Defileul Samaria

TIPĂREȘTE

Defileul Samaria

Încă din ianuarie, când am achiziționat biletele pentru Creta, am fost hotărâți să ajungem în acest loc frumos, în care nu mulți se încumetă să pornească. Precum am povestit în articolul precedent, încă din prima seară cum am ajuns în Creta, am căutat și am găsit cu succes bilete pentru ziua de 11 iunie. Agenția locală de la care am cumpărat, organiza excursii în trei zile, luni, miercuri și sâmbătă. Noi am ales pentru sâmbătă, urmând ca duminică și luni să ne refacem forțele. Biletele au costat 44 euro de persoană, la aceștia se adaugă încă 5 euro intrarea propriu-zisă în chei și 11 euro călătoria cu vaporașul către locul unde ne așteaptă autocarul, adică 60 euro de căciulă. Pentru a putea merge acolo, trebuie o condiție fizică destul de bună, obligatoriu încălțăminte cu talpă groasă, ghete de munte și multă poftă de drum!

Câteva cuvinte despre locul spre care aveam să ne îndreptăm- Defileul sau Cheile Samariei , sunt situate în sud-vestul insulei Creta, în munții Lefka Ori , adică Munții Albi . Creta are multe defileuri, dar acesta este cel mai lung și mai spectaculos, fiind și cel mai mare (după unii, al doilea după alții) din Europa. Încă din 1962 a fost declarat Parc Național , este arie protejată, aici întâlnindu-se foarte multe specii de plante, cca 450, multe pe cale de dispariție, dar și multe animale, ibexul cretan, Kri-Kri , vulturul bărbos, capre de munte, stăncuțe și multe altele. Cheile s-au format prin eroziunea în timp, provocată de râul Tarraios , care curge lin acum primăvara între masivul Pachnes la est și munții Volakias spre vest. Iarna se formează torenți mari, care aduc căderi de piatră în defileu. Dar în fiecare primăvară, se curăță locul, se mai adună din pietrele mari, formându-se oarecum niște poteci. De fapt din taxele de intrare percepute se fac toate aceste lucrări de întreținere și sunt plătiți totodată și lucrătorii, paznicii montani, dar se asigură și popasurile, toalete sunt amenajate din loc în loc, sunt câteva bănci pentru binemeritatele clipe de odihnă, dar și izvoare de apă cristalină și rece. Cheile se pot vizita între 1 mai și 31 octombrie, se poate intra de la ora 6 până la ora 15, cel mai indicat cu un grup însoțit de ghid supraveghetor. Tichetul are 3 porțiuni, una se rupe la intrare, alta se dă la punctul de ieșire, unde oamenii sunt numărați pt a nu exista turiști rătăciți, iar una rămâne pt amintire. Se pare, conform wikipedia, că în 2007, doi turiști s-au rătăcit, fiind găsiți morți după o săptămână. Mi se pare destul de greu acest lucru, pt că de obicei, zilnic în defileu, pot ajunge și câte 3000 de turiști. Diferența de nivel este de cca 1200 m, de la Platoul Omalos , care este punctul de plecare și până la nivelul mării, se ajunge la marea Libiei, în portul-sat, Agia Roumeli . Distanța este de 18-20 km, dacă socotim, inclusiv, zona de coborâre spre chei, numită Xyloscalo, Scară de lemn (în traducere), dar și cei aproape 3 km (2800m) de la check point-exit până la plaja Agia Roumeli. Cheile în sine se întind pe 13 km. Dar vorba ghidei noastre, vom merge pe mii și mii de pietre și bolovani, ceea ce dă traseului o dificultate destul de mare și necesită toată atenția. Dacă plouă nu se permite accesul, pot apărea căderi de pietre. :(

Acestea fiind zise, să povestesc experiența noastră. Vă previn de la început, va fi o zi foarte lungă și obositoare, fără a descuraja pe cineva, dar trebuie să cunoașteți toate detaliile, pt cei care vă propuneți acest drum. Ora de sculare a fost 4, foarte devreme, doar o cafea poți bea la ora asta. Cu bagajele făcute, din care nu trebuie să lipsească o sticlă de apă, necesară până la chei, acolo se va reumple la fiecare izvor cu apă rece, cremă de protecție solară, căldura este năucitoare chiar dacă ești în interiorul pădurii, sendvișuri pe care noi le-am cumpărat pe traseu, la oprirea specială pt acest lucru, fructe- banane bogate în minerale, magneziu, biscuiți sărați, crănțănele, tot pt sarea necesară efortului muscular depus, pălărie de soare, șapcă, evident încălțări înalte, care să susțină chiar și glezna și nu în ultimul rând camera foto, pt a surprinde minunățiile acestui tărâm de basm. Basm sau nu, se pare că pe vremuri aici se ascundeau cu mare succes răufăcătorii, pirații. Trebuie să știți că în defileu nu există semnal de telefonie mobilă, nu sunt drumuri, nu se poate veni decât pe jos, iar la mijlocul traseului, în vechiul sat Samaria, poate ateriza un elicopter. Așadar, la ora 5,15 eram cuminți alături de încă alte 2 persoane la locul indicat, iar autocarul a venit punctual. A urmat apoi ,,colectarea” celorlați turiști de pe traseu, iar pe la 6, porneam deja către Chania, de unde drumul continuă spre sud încă 44 km, până în satul Omalos, la aproximativ 1300 m înălțime. Drumul plin cu serpentine, este spectaculos, am văzut dealuri verzi cultivate cu viță de vie, măslini roditori, livezi cu portocali, apoi pe măsură ce urcam chiparoși, pini, smochini și mulți leandri. Pe la ora 10, am ajuns în satul Omalos, unde am poposit pt 15 min la o tavernă- magazin, de unde cei neinspirați ce nu aveau încălțări adecvate puteau cumpăra cele necesare. Buna noastră însoțitoare, Barbara, ne-a adus la cunoștință aproape pe tot traseul cu autocarul despre ce va urma, ce putem, ce nu avem voie să facem, ne-a întrebat dacă avem vreo problemă de sănătate, alergii, diabet, etc. Aici m-am simțit puțin cu ,,musca pe căciulă” pt că eu eram cu fractura mea de umăr, bine, cu imobilizare, veche de 3 săptămâni, dar eu nu pusesem orteza, pt că sigur nu m-ar fi lăsat să intru. Fiecare a mai făcut ultimele cumpărături, apoi am mai mers cu autocarul încă 4 km până la Platoul Omalos, aici fiind poarta de acces. Nu a fost o zi foarte aglomerată, mai erau câteva autocare, dar cum nu ajung toate odată, lumea se dispersează destul de repede. Am primit biletele fiecare în parte, noi putând merge liber, nu în gașcă, urmând ca ghidul să vină în urma tuturor. Nici nu am pornit bine la drum că vrei nu vrei, nu ai cum să nu privești măreția și frumusețea locului, care desigur se vor a fi imortalizate. Prima porțiune a traseului mi s-a părut destul de dificilă, se coboară o potecă din scări, Xyloscalo, cu balustradă de lemn pe alocuri, cu multe pietre destul de alunecoase, trebuie mare atenție la picioare pt a nu călca greșit. În acest fel, în zig-zag, se coboară cam 2-3 km, apoi la un prim popas, dăm de toaletă și apă rece de izvor, cu care ne răcorim puțin. Am uitat să precizez că pe tot traseul nu există absolut nici un chioșc, ori altceva de unde vă puteți lua de mâncare, de aceea trebuie să aveți provizii în rucsac. Ce nu am putut imortaliza în nici o fotografie, mireasma, adierea vântului, mirosul florilor, dar sigur vă rămâne undeva acolo în minte. Sunt 9 opriri, pe traseu, unde găsim informații despre locul în care ne aflăm, și mai cu seamă despre cât mai avem de mers. Am văzut multe soiuri de plante, unele chiar necunoscute, altele asemănătoare cu crinii care înfloresc pe plajă, dar cum nu erau înfloriți, nu sunt sigură, în schimb, locul e plin de leandri, în special roz, atât de parfumați. Pe alocuri curge apa cristalină, câte o petală cade ici colo, dusă de ape. Am fost atenționați că nu avem voie să rupem florile, doar să le mirosim. Fumatul este interzis cu desăvârșire, în caz contrar se aplică amenzi. Doar la popasuri, există vase cu apă, unde fumătorii pot lăsa mucurile de țigară. Se încearcă astfel prevenirea incendiilor, ce ar cauza pierderea arealului protejat. La al treilea punct de odihnă, Rest area , cum era afișat, se află Agios Nikolaos , un vechi sătuc, unde există și ruinele unei bisericuțe. Aici am și mâncat primul sandviș, am băut apă proaspătă, apoi am pornit la o nouă porțiune din traseu, traversând pe alocuri apa, pe pietre, nu se intră în apă, pt că fiind potabilă, este captată. Am avut și norocul de a ne întâlni cu Kri-Kri, care a pozat mai ceva ca o vedetă. Superbă! Bolovani și bolovani! Asta a fost pe ordinea de zi. Unii mai mari, alții și mai mari, rareori nimeream porțiuni de drum drept, cu pământ. De la Agios Nikolos până la Samaria , satul cu același nume, sunt 3,7 km. Ajunși aici, descoperim un loc frumos, cu case vechi de piatră, părăsite de localnici în 1962, când locul a devenit Parc Național. Locul e într-adevăr idilic, cu copaci, smochini, leandri, un pod vechi de piatră și lemn, loc umbros, bun de popas, cu apă rece, aici Barbara ne-a arătat cum se face reîmprospătarea puterilor, ne-a turnat câte o sticlă de apă rece pe cap, brațe, pot spune că a avut efect, recomandându-ne să facem la fel la următoare oprire. Atât satul cât și defileul au preluat numele de la o veche bisericuță datând din sec. XIV, Ossia Maria (Sfânta Maria). E bine să vă reîncărcați bateriile aici, pt că abia acum începe propriu-zis, drumul cel mai anevoios, chiar dificil, printre bolovani, printre pereți înalți de 500m, nici nu știi, te oprești pt câte o fotografie, dar ce să vezi, nu poți cuprinde totul cu obiectivul. Ce te uimește tot mai mult, e cum din loc în loc, pe câte o creastă golașă, apare un copac, un pin, un chiparos, cu rădăcinile înfipte în piatră, în stâncă. Acolo sunt și leandrii, printre stânci și bolovani, în tufe bogate, frumos mirositoare. Pe măsură ce înaintăm pereții parcă ne strâng, se apropie tot mai mult, câteodată se merge pe sub stâncă, sau drumul trece prin apă. Doar pe alocuri sunt podețe mici de lemn, iar când distanța între zidurile de piatră e numai de 3 m lățime, știm că am ajuns la Poarta de Fier, cum este denumită. Aici nu este chiar așa cald, soarele nu prea pătrunde, vântul bate cu putere, astfel că smulge pălăria din cap. Și ai senzația că nu se mai termină, tot mergi, mergi, clar nu este recomandat pt cei cu claustrofobie. Chiar și înaintarea este dificilă pt că trebuie să fii atent la drum, lucru care te solicită și psihic, nu numai fizic. Pot spune că aici este cel mai greu, atât din cauza traseului, cât și a faptului că deja aproape toată lumea e obosită. Dar ca o salvare, vine ghida din spate, spunându-ne că nu mai e mult, lucru care ne ridică moralul. Ajungem așadar la ultimul popas, Christos , ne bucurăm încă o dată pt apa bună de izvor, ne savurăm deja ultimul sandviș, pornind apoi pe ultima porțiune spre ieșirea din chei, la încă 2800m. La fiecare km parcurs întâlnim, niște indicatoare galbene, ce ne aduc la cunoștință toate detaliile. Acest ultim parcurs, este mai lejer, dar trecem printr-un loc, unde cred eu că de curând s-au prăvălit niște bolovani, iuțim pasul, nu vrem să o lungim, apoi urmează podețe peste râu, iar când vedem căbănuțele de check point suntem fericiți. Dăm tichetele, aici ne așteptă o terasă, ba chiar două, poposim pt un fresh de portocale, soțul se aruncă la o bere. Se pot cumpăra ceva souveniruri, miere. Este ora 16, mai avem de mers cca 2,8km până la plajă, în satul Agia Roumeli, unde ne așteaptă Barbara, să ne dea biletele pt ferry. Din loc în loc, la punctele de popas, există căluți de munte, salvatori montani, care ajută celor care au probleme. Din nefericire, una dintre turiste, o femeie mai în vârstă, a avut nevoie de transportul cu calul, având niște probleme la picior. Dacă credeam că acum scăpăm de pietre ne-am înșelat pt că o bună bucată de drum am mers tot pe drum pietruit și de oboseală, aproape că nici nu observam cât de frumos e locul prin care tocmai treceam, noroc cu memoria aparatului foto. La cca 1 km la o altă tavernă este și un mic bus, care merge la ferry, pt cine nu mai poate. Ușor, ușor, ajungem să vedem marea, poate niciodată nu ne-am bucurat atât de mult la vederea ei, apar și casele frumoase, simple, încărcate cu flori, tavernele către port, ne întâlnim cu ghida, ne dă biletul de ferry, apoi avem puțin timp liber până la plecarea vaporului, la 17.30. Se poate face baie în marea liniștită, marea Libiei, caldă, strălucitoare. Plaja cu nisip auriu, îmbie la odihnă. Ne instalăm pe ferry, privim, cu regret către cheile care dispar încet, încet din priviri, lăsând și pitorescul sat în urmă. Nu coborâm la prima, vasul se oprește și la Loutro , un alt sătuc mic și frumos, stăm doar câteva minute, apoi vasul pleacă mai departe. După o oră de mers, coborâm la Hora Sfakion , nimeni nu se grăbește, toți sunt destul de obosiți, deja aproape toți ,,calcă parcă pe ouă”, ne luăm după tot valul care merge probabil în același loc, anume la parcarea unde ne așteaptă autocarele. Îl găsim pe al nostru, ne ocupăm locurile, suntem toți, nimeni din grup nu a dezertat, primim felicitări de la ghidă și pornim la drum. Drum frumos cu multe serpentine, cu dealuri pline de oregano, cu marea tot mai jos, urcăm, urcăm, ascultăm cuminți comentariile Barbarei despre acest minunat loc pe care îl traversăm regretând doar că nu puteam face poze din autocar, acesta având geamuri fumurii. Seara se lasă ușor, facem un scurt popas lângă Rethimno, unde vedem apusul, cum soarele se pierde liniștit în mare. Ne pornim la drum, ajungând seara pe la 23 în camera de hotel, obosiți, dar fericiți pentru cele văzute și descoperite. Lumea este un loc minunat! Să avem grijă de el!

Webmaster- rog frumos o melodie frumoasă pt o lectură sper plăcută!

https://www.youtube.com/watch?v=lo3qLSRRYJI&list=PLjle_pZwdNUndjQa7Bs97myKFMQzDKlro

Mulțumesc!

---

VIZUALIZĂRI: 7179 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI