Italia clasică

TIPĂREȘTE

Am fost tot cu agenţia pe care o cercetează vară-mea, astfel că la o înscriere cu mai mult de jumătate de an înainte am avut 40% reducere. Programul a fost îmbietor şi a reuşit să se realizeze mai bine chiar decât a fost prezentat. În mod sigur aceasta s-a datorat ghidului, care mi-a readus speranţa în tinerii României. Foarte citit, foarte bine organizat şi dornic de a-şi face treaba. Prezentările au fost libere, amănunţite şi deosebit de agreabile. Din lupta cu autorităţile italiene, dusă în engleză, care nu voiau să ne lase să trecem cu autocarul pe un drum, a ieşit învingător, iar în Budapesta a reuşit să nu plătească amenda cuvenită pentru parcarea în locul despre care ulterior a aflat că nu permitea asta. Pentru înlocuirea biletelor la vaporul pierdut pentru Capri (era 2 iunie, ziua naţională a Italiei şi o aglomeraţie nemaivăzută), a alergat de i-au ieşit ochii. Iar în lungile călătorii cu autocarul am văzut (revăzut) şi filme clasice sau actuale italiene sau despre Italia. Grupul a fost, ca să zic aşa, „ţinut în mână”. Şi era un grup de numai... 54 de persoane, marea majoritate de vârsta a treia. Şi de data aceasta am avut parte de companioni veniţi într-adevăr să vadă.

Prima zi a fost dedicată drumului. De la Bucureşti au plecat de dimineaţă (eu m-am urcat la Timişoara), ca să ajungem seara la Graz, unde am înnoptat. Am văzut centrul Graz-ului, unde am şi putut mânca ceva la tarabele din piaţă, mâncare „adevărată” (vorba ghidului), pe care nu aveam s-o mai găsim până la întoarcere. În jumătate de oră am admirat pe dinafară prefectura şi domul. Am admirat şi curăţenia şi rânduiala pe care le vezi în oraşele şi în peisajele austriece. Un loc în care trebuie să mă întorc: Graz este şi capitală culturală, nu numai de regiune, centrul este în patrimoniul UNESCO.

A doua zi dimineaţa am ajuns la Veneţia, pe care o mai văzusem câteva ore anul trecut. Şi acum tot câteva ore am avut. Însă una dintre ele am petrecut-o pe vapor, în croazieră, şi am putut avea astfel o idee despre mărimea oraşului, care şi el are aproape 300000 de locuitori. Şi 1100 de hoteluri! Cartierele Veneţiei se numesc sestiere. Ne-am îmbarcat într-un terminal mare, unde trag şi navele de croazieră, cele cât un orăşel. Încă nu se ştie dacă e bine că vin (aduc foarte mulţi bani) sau e rău că vin (strică portul). Ghid ne-a fost o româncă, stabilită de 8 ani acolo, care şi-a făcut din plin meseria. Doar că eu nu mai ţin minte toate locurile şi insulele (Giudecca, Lido (!), Pellestrina, Torcello...) pe care ni le-a arătat. Mi-a plăcut moara imensă transformată în hotel de 5 stele. Am văzut şcoală de marină, fabrică de ţesături, biserici, din care una ortodoxă a grecilor (San Giorgio) şi una ortodoxă a românilor (Santa Lucia). Ajunşi în oraş, bineînţeles că ne-am oprit în piaţa San Marco. Am aflat ce e cu sfântul Marcu, care a fost democraţia veneţiană şi ce era cu dogele ales şi nu născut, ce e cu scufiţa aia caraghiaosă a lui, ce e cu clădirile procuratiei (procurator, cea mai înaltă funcţie administrativă, nu era cel care procura, ci cel care „îngrijea” = curare, practic un manager de azi). Am aflat că măştile de carnaval, cel care se face la „lăsatul secului”, sunt standardizate şi au un nume. Şi, desigur, carnavalul nu mai este o sărbătoare pentru veneţieni. Apoi ne-am plimbat „de voie” prin Veneţia. În centru unele străzi sunt atât de înguste, că trebuie să te uiţi dacă nu vine cineva din sensul celălalt, pentru că nu puteţi trece amândoi. Pe aceste străzi înguste sunt magazine şi magazinaşe cu porţelanuri, păpuşi, confecţii, marochinărie. Cu un an înainte în Piaţa San Marco am avut apa până la glezne. Acum era uscat. Dar nu au găsit soluţie la scufundare şi la inundaţii. Datorită aglomeraţiei mari (şi nu era încă sezon), nu doresc să mă întorc aici. Voi trăi din amintirile pe care le voi consolida cu ajutorul lui Google. Şi a lui AFA.

După masa a venit rândul Veronei, şi ea în regiunea Veneto. A fost singura ploaie care ne-a prins „pe teren”, în rest a plouat, cred că în fiecare zi, când eram în autocar. În mare viteză am trecut, în drumul spre casa Julietei, pe lângă arenă, unde erau cozi imense la intrarea la un spectacol. Căci da, arena construită în secolul I d. C., a doua după Colosseum în Italia, este funcţională. Are 15000 de locuri şi spectacole de tot felul. Cei care stăteau la coadă erau pregătiţi cu pelerine pentru ploaie. Dar la un moment dat ploaia s-a înteţit foarte rău. Julieta făcea parte din familia Montague, de pălărieri. De-abia în secolul 18 la casa simplă şi sobră s-a ataşat un balcon, care nu se prea potriveşte. Julietei poţi să-i scrii, cică 6 funcţionari sunt angajaţi să răspundă la scrisori. Am văzut mormintele Scaligerilor (stăpânii Veronei). De fapt mormântul este un cufăr de piatră ridicat pe coloane. (Aşa este şi al lui Cristofor Columb, în Sevilla.)

Am dormit la Este, mi s-a părut o Bologna în mic. Are numai 16000 de locuitori. Casele au şi aici loggii la parter, centrul era animat de activităţi culturale. Am stat lângă castelul Carrarese, pe care însă nu l-am putut vizita. Am plecat spre Pisa. Odată ajunşi am dat fuga pe Câmpul lui Marte, unde se află domul şi turnul înclinat. Lumea şi-a făcut pozele tradiţionale, cu sprijinitul turnului. Mi-a plăcut renovarea faţadelor cu nanoparticule. Cum mai sunt părţi vechi de renovat, diferenţa e colosală. Apoi ne-am grăbit spre Florenţa.

La Florenţa am avut ghidă o româncă din Braşov, care locuia acolo de 16 ani. Eu ştiu, de la un cetăţean din Roma, care a venit acolo acum 30 de ani, că florentinii sunt foarte distanţi şi nu acceptă pe nimeni care nu e de acolo. Fie că nu a vrut să recunoască, fie că a fi român acolo este o treabă relativ exotică, mi-a spus că nu a avut nici o problemă de integrare. Şi de ea am fost mândră că e româncă. A fugit de la un obiectiv la altul, a dat explicaţii amănunţite şi a răspuns şi la întrebările suplimentare. Faţă de ce văzusem în toamnă am mai aflat: în Florenţa medievală casele se făceau pe pământ puţin (4X6 metri), deci camerele erau una peste alta. Cea de la parter era dedicată comerţului, se locuia în cele de sus, în care accesul era dinafară pe scară. Femeile erau aparate de reprodus, făceau câte 15 copii şi mureau de epuizare la 32 de ani. Am văzut o scară exterioară de 7 niveluri (ca cerurile, care sunt 7), iniţial criticată pentru că distanţele între niveluri nu erau egale şi pentru alte mofturi. Acum este monument istoric. Am văzut o casă rotundă, tot îngustă, care la un moment dat fusese bordel. Acum era hotel de 5 stele. Am aflat ce era cu belciugele acelea mari care sunt înfipte în palatele vechi la o distanţă la care nu puteai să-ţi priponeşti calul în ele. Cică în caz de primejdie se legau de ele lanţuri, care să împiedice accesul duşmanilor. Doar că la înălţimea aia duşamnii puteau trece pe sub lanţuri. Primul palat la care am văzut în toamnă belciugele şi m-am întrebat la ce sunt bune a fost Strozi. Acum citesc că Dicasterialul timişorean l-ar fi avut de model. Nu mi se pare. De data asta am văzut, pentru că mi s-a arătat, chipul lui Cellini pe ceafa lui Perseu. (Ulterior am citit „Viaţa lui Benvenuto Cellini, povestită de el însuşi” şi am priceput mai bine cât de greu şi de reuşit a turnat această statuie. După ce am citit cartea am văzut că solniţa lui de aur a fost acum preţuită la 60 de milioane de dolari. Oare Perseu are vreun preţ?) În Piaţa Senioriei sunt statuile pe care le ştiţi, unele în copie. Dar este un curent acum în Italia şi cred că şi în lume, de a expune artă contemporană printre cea clasică. De aceea am avut parte de o fântână şi un copil cu un scaun pe care nu le-am prea priceput. Apropo de asta, Timişoara este foarte criticată că pe străzile şi în pieţele pietonale reconstruite are tot felul de statui noi care te miră. Dar nu suntem originali.

Şi am plecat spre Roma. Roma cea murdară. Dar la atâta lume cum să fie? Probabil cu mulţi măturători. În prima zi am văzut bazilica papală Santa Maria Maggiore, biserica San Pietro in vincoli (Sfântul Petru în lanţuri), unde am revăzut pe Moise, bineînţeles şi lanţurile sfântului Petru, Colosseum-ul, unde nu am mai văzut „gladiatorii”, columna lui Traian, unde prezentarea extrem de amănunţită şi admirativă, cu planşe, a făcut-o minunea noastră de ghid, de parcă era pe jumătate italian, nu pe jumătate grec. Tot el ne-a arătat, într-o piaţă, locul în care a fost asasinat Iuliu Cezar. Apoi am avut ghid italian, care nu mi-a mai plăcut aşa de tare ca româncele. Am văzut Piaţa Veneţia, cu uriaşul şi criticatul (cică nu s-ar potrivi locului) monument al întregirii al lui Vittorio Emanuele al II-lea, Capitoliul, cu Lupa Capitolina („mama adoptivă” a gemenilor Romulus şi Remus), Pantheonul, care are încă cupola construită acum 2000 de ani, din plăci de beton (ciment, tuf vulcanic şi piatră ponce), cu o deschidere (oculus) de 9 m în vârf, prin care nu plouă şi nu ninge, din cauza unor curenţi ascendenţi şi a unor canale direcţionate în anume fel şi prin care cică e programat să intre soarele, ca la Abu Simbel, la anumite ore şi date. Am văzut Piaţa Navona, cu fântânile ei, Fontana di Trevi, de care am fost atât de impresionată cu ani în urmă că este faţada unei case, Piaţa Spaniei, care avea Treptele Spaniole în refacere şi am auzit povestea rivalităţii dintre Bernini şi Borromini, precum şi despre papa din famila Barberini. Seara am mâncat foarte bine şi ieftin la un restaurant chinezesc din apropierea hotelului. Cum hotelul era la ieşirea din Roma, mare lucru nu am avut de văzut. Via Aurelia este foarte largă, dar pe partea pe care am fost noi nu era de semnalat decât o casă de bătrâni la care, văzută pe dinafară, mi-ar fi plăcut să stau.

A doua zi la Roma am avut programat Vaticanul, unde nu am mai intrat de data aceasta. În 2009 petrecusem o zi în Vatican. Cum este an de jubileu, uşa de la Capela Sixtină către Basilica San Pietro era deschisă (se întâmplă la fiecare 25 de ani). Eu am petrecut vreo două ore plimbându-mă prin împrejurimi şi admirându-i pe micii meseriaşi: tapiţeri, rămari, executanţi de rulouri, marochineri. Atelierele lor păreau cam modeste, şi mă întrebam: oare cât o fi chiria? Pe lângă Vatican nu erau decât magazine de articole religioase. În astea două ore am văzut ceva foarte curios. Din 1981 îi cunosc pe negrii de culoarea smoalei care vând tot felul de lucruri pe stradă. O fac fără autorizaţie, bineînţeles. În portul lor naţional umbla numai cel care-i exploatează. Acum am văzut că mai mulţi umblă aşa şi se piaptănă cu cele multe codiţe. Unul dintre ei, cu un rucsac în spate şi multe brăţări pe mână, se prezenta la oamenii din scuar. Le întindea mâna şi spunea de unde vine. N-am înţeles ce a fost asta. Dar i-am admirat degajarea. Te pomeneşti că era o treabă de PR. N-am putut mânca decât îngheţată, altceva nu mă atrăgea. Şi nici îngheţata nu o mai găsesc bună, după ce am fost pervertită de îngheţata cremoasă a supermarket-urilor, care nu-mi lipseşte din congelator nici iarna. Apoi am intrat direct în bazilică, după controlul poşetei cu scanerul. Am fost uşor derutată de perdelele despărţitoare şi de garduri şi gărduţuri. Adevărul este că mi-au displăcut profund. Dar alt adevăr este că biserica este de cult, nu numai muzeu. Probabil că sunt funcţionale. Printre gărduţuri, pe mijlocul bisericii, a înaintat, cântând, o procesiune de vreo 20 de feţe bisericeşti, care a dispărut pe una din uşi. Şi acum am uitat să pun ceva la poşta din Vatican. E o treabă, nu? Dacă eşti stat ai şi poştă. După masa am fost la Vila d’Este din Tivoli. Datorită apropierii de Roma şi faptului că este pe înălţime, a slujit de reşedinţă de vară cardinalilor şi papilor. Interiorul, nemobilat, arată tavanele şi pereţii bogat pictaţi, dar ceea ce este grozav este grădina, care se întinde pe o largă pantă şi are sute de fântâni. Cam 100 dintre ele înşirate pe un rând au forma de capete de animăluţe, fiecare altfel, despre care nu poţi să spui că sunt maimuţe sau căţei, pe a căror gură curge apa. Precis că se cheamă cumva, aşa cum se cheamă gargouille monstruleţii prin care se scurge apa de pe jgheaburi, dar eu nu am aflat. Între aceste o sută de capete am găsit unul care face cu ochiul. Sunt arteziene multe. Aproape de intrarea în vilă sunt multe tarabe cu lucruri relativ frumoase şi relativ ieftine. Întorşi la hotel, am luat la picior Via Aurelia, pe cealaltă parte. Am dat peste o mulţime de restaurante, unele pustii, altele aglomerate. Toate aveau aceleaşi preţuri, dar serviciile erau diferite. Probabil şi mâncarea. Am ales unul aglomerat, cu invitătorul foarte dornic să ne lămurească că acolo ne va fi bine. Şi ne-a fost. Am mâncat bine, cu vreo 20 şi ceva de euro, feluri italiene, desigur, dar bune, am petrecut o seară agreabilă.

A treia zi am plecat din Roma la Napoli. Acolo am avut numai tur pietonal de făcut. Spre surprinderea mea, Napoli e un oraş de aproape 1 milion de locuitori. Iar noi am văzut centrul, galeria comercială, Castel Nuovo pe dinafară şi... toaleta publică. A fost prima toaletă automată integral văzută. Asta înseamnă că după ce ieşi, apăsând pe diverse butoane (la intrare intri băgând moneda), apa se trage automat şi se spală şi... pereţii. Nu mi-a plăcut umezeala dinăuntru. Fiind şi subterană, la capătul unui coridor pe care ne-a însoţit casierul cu mutră de tâlhar, abia am aşteptat să ies. El, săracul, voia să ne ajute şi chiar am avut nevoie de ajutor. Napoli e foarte frumos, nu l-am văzut murdar, peste tot se renovează. Am aşteptat să mănânc o pizza zice-se adevărată numai la Napoli, dar nu ne-a permis timpul. Am luat vaporul pentru Capri, în aglomeraţia cea mare dată de ziua naţională. Vapoarele sunt foarte mari, cu vreo 15 locuri pe rând. La dus nici nu au fost locuri jos, la întors partea de sus era închisă. Au bar, iar pe la jumătatea distanţei barmanul pleacă cu şepci şi sacoşe de vânzare, la preţuri la jumătate decât în oraş sau chiar mai mici. Debarcând în Capri, am luat microbuzele şi un taxi pentru a urca în Anacapri. Nu m-aş încumeta să conduc pe drumurile acelea. Nu numai că erau înguste şi trebuia să-şi facă loc unul altuia, nu că erau curbe la câteva zeci de metri, dar şoferii conduceau de parcă erau la raliu. Ajunşi teferi sus, ne-am plimbat în orăşelul în care este Vila San Michele, pe Viale Axel Munthe. M-aş fi gândit eu când eram copil şi am citit Cartea de la San Michele că voi ajunge vreodată aici? Am admirat extraordinarul peisaj, am văzut vapoare şi vaporaşe undeva departe, am mâncat un sandviş relativ prost, am vizitat străzile şi magazinele stilate. Apoi am luat microbuzele şi ne-am dus la port. În Capri circulă nişte taxiuri decapotabile elegante, care au ca protecţie solară o... prelată de tarabă.

Cu autocarul am plecat la Pompei. Deşi Vezuviul ameninţă în orice clipă, 750000 de persoane trăiesc pe pantele lui. În anul 79, când Vezuviul a început să erupă, 10000 din cele 12000 de persoane au plecat. Cei rămaşi au fost îngropaţi de un nor piroclastic (pietre şi lavă şi tuf încinse) şi au murit sufocaţi. Nu m-am lămurit după ce s-au făcut mulajele. Sunt parcă vreo sută douăzeci. Dintre care un câine, cel mai reuşit, un copil şi un adult în Pompei, în depozitul de ceramică. Restul la muzeu. Nouă ni s-a spus că norul a îmbrăcat corpul ca o glazură şi în timp interiorul s-a golit. În acest gol s-ar fi turnat ghips. Eu cred că temperatura aia uriaşă a ars toată carnea, au mai rămas probabil oasele. Poate după alea să se fi făcut mulaje. Ştie cineva? Din Pompei nu am văzut decât o treime. Dar ce treime! Nu ştiu ce puteam vedea mai mult. Acum aproape 2000 de ani oamenii trăiau într-un oraş mare, cu agora, bancă, baie, alimentaţie publică, magazine, magazii de marfă, ateliere şi... bordel. Ziua se scurgea aşa: dimineaţa până la 12 se încheiau afaceri, după masa nu era voie. După masa se mergea la baie, unde bogaţii duceau şi câte un băiat pentru „viciul grecesc”. Baia bărbaţilor a fost descoperită în întregime. Te plimbi într-o succesiune de camere, cu diverse temperaturi de apă, vezi sistemele de încălzire, te minunezi de oculus. După baie se putea mânca într-o locantă, ale cărei vetre le putem încă vedea, cu locurile pentru oale. Casele aveau la intrare magazine cu poartă glisantă. Interioarele aveau mozaicuri pe jos şi picturi pe pereţi. Roşu, albastru şi galben erau culorile care ţin şi astăzi. În piaţă se ţineau discursuri şi se făceau alegeri. Încă se mai pot citi mesaje electorale. Piaţa era podită cu lespezi de marmură, groase de 15 cm, din care nu mai ştiu cine a luat două treimi ca să le pună la palatul său. Erau trotuare pe lângă case. Drumurile, mai joase, erau pavate cu lespezi mari, printre care se intercalau mici pietre ale lunii pentru a lumina noaptea. Pentru că la ploile mari „carosabilul” era inundat, erau treceri de pietoni din lespezi mari. Pe drum se văd făgaşele roţilor de căruţă. Pe străzi sunt fântâni care şi astăzi au tuburile de plumb. Aceste tuburi ies şi din case. Tot pe drum pe o lespede era sculptat un falus, care indica direcţia spre bordel. Acesta era un comerţ destul de mizerabil (nu mă refer la moralitate): chilioare cu paturi mici de piatră, în care să nu zăbovească nimeni. Închipuiţi-vă că exista recepţie şi meniu, reprezentat de pictograme sub tavan! Preţul era echivalentul a două pahare de vin la oficial, dar concurenţa clandestină cerea numai un pahar.

Toate astea au fost dezgropate dintr-un strat de 20 de metri cu începere de la 1748 şi se lucrează şi azi. Dacă s-a lucrat fără grijă, s-a distrus mai mult decât a făcut-o vulcanul. Printre statuile antice şi ruinele Pompeiul am avut parte de sculpturile monumentale moderne ale lui Igor Mitoraj, polonez acum decedat, care a trăit şi a lucrat în Italia. Cică ar fi fost 30, noi am văzut numai vreo 4. Şi aici am avut ghid local, un italian întunecat bine la chip, bunuţ, vorbitor de engleză, nu rău, dar o dădea des pe italiană. Frânţi de oboseală, am ajuns târziu la hotel şi am avut surpriza ca, rând pe rând, vreo 20, să nu putem intra în camere: se demagnetizaseră cartelele, iar recepţionerii, vreo trei la număr, când ne-au răspuns la salut, nu s-au întrebat: da’ cine-s ăştia?

În ziua următoare am plecat la Assisi. Şi acesta este un oraş cu câteva zeci de mii de locuitori. Şi Catedrala Sfântului Francisc, principala atracţie, este bazilică papală (asta înseamnă şi că papa vine cam o dată pe an să ţină slujbe) şi principala biserică a Ordinului Franciscan. În piaţa din faţa ei era o mare scenă şi se instalau scaune. A doua zi am văzut spectacolul transmis la televizor. Catedrala este în vârful unui deal, foarte mare şi pe trei nivele: cripta cu Sfântul, biserica inferioară şi biserica superioară. Şi a fost construită în secolul 13! Era foarte multă lume. Eram reduşi la tăcere pemanent de un guard. Umblând forţat în coloană şi ştiind prea puţine despre ea, nu i-am putut admira destul stilul gotic şi operele de artă. M-a mirat restaurantul de lux care se vedea în curtea de jos. Dar de pe terasa de la biserica superioară, de unde am coborât mai multe zeci de trepte, peisajul era foarte frumos. În staţia de autobuz erau multe tarabe. De la una din ele am luat o rugăciune a sfântului în germană şi una în italiană. Auzindu-ne vorbind româneşte, vânzătorul ne-a zis că din păcate nu are şi în română. „Da, dar noi, românii, mai ştim şi alte limbi! ”, m-am grozăvit eu. În loc să se simtă jignit (când am închis gura mi-am dat seama că nu a fost prea frumos ce am zis, măcar că ştiu bine că, intelectuali sau muncitori, italienii vorbesc numai limba lor), omul a zis: „Sunteţi norocoşi! Eu vorbesc numai italiana. ”

Următoarea ţintă a fost San Marino. Altă frumuseţe de mică republică. Aşa mică (30000 de locuitori), tot are 9 castelli, ca diviziuni adminstrative. Capitala se înşiră pe un drum muntos şerpuit. De fapt tot statul e pe dealuri, nu are resurse şi trăieşte din comerţ, turism şi alte servicii. Are şi ceva agricultură. Am văzut un poliţist de circulaţie ca pe vremuri, cu gesturi coregrafice. Dirija ceva minuscul, o trecere de pietoni. Centrul capitalei abundă de magazine de tot felul cu preţuri mici şi foarte mici. Bineînţeles că la astfel de preţuri ne aşteptăm şi la contrafaceri. Sunt de vânzare arme, electrice, lucruri de gospodărie, poşete, haine şi parfumuri. Am luat o poşetă de piele, model de acum 1 sau 2 ani, cu preţul redus de la 100 de euro la 30. Dacă aveam timp poate mai găseam ceva. Mai bine că nu am avut. Aici m-am întâlnit iar cu toaleta automată. Cum de data asta nu aveam îndrumător, m-am apucat să citesc ce scrie pe pereţi. Şi erau multe afişe. Când am dat peste cel care zicea că dacă uşa nu se deschide în 5 minute, se deschide automat, am lăsat repede cititul. Am înnoptat la Padova. De aici am plecat spre casă, prin Ljubliana, apoi Budapesta, dar despre ele în altă parte.

În concluzie: tipul ăsta de excursii, unde fugi de la un obiectiv la altul, îţi deschid numai pofta de a-ţi petrece sejururi în diverse locuri. Dar îţi deschid şi capul şi poţi călători şi virtual acum. Am avut noroc de ghizi, am avut noroc de timp şi, plătind aşa de puţin, nici nu puteam avea pretenţii de la servicii. Care lăsau mult de dorit ca hoteluri, iar ca mâncare m-am mai exprimat. Am văzut locuri şi monumente extraordinare. Am fost în locuri în care marea parte a italienilor nu a fost. Am văzut că oamenii sunt tot oameni şi în antichitate şi în evul mediu şi acum. Am văzut că strămoşii noştri nu numai că scriau cu simţirea şi inteligenţa de acum, dar şi că aveau realizări tehnice excepţionale. Am văzut că politica şi democraţia scârţâie în orice epocă. Din cartea lui Cellini am văzut şi că maimarii zilei de atunci, prinţi, duci şi papi, erau mincinoşi şi profitori. Am văzut români integraţi în societăţile în care au intrat şi foarte buni profesional. Am văzut şi italieni mojici (un chelner m-a luat pe după spate ca să mă invite la masă) şi italieni indiferenţi şi italieni cumsecade. Nu suntem nici mai buni, nici mai răi decât alte popoare. Oamenii sunt oameni peste tot, şi în Italia şi în România. Dar de ce oi fi plecat cu ideea că italienii o duc mai bine?

---

VIZUALIZĂRI: 2949 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI