Multaşteptatul zbor cu balonul. La loc comanda!

TIPĂREȘTE

De cum am primit e-mailul cu posibila incursiune în Cappadocia, primul lucru care mi-a venit în gând, de ce să nu recunosc, a fost zborul cu balonul. A fost beculețul care s-a aprins în mintea mea instantaneu și m-a făcut să-mi doresc cu ardoare, să ajung acolo și în ciuda unor temeri vechi, să zbor peste munții și văile sale așa cum văzusem la tv, sau internet. Cappadocia este asociată de ani buni, în mod clar, cu zborul cu balonul cu aer cald și cine ajunge în Cappadocia e musai să zboare, nu mai spun că mulți dintre turiști, practic, vin în Cappadocia numai pentru acest lucru.

De când mă știu am rău de înălțime și nu cred că o să mă vindec vreodată de tot. Cu trecerea anilor, pe ici, pe colo l-am mai învins, dar nu definitiv, motiv pentru care și cu avionul am călătorit foarte târziu, abia acum vreo doi ani. Dar, la zborul cu balonul nu m-am gândit nicio clipă ca la ceva „stai să mai vedem”, „poate”, ci am fost convinsă că vreau să zbor încă din prima secundă după ce hotărâserăm că vom merge în Cappadocia. Din când în când, mă mai treceau fiorii atunci când încercam să-mi închipui cum o fi în nacelă în aer, dar nu într-atât încât să mă facă să regret decizia.

Din informațiile pe care le-am primit de la unul dintre ghizii noștri, am aflat că în Cappadocia s-a zburat cu balonul prima dată în anul 1991 când doi nemți, Lars-Eric Möre și Kaili Kidner, cu experiență în domeniu s-au gândit că fumusețile Cappadociei pot fi puse mult mai bine în valoare dacă sunt privite, mai ales, de sus. Pe atunci lucrau pentru un operator german și au început cu un singur balon, în scurt timp, zborul a prins extraordinar la public, așa încât activitatea a luat amploare. Din câte spunea ghidul, din această chestiune s-au făcut bani frumoși încă de la început.

Între timp, observându-se potențialul financiar al afacerii, statul turc a luat hățurile problemei, controlând și guvernând întreaga operațiune cu baloanele. De pildă, la ora actuală, în Cappadocia există 25 de firme deținătoare de baloane, piloți și autorizații de zbor, iar numărul acestora este momentan plafonat, adică nu mai pot fi înființate ale societăți. Fiecare firmă are în proprietate mai multe baloane, are angajați mai mulți piloți și poate angrena în zbor în aceeași zi cel mult patru baloane. În nicio zi nu pot zbura în văzduhul Cappadociei mai mult de o sută de baloane, nefiind însă chiar o cifră de neglijat, iar înaintea fiecărui zbor se așteaptă „verde” de la Ankara, dacă se dă, bine, dacă nu se dă, chiar dacă din punct de vedere meteo, momentul e prielnic, nu se zboară nicicum. De asemenea, capacitatea de zbor este limitată la max. 2.000 de turiști pe zi.

Zborul cu baloanele are loc numai dimineața devreme când este mai rece, începând cu orele 05,00 și durează cam o oră. Tipul acesta de zbor se bazează pe faptul că aerul încălzit din interiorul balonului are o densitate mai mică decât cel din exteriorul balonului, mult mai rece, ceea ce face posibil ca balonul să se ridice de la sol. Însă, pentru ca zborul să aibă loc, mai întâi condițiile meteo trebuie să o permită, respectiv să nu plouă nicidecum și nici să fie pericol de a începe ploaia. Nu toate baloanele pornesc și se ridică chiar în același timp, dar în aer concomitent pot fi zeci de baloane, ceea ce dă ochiului o încântare maximă atunci când le privește. În spatele fiecărui zbor cu un balon, există o întreagă echipă care conlucrează, fiecare firmă are locul său de decolare, iar la aterizare, membrii vin, la indicațiile pilotului, cu remorca fix dedesubtul balonului astfel încât coborârea să se facă pe platforma camionetei care-l va căra dezumflat înapoi în garaj.

Balonul este dirijat de un pilot și, din ce am văzut, în nacelele mai mari există și co-pilot. Balonul se controlează prin intermediul unor frânghii existente de două părți ale nacelei și cu ajutorul flăcării de la arzătoarele alimentate cu gaz din butelii. Balonul are un volum de câteva mii de mc şi este format din nacelă, anvelopa rezistentă la temperaturi înalte din care e confecţionat balonul propriu-zis și o sursă de căldură care asigură încălzirea aerului din interiorul balonului pentru ca acesta să poată urca. Practic, balonul este purtat de curenții de aer și strunit cu frânghiile pentru direcție și jeturile de flăcări pentru înălțime. Atunci când pierdea înălțime din cauza propriei greutăți, pilotul dădea drumul la flacără care șuiera binișor (mie îmi plăcea să spun că-i „dădea foale”), după care balonul începea să urce. Pilotul și co-pilotul țin tot timpul legătura prin stație cu echipa de la sol privind toți parametrii de zbor. Înălțimea maximă la care se ridică este de 1.000 metri, după 500 metri, pilotul anunță dintr-o sută de metri într- alta unde se află balonul și ce se află dedesubt.

Despre nacele, vă pot spune că există mai multe tipuri, de la unele de trei-patru persoane, la cele mari chiar și de puțin peste 30 persoane. Nacelele sunt de formă paralelipipedică și sunt, de regulă, împărțite în patru compartimente pentru turiști în vederea păstrării echilibrului, miezul revenind pilotului, co-pilotului și spațiului de depozitare pentru arzătoare și butelii. Nacelele sunt construite din răchită groasă și în ele se stă în picioare, nu există riscul de a cădea din ea, deoarece marginea acesteia ajunge până la piept. Cel mai dificil mi s-a părut modul cum pătrunzi în nacelă, căci aceasta nu are vreo ușiță, ci, pur și simplu, are niște găuri în care-ți pui tălpile și urci ca și cum ai escalada un gard.

Referitor la gradul de siguranță pe care-l presupune acest tip de zbor, mulți prieteni aflând că intenționăm să zburăm cu balonul în Cappadocia m-au întrebat dacă e periculos și dacă știu de existența vreunui accident. Sincer, nici nu am vrut să știu cât risc implică, dacă e periculos și dacă au fost accidente, atât de încântată eram de idee, că mi-era că, dacă mă apuc de documentat, sigur mă sperii și-mi dispare curajul.

În altă ordine de idei, văzusem undeva întâmplător că în 1997 în Cappadocia a avut loc Campionatul Mondial al zborului cu balonul, iar cu privire la cât costă, se poate spune că, dacă în mod normal până acum un an, zborul cu balonul era undeva pe la 150 €/persoană, anul acesta prețurile au scăzut drastic fiind pe la 80 €/persoană, tocmai pentru a încuraja turismul care a pierdut mulți clienți în Turcia în ultima perioadă.

Închei acest capitol prin a vă spune că ghidul ne-a mai povestit că zborul cu baloanele cu aer cald se practică și în alte părți ale lumii, dar, în afara Cappadociei, mai are impact semnificativ în Kenya unde se zboară deasupra junglei și, implicit, deasupra animalelor, ceea ce lui nu i părea ok deloc pe motiv că le-ar induce acestora o stare de stres.

Așa cum conveniserăm cu Osman, proprietarul pensiunii în care am stat, aveam aranjat zborul în cea de-a doua dimineață în Göreme. În prima dimineață a șederii noastre în Cappadocia nu s-a zburat fiindcă vremea fusese furtunoasă și ploioasă în seara precedentă, dar fiindcă noi nu aveam de unde ști cum stă treaba pe-acolo, ne-am trezit și ne-am urcat la punctul de belvedere să admirăm baloanele în zbor. Am stat, am stat, dar baloane yok, așa că ne-am întors resemnați în cameră în așteptarea turului roșu ce-l aveam în program în acea zi.

Marți, 03 octombrie, la orele 04,00 alarma telefoanelor noastre începe să sune cam în același timp. Buimăcită, sar din pat ca arsă, știind că la 05,00 vin să ne ia din fața pensiunii pentru una dintre cele mai tari senzații din viața noastră. Ne înființăm la 04,55 în stradă în așteptarea microbuzului, și deși era noapte, ne uităm în sus spre cer în speranța că vom zări vreo stea. N-am văzut niciuna, semn că era înnorat. Microbuzul ne cară undeva în afara orașului și ne lasă în curtea unui complex luxos de unde suntem invitați într-un imens restaurant să ne șezăm la mese după ce trecuserăm prin fața unui automat de ceai/cafea și ni s-au repartizat câte un sendviș și o prăjiturică/persoană.

Restaurantul începe să se umple rând pe rând cu turiști de toate națiile și rasele și așteptăm, și așteptăm până când turcii din staff încep să se agite. Simțind că ceva e în neregulă, soțul meu iese în fața restaurantului unde deja era pelerinaj, vine înapoi și-mi spune că afară începuse să picure ușor. O japoneză care stătea alături de un coreean la masa din fața noastră (apropo, e foarte ciudat să vezi doi „galbeni” vorbind între ei în engleză) era foarte neliniștită căci ținea din tot sufletul să zboare fiindcă urma să plece în acea zi acasă. Avusese deja ghinionul de a nu fi zburat ziua precedentă și acum era disperată să zboare, fiindcă nu putea merge acasă unde s-o întrebe rudele și prietenii cum a fost zborul și ea să spună că nu a zburat.

După vreo jumătate de oră, vine un oficial și ne spune că în proporție de 90% nu se zboară din cauza vremii, dar vor afla în curând și ne vor comunica, până atunci să stăm la locurile noastre. Japoneza s-a întristat peste măsură și când a venit turcul din nou spunându-ne răspicat că zborul în acea zi s-a anulat, rămânând pe dimineața următoare, a izbucnit în plâns. Sincer, cu riscul de a părea cinică, eu am fost mai mulțumită cu o asemenea întorsătură, fiindcă zborul pe vreme închisă nu cred să fi fost prea agreabil.

Așadar, „La loc comanda! ”, ne-au îmbarcat iar în microbuze și la 07,00 eram în cameră.

Miercuri, 04 octombrie ritualul se reia în aceeași manieră: iar trezit cu noaptea în cap, iar transfer cu microbuzul, iar o mare de oameni în restaurant, iar gustare și ceai, numai că cerul era înstelat și frigul mai pătrunzător. Era clar, se zbura!

Organizarea a fost excelentă, peste câteva minute am fost chemați la microbuz, acesta ne-a dus undeva pe un teren mai plat, că nu pot să-i spun câmp, unde eram așteptați la balonul nostru, aproape umflat. În jur, peste tot numai baloane grupate parcă în “cuiburi” (de fapt, pe firme), unele erau deja în aer, altele pe cale să se ridice, altele la care se umfla de zor, iar îngânatul zilei cu noaptea nu ne dădea voie să observăm chiar tot. Emoţiile mele erau mari, îmi simţeam inima în gât, dar n-au avut timp să mă doboare, căci unul dintre oamenii pe care scria “Anatolian Balloons” (firma-mamă, deși noi am zburat cu subsidiara ei, „Discovery Balloons”) vine spre noi, ne salută şi ne arată nacela în care trebuie să ne cocoţăm, ba chiar şi compartimentul rezervat. În acesta mai erau deja patru persoane mici de statură (asiatici) şi ne-am bucurat că nu aveau să ne încurce la poze, celelalte trei erau ocupate la capacitate maximă. După două-trei minute, pilotul ne pune să ne lăsăm în jos, în aşa fel încât capetele să nu ni se vadă din nacelă şi gata, asta a fost, ne-am desprins de la sol! Totul aproape pe nesimţite. Peste câteva secunde, când ne-a spus că ne putem ridica, eram deja în aer plutind uşor. Nu pot să vă descriu exact senzaţia, fiindcă eram extaziată, dar nu am simţit teamă în niciun moment, totul a decurs de o naturaleţe inexplicabilă pentru un om fricos ca mine. Citisem din mai multe surse că înainte de zbor ne-ar pune să semnăm hârtii precum că ne asumăm toate consecinţele ce ar decurge din această acţiune, dar pe noi nu ne-a pus nimeni la nimic, probabil că după două zile consecutive în care nu s-a putut zbura, totul s-a precipitat cam mult şi le-a scăpat din vedere!

Sus, în aerul de deasupra văilor și munților din jurul Göreme, este minunat, o multitudine de baloane care de care mai frumos colorate, împânzea cerul oriunde aș fi privit. Efectiv, parcă pluteam: prima dată la propriu, căci balonul aluneca ușor în aer printre stâncile înalte, și mai apoi, printre zecile de baloane care zburau concomitent, a doua oară la figurat, căci de încântare nu eram în stare să scot un sunet. Doar admiram spectacolul ce mi se desfășura în fața ochilor care era o adevărată feerie și, din când în când mai făceam fotografii. Nu amețeam, nu-mi era rău, am îndrăznit chiar și să mă uit în jos unde erau multe alte baloane, semn că plecaseră în urma noastră. În compartiment ne mai schimbam locurile între noi, așa încât să putem fotografia toți din unghiurile dorite. Însă exista și o cameră mobilă a organizatorilor care ne fotografia și ne filma pe noi, aceasta era montată de-o parte a nacelei, apoi, a fost mutată pe cealaltă parte, când ne poza, pilotul ne făcea atenți să zâmbim și să facem cu mâna la cameră.

Intervalul de o oră a trecut imediat, doar pierderea lină a înălțimii m-a făcut să înțeleg că starea mea de beatitudine era pe sfârșite și urmează aterizarea. Așteptam cu ceva emoții momentul de revenire la sol a mașinăriei zburătoare, apoi am văzut camioneta cum se poziționa exact sub balon, iar pe pilot cum „ochise” să așeze mastodontul fix în remorcă. Cu un pic de ajutor de la membrii de la sol ai echipajului care trăgeau și ei de niște frânghii, așa s-a întâmplat: nacela a fost pusă exact în mașină, iar pe noi ne-au pus din nou să ne aplecăm capetele. Apoi am coborât așa cum urcaserăm, cățărându-ne pe un perete al nacelei.

Odată ce reveniserăm cu picioarele pe pământ, deși cu mintea aflată încă în extazul dat de eterul în care planaserăm vremelnic, începe o nouă sesiune foto, de data aceasta a turiștilor cu pilotul și co-pilotul, în timp ce oamenii din echipă dezumflau de zor namila zburătoare.

Luaserăm cu noi două stegulețe cu tricolorul pe care le aveam de la un meci de fotbal de pe arena națională și am ținut să ne fotografiem cu acestea, în semn de patriotism, deși nu aveam niciun merit deosebit că ajunseserăm acolo. Gestul a fost bine primit de ceilalți companioni care, nerecunoscând drapelul, ne-au întrebat de unde suntem.

Alți membri de echipaj au scos repede o masă pliantă pe care au pus pahare lungi, cu picior, personalizate, pentru toată lumea și repede-repede sticlele de șampanie (fără alcool) încep să pocnească în aplauzele noastre. Pilotul, Kemal Kaya, ne împarte cartea sa de vizită și fiecărui „curajos” îi înmânează câte o diplomă dinainte tipărită și frumos completată cu numele staffului companiei și al pilotului. Acesta a devenit un obicei care se desfășoară cu prilejul fiecărui zbor.

În jur, pe „câmpul” din imediata apropiere, alte baloane ale altor firme sunt dezumflate în aceeași manieră, alte ritualuri cu șampanie, alte ședințe foto în diverse faze.

Apoi, ne-am urcat în microbuzul special venit pentru noi care ne-a dus la hotelurile noastre pe fiecare în parte, așa încât la 07,30 eram în cameră în pat și dacă n-aș fi fost conștientă că totul fusese aievea, puteam să jur că visasem extrem de frumos, poate cel mai frumos vis din viața mea.

Acesta a fost experiența noastră în ceea ce privește zborul cu balonul și pot să spun cu mâna pe inimă că a fost regalul minivacanței. A zbura cu balonul cu aer cald în Cappadocia este, într-adevăr, un must-do fără de care o excursie în „Țara Cailor Frumoși” ar fi mai săracă. Baletul baloanelor în văzduh poate fi considerat un real spectacol atât de jos, de la sol, dar mai ales din aer, este o feerie care-ți desfată ochii și sufletul.

Însă, așa cum am mai spus, pentru a avea o certitudine cât mai mare în ceea ce privește efectuarea zborului, trebuie ca în Cappadocia să fie petrecute câteva zile pentru a nu avea surpriza neplăcută de a nu se zbura una-două-trei zile la rând. De aceea, îmi permit să vă sugerez o dimensionare optimă a vacanței, astfel încât să vă puteți bucura de toate minunile Cappadociei!

Vă rog, atașați următorul videoclip:

https://www.youtube.com/watch?v=IYucuh-hons

---

VIZUALIZĂRI: 10415 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI