Castel umayyad, istorie romană și capitală orientală

TIPĂREȘTE

Am hotărât să stăm două nopți în capitală, planul inițial fiind să alocăm unei prime vizite după amiaza zilei în care am aterizat și următoarea trecere pe la obiectivele rămase în a doua parte a zilei următoare. Dimineața și miezul celei de-a doua zile erau planificate pentru o deplasare la Jerash.

Ulterior, pe avion, considerasem că nu are rost să fim tot pe fugă, renunțăm la vestigiile romane din localitatea mai sus pomenită, pe argumente solide că am avut ocazia să vedem atâtea și atâtea alte construcții din acele vremuri.

Numai că la fața locului aveam să descoperim că alocasem prea mult timp Amman-ului, un oraș care – iertată fie-mi părerea posibil neagreată de unii – nu are o ofertă turistică prea bogată, motiv pentru care o zi – sau două după-amieze în cazul nostru - este suficientă.

Așa că revenim asupra planurilor anterioare și alcătuim unul ad-hoc.

Știam de acasă că spre Jerash autobuzul se ia din stația în care ne lăsase ieri transferul de la aeroport, adică la Tabardour. Cum prin recepția hotelului își făcea veacul și un șofer în așteptare de clienți, cădem la învoială ca pentru 4 dinari să ne transporte până la stație, urmând ca de acolo să ne interesăm la cât avem transport mai departe.

Din vorbă în vorbă și din tocmeală în tocmeală, acceptăm oferta șoferului de a ne duce el până la Jerash și plusăm cu Aljoun, prețul fiind sensibil mai mic decât cel afișat la hotel sau în ofertele agențiilor de turism (45 dinari/2 persoane față de 60).

Și uite așa călătorim cu un Hyundai Avante, model ce nu știam până acum că se produce, o mașină nouă raportată la parcul auto iordanian și avem șofer-ghid ce lucrase anterior pe camion și ajunsese și pe la București.

De la el aveam să aflăm unele amănunte utile circulației pe drumurile locale, printre care și acelea că 20 de dinari e amenda pentru depășirea vitezei și că turiștii beneficiază de clemența polițiștilor.

În ceea ce privește plățile, la bancnote te mai descurci, însă la monede e durere întrucât acestea nu au înscrise pe nicio parte valorile în cifre latine. Astfel că întinzi mâna, desfaci pumnul iar polițistul sau neguțătorul îți ciugulește din palmă câte monede vrea el, iar tu nu ai cum să te opui.

La fel când primești și restul în monezi, nu ai ce verifica, trebuie să iei totul ca atare, respectiv corectitudine și conștiinciozitate din partea localnicilor.

Întrebați fiind despre ordinea în care dorim vizitarea celor două obiective turistice din plan – Castelul Ajloun și vestigiile romane din Jerash – optăm a începe cu cel situat la distanță mai mare, respectivul cu primul menționat.

Pănă să părăsim Amman-ul îi parcurgem bulevardele și străzile timp de mai bine de treisferturi de oră, capitala ce găzduiește peste 4 milioane de suflete fiind imensă ca întindere.

Apoi ne continuăm traseul pe un drum bun, o șosea lină ce ne conduce prin sate ce lasă vederii imagini grăitoare ale unui nivel de trai scăzut și murdar pentru standardul european dar care pare a nu-i afecta prea mult pe băștinași. Părere ce se va accentua zilele care vor urma.

Castelul îl zărim de la o depărtare considerabilă, cocoțat pe vârful unui deal destul de chel.

Numele acestuia corespunde în limba arămaică termenului de rădăcină a cuvântului ”ajal”, care se referă la un loc rotund și înclinat dar care mai poate însemna și vițel. Din perioada bizantină se cunoaște o mențiune a acestui termen, cu referire la un preot ce a locuit într-o mănăstire de pe Muntele Awf, tocmai cel pe care se află castelul în zilele noastre.

Reprezentativ pentru arhitectura militară a dinastiei Ayyubid, castelul a fost construit în anul 1184 cu scopul de apăra rutele de comunicație dintre Damasc și sudul Iordaniei împotriva francilor din sudul Levantului, ca centru de aprovizionare a armatei și post pentru porumbeii utilizați în transmiterea veștilor.

Demolat parțial de tătari, reconstruit apoi pentru a deveni reședința deputatului local în perioada Mamluk, stabilimentul folosise și ca garnizoană militară în timpul Imperiului Otoman iar ca amănunt de preț, nu a fost niciodată cucerit.

Asta și datorită faptului că mai multe mecanisme de apărare militară din perioada Ayyubid și Mamluk au fost introduse pentru zădărnicirea planurilor agresorilor: gropi uscate, fante de săgeată la diverse etaje pentru lansarea săgeților (ce erau închise apoi cu blocuri mobile de piatră), găuri în ziduri prin care se aruncau pietre, apă fiartă sau ulei încins și turnuri de apărare (inițial au fost patru).

Ca armament foloseau catapulte, săbii, săgeți otrăvite, sulițe și scuturi metalice.

Meșterii din perioada ridicării castelului erau foarte pricepuți mai ales în construirea acoperișurilor, astfel încât bolțile încrucișate au fost folosite pentru tavane foarte înalte care oferă un spațiu foarte generos dedesubt. Și tot din măiestria lor a rezultat un sistem de iluminare naturală care permite pătrunderea luminii sub diverse unghiuri și din neașteptate colțuri, toate acestea cu efect major asupra încăperilor.

Am mai remarcat grosimea foarte mare a pereților – cred că mai mare de 1,5 m de piatră - și unghiurile extrem de interesante ale micilor ferestre.

Nu vă așteptați să vedeți un castel precum cele europene, veți fi dezamăgiți. Castelele din această parte de lume au alt format, construite din piatră și cu mult mai puține ifose arhitecturale și locative, dar cu un șarm aparte dat de culoarea materialului de construcție, o nuanță gălbuie ce mă duce cu gândul la cea a mierii.

Însă interiorul, mai ales datorită iscusițior constructori, te farmecă prin modul în care pătrunde soarele și e o adevărată plăcere să te plimbi prin camerele și holurile înguste de piatră în care sunt expuse vestigii ale vieții de acum sute de ani.

Încă din acele vremuri, oamenii aveau cunoștințe tehnice care au făcut posibilă construirea unui sistem de filtrare și stocare a apei pluviale și a celei provenite din topirea zăpezilor și a unuia inovator pentru drenarea apei murdare, prin niște pipe ceramice spre un bazin situat în afara castelului ce conținea săruri aduse din apa Mării Moarte și care permitea, ulterior, folosirea apei respective pentru irigație.

Castelul Ajloun făcea parte dintr-un important sistem de comunicație la care erau conectate orașele importante din zonă, Damasc, Bagdad și Cairo.

Funcționalitatea acestui sistem era asigurată de poșta ecvestră, de porumbeii călători și de focurile aprinse noaptea care se zăreau de pe malurile Eufratului până pe cele ale Nilului.

Păsărelele erau ținute în turnurile castelului, fiecare turn având un responsabil care urmărea sosirea zburătoarelor și avea obligația de a duce de îndată mesajul intendentului castelului.

Înainte de a părăsi incinta am folosit toaleta destinată turiștilor și am avut imensa surpriza de a o găsi ireal de curată, motiv pentru care și fac această mențiune poate neavenită. Curățenie și parfum interior ca în țările nordice!

Îi mai aruncăm o privire de la o oarecare depărtare – se vede splendid! - de pe drumul nostru care continuă spre Jerash.

Ieri îmi ziceam în avion că nu e mare bai dacă ratăm acest obiectiv întrucât vestigii romane am mai văzut și vom mai vedea. Nu gândiți ca mine că veți regreta. Sau, eventual, gândiți astfel dar acționați asemenea mie, adică tot am mers până la urmă.

Și bine am făcut! Locul, panorama, intensitatea trăirilor, senzația de transpunere în epoca romană nu pot fi descrise în cuvinte! Jerash trebuie vizitat! Nu se compară cu niciun alt loc în care am văzut urme ale trecerii sau vieții romanilor din oricare parte a Europei.

Există posibilitatea ca subiectivismul meu să fie accentuat de extraordinara amabilitate a persoanelor peste care am dat aici, fie el polițist sau simplu vânzător de suveniruri.

De cum intrăm în site, simt că am ajuns într-un loc ce îmi va rămâne în memorie și suflet. Dornic de imortalizare a prezenței mele acolo, o iau de unul singur spre unul dintre cele mai noi edificii ridicate, cel pentru întâmpinarea împăratului roman venit în vizită pe aceste meleaguri.

Polițistul căruia mă adresez respectuos și îl rog să îmi tragă un cadru nu voia nicicum să îmi facă poză, mă amenința cu reținerea aparatului și amendă. Rămân buimac, siderat...

Nu scrie nicăieri că e interzis fotografiatul, ba mai mult, nici pictograma cu aparatul foto barat nu e vizibilă pe vreun gard sau stâlp. Pe un ton serios îmi comunică că mă expun riscurilor dacă nu o chem și pe Adriana lângă mine pentru a avea o amintire de familie cu Arcul lui Hadrian ca fundal. Apoi îmi trage cu ochiul și îmi zâmbește! Mă destind și eu...

Luăm la rând vestigiile strămoșilor noștri.

Biserica lui Marianos cu drăguțe exemple de artă bizantină în interior și un plan foarte simplu, lăcaș distrus de un cutremur în anul 749.

Necropola din sud cu cimitirul orașului antic, acolo unde în trecut puteau fi văzute câteva sarcofage și mausoleuri impunătoare. Cimitirul a fost folosit din Epoca Fierului până în secolul al II-lea, când înmormântările au fost interzise aici pentru a face loc unei expansiuni urbanistice care nu a mai fost finalizată.

Hipodromul – cel mai mic dintre cele cunoscute în Imperiul Roman dar și cel mai bine păstrat - a luat naștere odată cu abandonarea planului de extindere pomenit adineauri și a fost destinat întrecerilor de trăsuri. La sfârșitul secolului al IV-lea partea de nord devine arenă de luptă a gladiatorilor, pentru ca ulterior piatra folosită la construcție să fie folosită pentru repararea zidului orașului iar mai târziu aici să își găsească odihna victimele ciumei.

Trecem de poarta de sud și intrăm în orașul vechi, însă acesta nu era drumul folosit în toate timpurile. Poarta devine parte a zidului orașului lung de 3,4 kilometri care s-a construit la începutul secolului al IV-lea, după ce jefuitorii au ars și distrus o mare parte a orașului.

Puțin mai încolo este marcat locul din care începea drumul spre Philadelphia, numele vechi al Amman-ului.

Lăsăm în urmă zona prăvăliilor vechi acoperite de Strada Sudului, și ajungem în apropierea Templului lui Zeus, acolo unde pe vremuri se aflau zona comercială de vest – cu o presă de ulei foarte bine conservată ce poate fi văzută și în zilele noastre! - și garnizoana militară.

La templu avem parte de o ședință foto incognito, cu noi doi pe post de modele și un fotograf localnic ce îmi ia pur și simplu aparatul din mână și ne pozează în diverse locuri și poziții cum nu am făcut nici la nuntă. Foarte reușite, ce-i drept, omul chiar se pricepe!

Eram nevoiți să ne așezăm exact pe locul indicat de el pentru a ne surprinde în cadre clar conturate, cu aleile și coloanele perfect încadrate. Până și unde să îmi așez piciorul pe piatra veche îmi arăta. Ba chiar și cum să ne sprijinim de zid sau cum să ne trecem brațele. Ne va fi greu să sortăm din puzderia de poze realizate aici de bătrânelul de vreo 65 de ani ce și-a lăsat taraba cu suveniruri pentru a ne dărui nouă amintiri extraordinare.

Urcați pe terasele templului auzim o muzică ce crește în intensitate. Nu e divină, dar place auzului. Bilet de intrare nu ne trebuie că avem Jordan Pass-ul, ținută festivă bănuiesc că nu ne cere din moment ce e în aer liber și, oricum, nu prindem noi loc în lojă.

Sunetele cimpoiului cresc năvalnic, toba acompaniază iar noi ne facem intrarea în Teatrul Roman, pe a cărui scenă o trupă de localnici își etalează măiestria artistică în fața turiștilor răsfirați pe rândurile de piatră aidoma studenților prezenți la cursurile unui profesor plictisitor.

Ieșim și ne plimbăm prin imensa și superba Piață Ovală străjuită de nenumărate coloane și ne îndreptăm spre Templul lui Artemis, unul din monumentele ce a avut o utilizare îndelungată, servind ca biserică în era bizantină, atelier de olărit în perioada Umayyad și ca fort de către un grup de cruciați.

Ne mișcăm și admirăm scări de piatră, coloane și drumuri pavate, peisaje de poveste cum ne închipuiam a fi realizate doar prin măiestria unor regizori și scenografi ce râvnesc la premiile Oscar. Și, când colo, ele sunt în fața noastră, ele ne-au primit, ne-au permis bucurii și clipe de trăire ce nu poate fi descrisă.

Plimbarea continuă pe Cardo - strada principală - și parcă pășești pe una din aleile Raiului, acesta e sentimentul în timp ce îi străbați pavajul de piatră ce lucește în lumina razelor unui soare ce încearcă a se retrage la somn.

Trecem de fântâna principală semicirculară, ridicată din marmură pe două niveluri și ajungem în zona marilor băi din est, cel mai mare reper al orașului vechi – întins pe 25.000 mp – și singurul așezământ major construit pe malul vestic al râului.

Iar de aici, spre centrul Pieței Ovale în mijlocul căreia ne rotim de jur împrejur pentru a-i admira măreția, imensitatea precum și toate minunile de piatră rămase încă în picioare din timpuri străvechi.

Cum să nu ajungi la Jerash dacă te afli în Iordania? Cum să poți pierde un atât de spectaculos areal încărcat de istorie antică? Faceți ce vreți cât stați prin Iordania, dar faceți să ajungeți și aici...

Partea finală a zilei o petrecem în Citadela Amman-ului, sub lumina din ce în ce mai gălbuie și stinsă a soarelui care ne permite, totuși, să dăm o raită prin interiorul Complexului și Palatului Umayyad, construite pe rămășitele templului roman, în timp ce restul orașului s-a ridicat pe o mare parte a acestui deal vizibil din aproape orice parte a Amman-ului.

Aici locuiau doar guvernatorul cu familia sa, anturajul acestora și gărzile. Restul civililor locuiau în partea de jos a orașului, adică în zona centrală de astăzi.

De aici, de sus, ai o priveliște deosebită înspre toate zările capitalei iordaniene. Încotro ți-ai arunca privirile, observi cam același peisaj: blocuri cu două sau trei etaje albe sau galbene ridicate pe dealuri, străzi înguste și în pantă pentru accesul oamenilor și mașinilor. Nu e o imagine a luxului, a opulenței, însă are farmecul ei aparte în apusul unei seri de ianuarie mai caldă decât suntem noi obișnuiți pe acasă.

La un moment dat retina captează zgârie norii ce se profilează înspre nord vest, simbolul unei imagini cât de cât contemporane, pentru ca puțin mai la dreapta să identifici cel mai înalt catarg din lume, înalt de 126,8 metri, pe care flutură un steag iordanian cu dimensiuni pe măsură, respectiv 60/30m.

Lucrarea a fost ridicată în 10 iunie 2003 și comemorează Marea Revoltă Arabă și Ziua Armatei Iordaniene.

La capătul unei zile care te împlinește ca turist nu ne rămâne decât să mai luăm parte puțin la zumzetul și hărmălaia plăcută a unei seri în centrul capitalei, într-un restaurant local, cu un mansaf pe masă și apoi o plimbare spre hotel, la somn.

---

VIZUALIZĂRI: 1047 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI