O vizită în Canion

TIPĂREȘTE

Predoslovie

Cuvintele sunt puține pentru a descrie imaginea Bucegilor, așa cum se zărea ea în acea zi de început de octombrie, de la marginea pseudo-auto-străzii zise și A3, ce leagă o pseudo-centură rutieră a unei capitale sufocate de propria-i creație de o alta, măcar reușită și eficientă centură ce ocolește pe la vest orașul sondelor petroliere, cel atât de bombardat de anglo-americani, că aceia, tineri piloți, își dorm somnul de veci undeva, la marginea unei frumoase păduri de pe DN1 – și ea, pădurea, rămășiță a unei alteia, legendară, zisă și Pădurea Românilor (sau a Vlăsiei, pe limba cea veche).

Știu, explicația științifică e, pe cât de frumoasă, pe atât de simplă: după câteva zile în care ploaia a limpezit cerul și a creat straturi cu refringență diferită, ele, straturile de aer umed au acționat ca o lupă și au creat iluzia apropierii stâncilor albe.

Deși acolo, la intrarea în Bănești, chiar lângă monumentul Aviatorului, ei, munții, păreau zeiesc de impunători, încât nu te mai miri cum de Avionul s-a împotrivit, în acel fatidic 13 din luna a noua a anului 1913 și l-a culcat la pământ pe cel care îndrăznise să cucerească văzduhul, ce nu aparținea omului... Sau, dimpotrivă, l-a înălțat, o dată pentru eternitate...

Canionul

A doua zi, dis de dimineață – pe la un 8.30, mai precis – am părăsit popasul de noapte, de la Bușteni, pentru a porni, spre nord, prin stațiunile montane încă adormite – cine se trezește cu noaptea în cap duminica? Am trecut relativ ușor peste podul de la intrarea în Predeal – ce pacoste pe capul acestui popor român, să se mândrească cu originea romană! Căci ei, romanii, s-au născut cu mistria în mâini și au împânzit Europa cu drumuri, pe când noi, urmașii Romei, ne câcâim nu să facem autostrăzi, dar să cârpim un pod vechi de decenii...

Predealul, localitatea de graniță, pe care Întregitorul a făcut-o cadou brașovenilor, ca semn al Unirii, era pustiu la acea oră, luminat de soarele darnic, dar cu dinți, la un răcoros 4 grade centigrade. Drept care l-am lăsat să se odihnească și i-am traversat artera principală în liniște, pentru a lua în piept coborâșul plin de meandre către Timișul de Sus. Chiar așa, ce caută Timișul la Predeal? Ba chiar și Cel de Jos, mai aproape de Cetatea Coroanei. De fapt, acolo era ținta noastră. Mă rog, prin preajmă, căci, după cafeaua caldă – și, culmea, bună! – de la dozatorul Petrom-ului ce ne fusese dat ca reper (oricum, pentru mai multă siguranță, am întrebat încă o dată, la casă), am parcurs la relanti cei aproximativ doi kilometri și jumătate, cu ochii roată după prima intersecție la dreapta.

Care nu s-a lăsat așteptată, cu marcaj diagonal pe DN1. Dar fără alt indicator rutier, decât unul către un complex turistic, cel de la Dâmbu Morii. E adevărat, în clipa în care virezi la dreapta, observi, cu ajutorul ochelarilor de distanță, o mică săgeată pe care scrie, culmea ridicolului, bilingv, adică nu în română și maghiară sau germană, ci în engleză, „Canionul 7 scări”...

Iar ridicolul – cel referitor la pacostea de pe capul nostru, de a fi urmașii Constructorilor – devine flagrant o dată cu starea șoselei care te poartă până la locul de unde încep traseele din Piatra Mare. Nici vorbă de parcare – am profitat de ora încă matinală și am plasat mașina cât mai eficient pentru retragerea în glorie, câteva ore mai târziu când – și bănuiala mi-a fost deplin confirmată – fiecare centimetru pătrat de glod avea să fie revendicat și când aveau să se desfășoare adevărate turniruri – verbale sau nu – pentru găsirea drumului spre libertate.

Nimic din toate acestea nu tulburau, însă, liniștea dimineții.

Știam că accesul în Canionul celor 7 Scări era permis de la ora 10, așa că am luat în calcul cele 45 de minute anunțate pe indicator și am purces la cale pe la un nouă și cinci. Drumul urcă, la început larg, apoi prin pădure, pe valea râului Șipoaia. De fapt, chiar dacă semnul cu linie galbenă, cel care duce, până la urmă, sus, la cabana Piatra Mare, te mai îndeamnă pe coasta pădurii, totuși, până la baza tirolianei, aproape de Popasul Cascadei Apei Vii, se poate merge doar pe malul râului. Bine, asta am făcut-o la întoarcere, observând pe păstrătorul tirolianei cum urca și cobora cu mașinuța de teren pe cea plină de pietre vale.

De fapt, cu tiroliana asta este o poveste. O vezi cum taie toate văile drumului, până sus, la intrarea în canion. Este cea mai lungă tiroliană, peste doi kilometri. Bineînțeles, să nu credeți că e un cablu lung, de sus până jos. Nici vorbă! Sunt porțiuni, din copac în copac. Uneori, un cablu se sfârșește acolo de unde începe următorul. Alteori, pe același copac, dar la nivele diferite, pe care ajungi coborând scări de maimuțe. Cel mai adesea, tiroliana își continua drumul de pe alt copac, la care trebuia să ajungi, după ce te pocneai de cel de dinainte... Cică e simplu, spunea puștiul care verifica siguranța dispozitivelor unui montaniard ce urca spre Piatra Mare. „Nu, zău”, a spus acela. „Păi, eu, nici măcar în tiroliana pentru copii nu m-am dat vreodată”...

Și uite așa, mai cu o vorbă, mai cu o tiroliană deasupra capului, am ajuns, după o oră de urcuș domol, la casa de bilete de la poalele canionului. În fața ei, mese și bănci din lemn, cât să îți tragi sufletul și să mănânci un sandvici, dacă nu ai luat micul dejun la plecare. De altfel, tot traseul este curat, amenajat și presărat, din loc în loc, cu astfel de mese cu bănci din lemn.

Acolo, la construcția din lemn, puteai lua și o ciocolată caldă, așa, dacă simțeai nevoia. Și tot de acolo se achiziționau biletele – și brățările – pentru coborârea pe tiroliană, care se făcea pe propria răspundere. Ceea ce mi se pare normal, căci nu văd ce responsabilitate ar avea păstrătorii tirolianei pentru eventualul țăcănit care vrea să se sinucidă... Ba chiar se stipula clar, acolo, pe un panou, că administratorii își rezervă dreptul de a da jos orice eventual scandalagiu, fără a i se returna suma plătită (adică 50 de lei). Ceea ce e firesc. Nefirească mi s-a părut însă clauza prin care, în caz de intemperii, chiar dacă se închide tiroliana, banii dați rămân dați. Degeaba se prelungește perioada de valabilitate a brățării. Cine garantează că aventurierul se mai întoarce?

Mă rog...

Accesul în Canion costă 10 lei, ceea ce nu mi se pare mult, ținând cont de transformările care au avut loc aici, în acest an. De la casa de bilete ajungi în câteva minute la intrarea în canion, unde te așteaptă un băiat care îți rupe bonul de casă, singura dovadă fragilă că ai plătit intrarea...

Apoi începe urcușul, pe cele șapte scări. Care scări sunt solide, metalice, bine fixate în stâncă. Drumul este spectaculos, dar scurt. Cei aproape 60 de metri diferență de nivel (cât două blocuri de zece etaje) se parcurg rapid.

De aceea mă văd nevoit să vin cu o informație pe care nu am găsit-o nicăieri și care mi-ar fi fost folositoare: opriți-vă ori de câte ori aveți ocazia, zăboviți oricât de mult, pentru discuții, poze sau meditație, căci este timp suficient!

Acum, s-a văzut vara secetoasă, căci pârâul Șapte Scări, cel care a săpat Canionul, înainte de a se vărsa în Șipoaia, altădată vijelios și plin de cascade între stânci, părea azi o pisicuță blândă, care abia torcea. Iar punctul de climax al ascensiunii nu mi s-a părut a fi ceea ce îndeobște se spune, adică scara lungă de 15 metri (chiar au fost 15?) ci urcușul pe trepte scobite în piatră, cu balustrada metalică prinsă în stâncă.

Ieșirea din defileu este stranie. Adică mie mi s-a părut stranie; m-a dus instantaneu într-o epocă a dinozaurilor – parcă așteptam să le simt suflarea urât mirositoare (adică așa cred eu că este suflarea unui dinozaur, căci doar nu se spală pe dinți!) Până la urmă, nu eram departe de adevăr, dacă te gândești că întreg canionul a fost săpat în roci jurasice... Știți, Jurrasic Park?

Apropo, nu e indicat și nici de bun simț să te întorci prin canion. Îi vei încurca, pur și simplu, pe cei care se bucură de urcuș. De fapt, la ieșire, drumul se bifurcă: la stânga, în sus, spre Piatra Mare, la dreapta, pe bulină roșie, tot în sus, inițial, pentru ocolirea canionului și revenirea la bază. Ba chiar, poteca te duce peste gardul metalic pe care scrie „Canion închis”, pentru cei care coboară dinspre Piatra Mare și ar vrea să ajungă în vale.

Așadar, bulina roșie te urcă pe o cărare ușoară, dar impresionantă (adică pe mine m-a impresionat, cu acea senzație veche de peste 65 de milioane de ani). Urci cu stâncile în dreapta, știind că pe acolo ai venit, prin interior. Acum drumul este prin pădure. Iar după ce ai atins vârful canionului, începi să cobori, destul de abrupt, în serpentină, printre rădăcini de copac, doar ca să vezi, de sus, intrarea în canion și pe puștiul care rupe bilete și să te întrebi unde te va duce poteca. La un moment dat întrezărești casa de bilete, tot de deasupra și, curând, o săgeată pe un copac te trimite la drepata, abrupt, în jos și te trezești exact în dreptul mesei din lemn, cu bănci, unde ai adăstat ceva mai devreme...

Traseele sunt foarte bine marcate!

Întoarcerea în pseudo-parcarea de la Dâmbu Morii a fost ușoară, o preumblare de voie pe sub tiroliană, fragmentată doar de hoardele de plimbăreți, ca pe bulevard. Deja, în popasul de la baza cablului, zeci de turiști de duminică sfârâiau grătarele special amenajate pentru ei. Noroc pentru brândușele de deasupra Cascadei Apei Vii, că aceia nu ajunseseră încă la ele...

Puțin peste ora 13 ne-am întors la mașină.

Concluzie

Canionul 7 Scări, reabilitat, este un obiectiv care merită atins într-o zi cu soare. Drumul nu este greu, poate fi făcut de „pantofari” fără probleme (sunt recomandate încălțări antiderapante, adică nu adidași, deși am văzut pe mulți cu pantofi sport).

Recomand vizita matinală (mă rog, cât de matinală poate fi o plecare pe la 9 – 9.30 din vale, ca să ajungi la Canion pe la 10, 10 și ceva, la timp pentru deschidere), pentru a evita aglomerația.

Apoi, ținând cont de distanțele mici, vă spun că nu e nevoie să vă grăbiți, ci să vă bucurați cât mai mult de prezența în Canion, care este, într-adevăr, senzațional. Cineva chiar a comentat, la întoarcere, că i s-a părut un traseu scurt, că pe internet citise altceva. Adevărul e că și eu am crezut, bazat pe comentariile de pe net, la fel. De aceea m-am grăbit, poate, mai mult decât era necesar.

---

VIZUALIZĂRI: 1907 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI