum visa a-l trăi pe plaiurile mioritice.

Depăşim puţin zona centrului vechi şi dăm de clădirea nouă a primăriei, construcţie care are darul de a ştirbi puţin din imaginea Alesundului. Se integrează în ansamblul arhitectonic din jur – nici nu avea cum, la cât de strict e totul reglementat pe acolo – dar sticla şi oţelul din care e ridicată sunt departe de farmecul clădirilor din centru.

Plecăm spre cazare – aleasă la 15 kilometri de oraş întrucât preţurile hotelurilor în Alesund sunt extrem de piperate iar pentru parcarea autoturismului la un hotel plăteşti aproape cât pentru o persoană în cameră – şi ne oprim într-un sătuleţ, pe malul apei să admirăm un curcubeu cum nu am mai văzut: un arc de cerc perfect întins peste munţii situaţi de o parte şi de alta a fiordului, cu o ultimă atingere şi mângăiere oferită de soare culmilor mai înalte montane.

Putem merge liniştiţi la culcare întrucât dărnicia naturii nu a ajuns la fundul sacului...

---

VIZUALIZĂRI: 2049 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI