La plimbare, prin Cappadocia

TIPĂREȘTE

6 octombrie 2019. Prima dimineață în Cappadocia. Azi este o zi mai puțin încărcată. Avem timp de un mic dejun fără grabă, și de a da un ocol hotelului, cu toate cele cinci corpuri ale sale. Plecarea este la ora 9 și 9 minute.

Prima oprire este, după numai 20 de minute, la „Valea Devrent”, cunoscută și sub numele de „Valea Imaginației”, aflată la circa 6 km nord de centrul localității Ürgüp. Este un loc considerat unic în toată zona Cappadocia, deoarece stâncile de aici au forme variate, care nu se regăsesc în altă parte, și care îndeamnă privitorii să-și imagineze ori ce fel de reprezentare. De aici îi vine și numele.

Un loc de parcare ce pare improvizat, bordat de nelipsitele tarabe cu mărunțișuri, adăpostește, deja, patru autocare și două microbuze. Mai sunt și câteva autoturisme parcate în lungul șoselei. Șoferul nostru se descurcă și reușește să găsească un loc între alte două autocare. Având în vedere că zona turistică nu depășește 2 hectare, vă dați seama care era numărul de turiști pe metru pătrat.

Nu ne îndepărtăm prea mult de autocar, că, un fotograf, din partea locului, ne iese în față și, fără nici o vorbă, face fotografie după fotografie. Și scopul nostru este de a prinde în imagini cât mai multe din stâncile ce ne înconjoară. Din nefericire, peste jumătate din numărul turiștilor provin din Orientul Îndepărtat, și este foarte greu să prinzi un unghi favorabil. Nu voi insista prea mult asupra reprezentărilor sugerate de stânci. Câteva sunt prezentate în fotografiile anexate. Acestea au deja un nume încetățenit. După părerea mea, stânca cea mai aproape de imagine, și care poate fi simbolul locului, este „Cămila”.

Ar fi de menționat însă legenda „Zânelor”. Într-un moment de restriște acestea, prin faptele lor bune, au ajutat populația locală să depășească greutățile. Drept mulțumire, oamenii le-au rugat să rămână, să locuiască împreună. Dar, armonia nu a durat la nesfârșit. La un moment dat, probabil la schimbarea puterii politice, noii conducători au decis că zânele le fac concurență, și au hotărât alungarea lor. Acestea, ne având ce face, și-au părăsit locuințele, dar au hotărât să nu părăsească zona, și s-au transformat în stâncile ce le poartă numele.

Când s-a terminat jumătatea de oră acordată obiectivului și ne-am îndreptat spre autocar, nu ne-am putut urca în acesta, accesul fiind blocat de un panou cu fotografiile noastre făcute la sosire, frumos încadrate într-o ramă de carton, sub forma unui balon. Până nu s-au cumpărat cam jumătate din pozele expuse, nu am putut pleca.

Următoarea destinație are pentru mine mai multe semne de întrebare. Cea declarată inițial este de a vedea „Kızılırmak”, sau, pe limba noastră, „Râul Roșu”. Acesta este principalul curs de apă din Anatolia, ce izvorăște la limita estică a podișului, curge inițial spre sud – vest, apoi spre nord și nord – est, pentru a se vărsa în Marea Neagră, după 1355 km. Apoi, s-a oferit accesul, celor ce aveau nevoie, la o toaletă. Dar, eu cred că adevăratul scop a fost de a face ceva consumație la barul la care ne-am oprit pentru circa 40 de minute. Pentru aceasta mergem încă vreo 6 km spre nord – vest, până în orașul Avanos. În locul „celei mai bune cafele din Turcia”, eu prefer o plimbare în lungul râului. După ce admir stolurile întregi de gâște ce populează râul pe toată lățimea și pe toată lungimea vizibilă (or fi domestice, sau sălbatice), descopăr un interesant pod cu lanțuri ce traversează râul. O plăcuță bilingvă mă informează că podul se numește „Tahta Köprü”, are 180 m lungime și a fost dat în funcțiune în 1973. Podul, numai pietonal, nu are mai mult de 2.50 m lățime. În parcurg dus și întors, și am o senzație foarte ciudată. Podul are un balans semnificativ, accentuat de grupurile de copii, care fac tot posibilul să le crească adrenalina.

Revenind pe malul stâng, mai petrec câteva minute pe aleile parcului de aici. Descopăr o adevărată expoziție de obiecte din ceramică, realizate de artiști locali sau străini, în octombrie 2015, cu ocazia celui de-al „Nouălea Simpozion de Ceramică Aplicată de la Avanos”.

Sunt primul care revine la autocar dar, cred că sunt cel mai câștigat din această oprire.

Pornim spre sud și, după numai 5 km, ajungem la următoarea destinație. Este vorba de „Orașul Vechi Çavuşin”. La limita sudică a orașului cu același nume, o stâncă din tuful vulcanic omniprezent în Cappadocia, se ridică și se înalță cu câteva zeci de metri deasupra terenului din jur. Întreaga stâncă este scobită, pe o mulțime de nivele, în nenumărate grote, ce au fost pe vremuri locuințe. Nu am găsit date clare privind vechimea acestora care, în cea mai mare parte, sunt destul de deteriorate. Dar în vârful stâncii se găsește o biserică, cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, tot săpată în stâncă, ce pare a fi în condiții destul de bune și datată din secolul al V-lea.

Pentru amatori, ni se acordă 40 de minute pentru a urca pe stâncă. Sunt unul dintre cei care se încumetă la acest lucru. Dar, prima mea concluzie este că nu avem un obiectiv turistic dintre cele cărora autoritățile să le acorde un minim de atenție. În afara unui panou care ne indică începutul unei poteci de acces în sit, nu există nimic în ajutorul turiștilor. Poteca, cu mai multe ramificații, urcă mai mult, sau mai puțin, accentuat, trecând prin dreptul mai multor săpături în stâncă, ce au fost pe vremuri locuințe. Din nefericire, la un moment dat mă blochez. Nu mai văd continuarea potecii, nu știu pe unde să urc mai departe. Și nu sunt singurul. Totuși, sunt persoane care au urcat și mai sus. Sunt obligat să renunț să încerc să ajung până la antica biserică și mă mulțumesc cu o panoramă asupra orașului nou. Minutele rămase până la plecarea autocarului le petrec printre tarabele de la baza stâncii.

Din nefericire, următoarea oprire nu o pot localiza. Oprim numai pentru câteva minute, pentru a face câteva fotografii cu o foarte frumoasă perspectivă asupra zonei Göreme. Nu am idee ce fotografiez, dar imaginile sunt deosebit de spectaculoase. Vă las să le judecați.

Ne îndreptăm, apoi, către localitatea Uçhisar. Zona estică a acesteia, bogată în stânci de o formă piramidală foarte ascuțită, caracteristice Cappadociei, a fost locuită până în urmă cu câteva zeci de ani. Locuințele erau chiar aceste stânci, săpate pe interior, pentru a se crea spații favorabile traiului. La un moment dat, locuitorii lor au fost convinși să se mute, pentru ca zona să fie inclusă în patrimoniul UNESCO. Dar, câțiva dintre vechii locatari au păstrat vechile locuințe, pe care le-au transformat în obiective turistice. Una din acestea este Peri Cafe – Cave Man, o combinație între cafenea și muzeu. Ne oprim și noi câteva minute aici. Ne întâmpină chiar proprietarul, care, în afară de cafelele comandate, ne oferă boluri cu alune și diverse alte semințe. Am o bănuială că pe proprietar îl cheamă „Peri”.

Suntem, apoi, invitați să vizităm fosta locuință. O primă scară, exterioară, ne conduce la primul nivel al acesteia. Locuința, săpată în interiorul stâncii, organizată pe trei etaje, ocupă toată înălțimea acesteia. La primul nivel este bucătăria și sala de mese. Următoarele nivele adăpostesc dormitoarele. Din nefericire, toaleta este în exteriorul stâncii. Mobilierul compus din masă, canapele, paturi, este săpat în stâncă, și totul este acoperit de covoare. Ferestrele – de fapt goluri în pereții stâncii - nu sunt închise cu nimic. La fel ca în cazul locuințelor aborigenilor din Gran Canaria (vezi impresii), și tuful vulcanic de aici păstrează în interior o temperatură constantă, indiferent de anotimp și vremea de afară. Alte locuințe asemănătoare, văzute ziua următoare din balon, aveau vârful complet retezat și ultimul nivel transformat în terasă. Nu este cazul aici. Părăsind „barul – muzeu” și luându-ne la revedere de la patron, ne alegem cu câteva cuvinte de bun venit în limba română.

După masa de prânz, la un restaurant („Aydede Ocakbași Restaurant”) unde bucătarul pregătește o parte din felurile de mâncare chiar în fața noastră, începem drumul înapoi către hotel.

Pe drum, oprim și la „Çatalkaya – Cele trei frumuseți”, aflate la mai puțin de un km de limita vestică a localității Ürgüp, unde este amplasat și hotelul nostru.

O parcare în lateralul șoselei permite și aici oprirea a mai multor autocare. Dar aici, spre deosebire de dimineață, avem un adevărat bazar, iar, pentru a ajunge la obiectiv, trebuie să treci prin el, acesta având o alee între două rânduri de tarabe. Dincolo de tarabe începe o podină de lemn, de mai bine de 100 m lungime, paralelă cu șoseaua, care urcă puțin față de aceasta. În capătul acesteia, în dreptul unei platforme, tot din lemn, se află un grup de trei stânci, oarecum similare cu toate conurile de tuf vulcanic din Cappadocia, dar nai mici, mai subțiri, și cu niște „căciuli” de culoare neagră. Aceste căciuli sunt urme ale erupțiilor vulcanice ulterioare, pe bază de lavă bazaltică. Cele trei frumuseți au și nume: „Mama, Tatăl și Copilul”. Gura lumii (adică ghida) spune că undeva mai în spate este și a patra frumusețe, adică „Amanta”. Trebuie să recunosc faptul că, așa cum este amplasată podina și platforma din lemn, îmi creează probleme în a prinde toate cele trei frumuseți într-o imagine elocventă.

La întoarcere, „ceasul rău” ne face să ne oprim ceva mai mult la niște tarabe din bazar. Ajungem la autocar cu câteva minute întârziere, iar Doina este obligată să spună o poezie.

Revenind la hotel, avem o oră și jumătate de relaxare. Seara urmează prima opțională a excursiei, „Sema” – dansul dervișilor rotitori”. Nu voi insista asupra evenimentului, l-au descris, în detaliu, și mult mai bine decât aș putea să o fac eu, mai mulți colegi înaintea mea. Dar, am rămas surprins, acasă, când am aflat că, de fapt, ritualul a fost interzis de fondatorul Turciei moderne, Mustafa Kemal Atatürk. Și totuși se practică. Ajung la concluzia că este, de fapt, mai mult o activitate turistică, decât una religioasă. Atunci, de ce ni se interzice fotografiatul și filmatul în timpul dansului? De ce acestea sunt permise numai după încheierea ritualului, pentru câteva minute, când se reiau unele din mișcări? Recunosc că am fost tentat să particip, după ce ghida ne-a spus că cea mai mare parte din prețul biletelor (20 euro de persoană), este destinată unor scopuri caritabile. Și mai recunosc că, dacă nu m-aș fi dus, mi-ar fi părut rău. Dar, a doua oară, nu cred că voi mai participa.

Scopul turistic al momentului rezultă și din faptul că ieșirea din sala de ritual s-a făcut prin clasicul magazin de suveniruri. Nu rezist momentului și cumpăr o statuetă din bronz, care să-mi aducă totuși aminte de acest moment.

Apoi ne grăbim cu toții la autocar. Trebuie să ajungem cât mai repede la hotel. Mâine ne sculăm foarte dimineață. Vom zbura cu balonul.

---

VIZUALIZĂRI: 1001 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI