O zi prin trei state ale Americii

TIPĂREȘTE

Vacanța noastră în SUA a continuat din Yosemite spre Las Vegas pentru următoarea cazare la hotel Treasure Island. Astfel intr-o zi am fost în trei state Nevada, California și Arizona.

Aș putea să denumesc acest review Excursie de o zi din Las Vegas: Barajul Hoover - Route 66 cu serpentine ca pe Transfăgărășan - Marele Canion - Calico Ghost Town la întoarcere. Am prins totuși și traseul spre Las Vegas prin desertul Mojave și Death Valley - Furnace Creek ca să nu lungesc prea mult aceste impresii din sejurul nostru.

Traseul de la Hotelul Juniper Springs din Mammoth Lakes a fost - Crowley Lake pe soseaua 395 - 136 - 190 prin Death Valley - Furnace Creek - Mountain Springs - Las Vegas.

De la Mammoth Lakes am coborât pe US 395, poate cea mai frumoasă șosea din California. În stânga ai tot timpul zidul alb al Sierra Nevada, cu vârfuri de 4000 m, unde am vazut încă zăpadă în august. În dreapta șoselei se intinde deșertul Owens Valley.

La Crowley Lake am oprit 30 minute. Lacul pare banal de pe șosea, dar pe malul estic, dacă cobori puțin, sunt Crowley Lake Columns - coloane de piatră naturale, ca orga unei catedrale. Am avut 10 minute pauză de fotografii. Coloanele s-au format acum sute de mii de ani când o erupție vulcanică uriașă a acoperit totul cu cenușă fierbinte (Bishop Tuff). Apa rece și gazele au făcut coloanele astea perfect hexagonale.

CA 136 și intrarea pe 190 - unde începe spectacolul rocilor

Am lăsat 395 la Keeler și am intrat pe 136 spre 190. Aici peisajul se schimbă brutal. Sierra dispare și intri în zona de falii. Rocile de pe margine nu mai sunt gri, sunt roșii, galbene, verzi. Pe 190 urci spre Panamint Valley și apoi Towne Pass (1512m). Șoseaua taie direct prin munți de roci metamorfice vechi de 1.7 miliarde de ani. Sunt straturi înclinate la 90 de grade, ca niște cărți puse pe muchie. Negre, cu vene albe de cuarț. În unele locuri stânca e atât de fărâmițată încât pare că s-a prăbușit cerul - se numește Amargosa Chaos, haos geologic real.

Death Valley - Furnace Creek și frumusețea care te sperie

Deșertul Mojave e altceva decât ne imaginăm noi ca "deșert = nisip". E spectaculos tocmai pentru că nu e pustiu:

- E cel mai mic dar cel mai divers deșert din SUA - doar 124.000 km2, dar înghesuie de toate: dune de nisip ca în Sahara (Kelso Dunes, cântă când mergi pe ele), canioane colorate ca în Calico (munții roșii-portocalii-mov sunt din cauza mineralelor - argint, borax), lacuri sărate uscate care arată ca o oglindă albă (El Mirage), și munți vulcanici.

- Copacii Joshua - îi vezi doar aici. Arată ca din desene animate, ca niște omuleți cu mâini ridicate. Mormanii ăștia cresc doar în Mojave. La apus sunt ireali. Parcul Național Joshua Tree e chiar la sud de Calico.

- Culorile și lumina. Din cauza aerului super uscat și curat, cerul e un albastru tăios, iar la răsărit și apus stâncile din Calico devin roșu aprins, roz, violet.

- Senzația de Vest Sălbatic autentic. E deșertul din filmele cu cowboy. Calico e fix în mijlocul lui. Înțelegi de ce au rezistat minerii acolo - e frumos și nemilos în același timp. 50 grade vara, -10 iarna, șerpi cu clopoței, coyoți care urlă noaptea, dar și o liniște absolută pe care nu o găsești în altă parte.

Pe scurt: Mojave nu e spectaculos pentru că e mare, ci pentru că e fenomenal.

Coborârea spre Stovepipe Wells e ca intrarea pe Marte. Dintr-o dată ai în față dunele de nisip Mesquite Flat Dunes - galbene, fine, mișcătoare și în spate munții Panamint negri ca funinginea.

Drumul până la Furnace Creek e mărginit de roci care par vopsite: Roci de sare și ghips - albe, strălucitoare, ca zăpada care nu se topește la 50 de grade. La Devil’s Golf Course sunt cristale de sare de 1m înălțime, ascuțite ca cioburile.

Badwater Basin (-86m, cel mai jos punct din America de Nord) - nu e rocă, e sare pură, un covor alb crăpat în hexagoane perfecte până la orizont. Nu cred că te încumeți să calci desculț, frige.

La Furnace Creek am oprit la Visitor Center, am băut o cafea cu gheață și inghețată multă și bună. Termometrul arăta 47°C. Totul trosnește de căldură, până și rocile.

Ieșirea spre Las Vegas prin Mountain Springs

Am ieșit din Death Valley prin Amargosa Valley și Pahrump, apoi pe CA 160 prin Mountain Springs Pass. Aici iar se schimbă rocile: calcar alb-crem cu grote, apoi granit roșu de Joshua Tree. Din pas, la 1700m, vezi pentru prima dată Las Vegasul în vale - o pată strălucitoare în mijlocul deșertului negru. Coborârea spre sudul Vegasului e lină, prin suburbiile Henderson. Am ajuns la Treasure Island pe la 19:30, când Strip-ul începea să se aprindă.

Concluzie - de ce merită drumul ăsta și nu autostrada I-15Dacă veniți din Yosemite / Mammoth spre Vegas, nu luați autostrada directă prin Bishop. Luați 395 + 190. E cu 1 oră mai lung, dar vezi 4 lumi geologice diferite într-o zi: granitul alb din Sierra, tuful vulcanic cu coloane de la Crowley Lake, haosul geologic multicolor din Death Valley și sarea albă de la Badwater.

Sfat: plecați devreme, aveți ochelari de soare polarizați - culorile rocilor se văd mult mai bine - și opriți-vă oriunde vi se pare frumos. Nimeni nu vă claxonează în Death Valley. Drumul e al vostru. Acesta a fost drumul nostru de venire. A doua zi am făcut bucla Las Vegas - Hoover Dam - Route 66 - Grand Canyon - Calico, despre care voi scrie in continuare.

Aici povestesc ziua nebună dedicată Marelui Canion.

Am plecat din Treasure Island la 8:30 dimineața. Traseul: Las Vegas -> Hoover Dam -> Kingman -> Route 66 istorică prin Oatman / Sitgreaves Pass -> Seligman -> Grand Canyon South Rim (Grand Canyon Village) -> întoarcere pe I-40 și I-15 cu oprire la Calico Ghost Town, lângă Barstow -> Las Vegas.

1. Barajul Hoover - oprirea de dimineață. Am ajuns la 9:00, fără cozi. Am lăsat autocarul în parcarea de pe partea Nevada și am mers pe jos pe podul nou Mike O’Callaghan - Pat Tillman Memorial Bridge. De pe pod ai cea mai bună poză cu barajul și cu vechiul drum care șerpuia direct peste baraj. Se vede Colorado River 270 m sub tine. Barajul în sine e uriaș, nu realizezi din poze cât beton e acolo.

2. Route 66 - bucata cu serpentine ca pe Transfăgărășanul nostru. De la Hoover Dam nu am luat autostrada I-40, ci am intrat pe Route 66 originală. Bucata Kingman - Oatman - Topock este extraordinară cu serpentinele in ac de păr. Se urcă la Sitgreaves Pass la 1082 m altitudine, pantă 8%, curbe în ac de păr, fără parapet pe alocuri, stâncă într-o parte și prăpastie în alta.

Ți se tăia răsuflarea și dacă ai rău de mișcare sigur amețeai de la atîtea curbe. E Transfăgărășanul nostru copie americană, dar în deșert și cu 40 de grade Celsius.

Oatman e un fost oraș minier, azi orășel fantomă viu. Pe strada principală umblă liberi măgăruși sălbatici - burros - lăsați de mineri acum 100 de ani. Îți bagă capul pe geam după morcovi. La fel îi întîlnești și pe Transalpina noastră.

Mai departe, Seligman - locul unde s-a născut mișcarea de salvare a Route 66. Orășelul care a inspirat filmul Cars. Totul e kitsch asumat: mașini din anii 50, așezate frumos pentru a fi fotografiate de turiști curioși, panouri colorate, ziduri vopsite cu ruta 66.

Cele trei opriri din Marele Canion - cum le-am legat cu shuttle-ul

Autocarul ne-a lasat la Visitor Center, în parcarea mare. De acolo, Marele Canion nu se mai vizitează cu mașina, ci cu autobuzele mici, gratuite, care tac și alunecă prin sălbăticie. Nu costă nimic, nu trebuie rezervare, vin la 10 minute. Ne-am urcat și ne-am lăsat purtați spre primul punct.

Punctul 1 - Eagle Point / Skywalk - șocul sticlei care dispare sub picioare. Prima oprire cu shuttle-ul intern. Aici e celebra platformă de sticlă în formă de potcoavă. Ieși 20 m în gol și sub tine nu mai e nimic - 1200 m până la Colorado, vezi prin sticlă direct în hău. Picioarele îți tremură, chiar dacă știi că sticla ține 70 de tone.

Prima întâlnire cu roca roșiatică, aici la înălțime ne-a dat primul șoc. Am coborât la prima stație - Eagle Point. Și dintr-o dată s-a deschis pământul. Nu există pregătire pentru prima privire. În față nu e o vale, e o absență imensă de pământ, o respirație tăiată. M-a cuprins o senzație de rău și simțeam cum imi tremurau picioarele.

Stâncile roșii, galbene, vinete coboară în trepte uriașe până la 1,6 km adâncime, iar aerul tremură de căldură. Toată lumea tace câteva secunde, chiar și copiii. E punctul care te lovește, te face mic. Am stat pe piatra fierbinte, cu mâna pe balustradă, și am înțeles de ce nativii, cum le place lor să li se spună acum, îi spuneau locul unde râul se ascunde

Punctul 2 - Guano Point - locul unde Canionul respiră cu adevărat și unde am întâlnit tribul Hualapai.

Al doilea shuttle ne-a dus la Guano Point. Aici nu mai e sticlă, nu mai e spectacol. Aici e Canionul gol, brut, de 270 de grade în jurul tău. Vârful ascuțit de stâncă iese în mijlocul Canionului și poți să-l înconjori pe jos pe o potecă îngustă. Vântul urcă din adânc și șuieră, Colorado lucește jos ca o sârmă. Aici am simțit pentru prima dată liniștea Canionului - nu e liniște, e un vâjâit continuu, ca și cum muntele ar respira.

Sus, pe platou, erau mai multe iurte și corturi de pânză. Într-un cort mai mare erau 4 femei Native din tribul Hualapai. Nu indience, cum greșit le spunem noi, ci Native. Ne-au explicat singure: "Noi administrăm această parte a Canionului, Eagle Point și Guano Point. Nu primim nimic de la guvernul federal. Tot ce vedeți aici e făcut din banii din biletele voastre și din munca tribului nostru. "

Erau acolo cu mărgele de turcoaz, coșuri împletite și pâine prăjită Hualapai. Am stat de vorbă cu ele, ne-au arătat cum împletesc. Nu era un spectacol turistic, erau la ele acasă. Ne-au arătat cum dansează ele. Una dintre ele, mai în vârstă, ne-a invitat să intrăm în dansul lor. Aveau fuste mari colorate și le fluturau usor.

Am dansat cu ele un dans în cerc, pas după tobă, in camera unde erau. Apoi le-am zis: "Vă arătăm și noi un dans de la noi, din Moldova". Momentul horei noastre moldovenești în Marele Canion a fost o curiozitate pentru ele și le-am făcut o demonstrație. Și am făcut o horă, mâinile pe umeri, pas la dreapta, pas la stânga. S-au uitat mirate, apoi au râs toate patru și au intrat în hora noastră. Hora moldovenească s-a învârtit acolo, la Guano Point, pe marginea Canionului, la 1200 m deasupra lui Colorado. Eram doar eu și soțul cu ele. La plecare, cea mai în vârstă mi-a strâns mâna și mi-a zis: "Same circle. Different mountain. " Același cerc. Munte diferit. Le-am lăsat o mică sumă de bani și ne-am luat rămas bun. Ne-am întors cu același shuttle la Visitor Center și am schimbat peronul, spre linia de est la al treilea punct. Al treilea punct, inclus în bilet, e o asezare de cowboy reconstruit cu căruțe, cateva magazine rustice cu suveniruri și cam atît. E mai pustiu și aveau locuri de inchiriat.

Aici am auzit pentru prima dată liniștea din Grand Canyon - nu e liniște, e un vâjâit fin al vântului care urcă din adânc, ca și cum canionul ar respira. Soarele începea să coboare și stâncile din față se făceau roz, apoi portocalii, apoi vișinii. Umbrele se lungeau și desenau alte canioane în canion. Am stat pe jos, cu picioarele atârnate spre gol, și nu ne venea să plecăm. Aici înțelegi de ce oamenii vin de la capătul lumii să stea o oră pe o piatră. Shuttle-ul ne-a luat înapoi spre parcare, în liniște.

De acolo am luat autocarul din parcare și am plecat spre Calico.

Calico Ghost Town - oprirea de pe drumul de întoarcere spre Vegas

La întoarcere spre Las Vegas, pe I-15 la Barstow, am văzut indicatorul spre Calico. E la 10 minute de autostradă. Calico nu e pe Route 66, dar e la 10 minute de fosta Route 66 care trecea prin Barstow, așa că se leagă perfect ca spirit de Vest Sălbatic.

Intrarea: 15$ adult, 10$ copil (5-15 ani), sub 5 ani gratis. Parcarea e gratuită și mare. Pentru noi, intrările la aceste centre turistice, erau incluse in costul sejurului și nu ne-am bătut capul cu astea. Atracțiile din interior (mina, trenul, Mystery Shack) se plătesc separat, câte 5-10$ fiecare. Program zilnic 9:00-17:00.

Calico e un oraș minier adevărat fondat în 1881 în goana după argint. La apogeu avea 3500 de locuitori, 500 de mine, 22 de saloon-uri. În 1896 argintul s-a prăbușit și orașul a fost abandonat. Azi e restaurat și e State Historic Park.

Ce poți vedea: mina de argint Maggie Mine (tur 10$), trenulețul Calico Odessa Railroad, casa strâmbă Mystery Shack, oficiul șerifului, poșta si telegraful.

Orășelul e mic, pe o colină cu vedere superbă spre deșert. In arșița care ne inconjura locul era minunat pentru un scurt popas pentru fotografii, așa cum apărea el cu clădiri din lemn vechi, prăvălii și alte utiliăți.

Unii din grup au intrat în Maggie Mine - tur ghidat în fosta mină de argint. Au avut parte de puțina răcoare. Noi am intrat intr-un fel de cofetărie cu aer conditionat. Am mâncat cea mai bună inghețată din toate timpurile și am băut un expresso dublu de am zis ca-mi ies ochii

Noi ne-am făcut acolo cel mai frumos suvenir: la un chioșc de pe strada principală, contra a 10$, ți se face pe loc afiș WANTED cu poza ta, ca în 1888. Varianta alb-negru iese superb. (atașez poza în articol). Toată lumea ne întreabă de el acasă.

Am ajuns înapoi la Treasure Island pe la 20:30, rupți de oboseală dar fericiți.

A fost cea mai lungă zi din vacanța din SUA, dar și cea mai completă. Am văzut inginerie (Hoover), libertate (Route 66 și serpentinele din Oatman ca pe Transfăgărășan), natură extremă (Grand Canyon) și istorie (Calico).

Scriu toate astea aici pentru că memoria nu mă mai ajută după atâtea zile de drum și atâția kilometri (Mammoth, Death Valley, Vegas, Grand Canyon). Cand am plecat de acasa am zis ca notez in agenda locurile pe unde o sa umblu. Cand eram acolo ziceam cum sa uit eu asa locuri frumoase, iar acum ma intreb in care zi am vazut Calico. Am luat toate fotografiile la rand si asa am putut sa realizez cronologia vacantei. Dacă am încurcat vreo ceva, să mă iertați, dar traseul și emoția au fost exact așa. Dacă mergeți, nu ocoliți bucata Kingman - Oatman. Ruta alternativa pe Autostrada I-40 ni s-a spus ca e plictisitoare și dreaptă prin deșert. Route 66 prin Oatman e Transfăgărășanul nostru american.

Vă invit la lectură și vacanțe cît mai frumoase!

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 15 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI