Westminster Abbey – a doua jumătate de istorie a Marii Britanii

TIPĂREȘTE

Nu scriu acest articol spre a-i face în necaz colegului @DaRKruCS, față de care am o deosebită stimă. Îl scriu pentru că apucasem să-l promit înainte de a-i apărea punctul dumnealui de vedere. După aceea, m-am gândit o perioadă să renunț a-l mai scrie, dar, încă de mic am învățat că o promisiune făcută, trebuie neapărat respectată. Cu atât mai mult, cu cât sunt un împătimit în a descrie în articolele mele diverse locașuri de cult. Am început cândva cu temple ale Egiptului Antic. Sunt tot o formă de biserică, nu? Am continuat apoi cu temple ale Greciei Antice, o altă formă de biserică. Și în final m-am profilat pe catedrale din Spania, Țările Scandinave sau Marea Britanie. Așa că, nu te supăra, dragă @DaRKruCS, dar, voi continua!

Atunci când am scris despre vizita la St Paul's Cathedral, exagerând puțin, îmi exprimam opinia cum că „aproape jumătate din istoria Marii Britanii își doarme somnul de veci aici”. Dacă este adevărat, atunci cealaltă jumătate se odihnește la Westminster Abbey.

Dar, să o luăm de la început. Așa cum spuneam în articolul anterior, după vizita la ”London Eye”, traversăm Tamisa pe ”Westminster Bridge”, cu un ochi la „roata mare” și un altul la celebrul ”Big Ben”. În capătul podului, pe partea dreaptă, ne atrage atenția o statuie. Dintr-un car de luptă, tras de doi cai în plin efort, cu o suliță în mână, ne îndeamnă la revoltă Regina Boudica, cea pe care am pomenit-o în primul episod din seria Norwich. Deși este o statuie impozantă, soclul, nițel cam scund și parțial mascat de niște tarabe de pe trotuar, nu o pune în valoare.

După încă circa 200 m parcurși pe ”Bridge Street”, ajungem în ”Parliament Square”. Aceasta este amplasată pe partea stângă a străzii și are o formă relativ pătrată de circa un hectar suprafață. Cea mai mare parte din aceasta este o peluză înierbată. Pe laturile de nord și de vest este o alee cu dale, foarte lată, flancată de statuile unor personalități politice. Prima nu are nevoie de un nume pe soclu pentru că este ușor de recunoscut: Churchill. Mai este ușor de recunoscut alura lui Mahatma Gandhi. Celelalte nume nu îmi spun mare lucru Poate doar cel al lui David Lloyd George, deși nu sunt foarte sigur (prim ministru în timpul Primului Război Mondial).

La sud de piață se profilează imaginea Westminster Abbey. Traversăm strada și ajungem într-o mică piațetă triunghiulară, în fața intrării principale în abație, de pe latura vestică. Piațeta se numește ”The Sanctuary” și are în mijloc un obelisc destul de înalt, dar care scapă privirilor celor ce admiră biserica. Cunoscut sub numele ”Crimea Memorial”, este închinat memoriei foștilor elevi de la ”Westminster School” morți în războiul Crimeii din 1854 – 1856, și în reprimarea revoltei indiene din 1857 – 1858.

În urmă cu 20 de ani, când am vizitat prima dată Abația, intrarea era prin poarta principală de pe fațada vestică. Acum, vizitatorii stau la coadă, pe latura nordică a construcției, intrarea făcându-se prin transeptul nordic. Noi am prins o coadă lungă cât toată clădirea și am avut nevoie de circa 20 de minute pentru a ajunge la intrare. Coada este generată numai de viteza cu care se eliberează biletele de intrare.

Stând la coadă, am posibilitatea de a studia fațada nordică a bisericii. Aceasta îmi dă senzația unor lucrări de reabilitare relativ recente. O documentare ulterioară nu a relevat existența unor asemenea lucrări, cele mai recente reabilitări fiind impuse de distrugerea transeptului nordic în urma bombardamentelor germane din Al Doilea Război Mondial.

Stând în continuare la coadă, admirăm o altă biserică, mult mai mică, aflată drept în fața noastră. Mai târziu aveam să aflu că este ”St. Margaret Church”, și că ea însăși ar putea să fie un obiectiv turistic. Construită inițial în secolul al XII-lea, este reconstruită în perioada 1486 – 1523. Cine sapă mai atent prin istorie reține un lung șir de evenimente legate de această biserică. Eu am reținut căsătoria lui Winston Churchill cu Clementine Hozier la 12 septembrie 1908. Dar ceea ce vedem noi este turnul de nord – vest, reconstruit în perioada 1734 – 1738, și echipat cu un ceas solar mai puțin obișnuit. Noi vedem doar laturile de sud și de vest ale turnului, și fiecare are un cadran. La plecare, am văzut că toate laturile au câte un cadran. Fiecare cadran este gradat cu orele corespunzătoare orelor când acesta este luminat de soare. Cadranul sudic, cel pe care îl vedem cel mai bine, este gradat între orele 2 și 9 (bineînțeles post meridian), și este în umbră la momentul vizitei noastre. Dar partea cea mai interesantă pentru mine este aceea că acul indicator nu iese din perete sub o înclinare oarecare, ci este o bară paralelă cu peretele.

Revenind la Abație, poate nu strică puțină istorie.

Nu sunt bine cunoscute originile primei biserici construită pe acest loc. Pare a fi undeva în perioada 960 – 970 și este legată și de legenda unui tânăr pescar, care ar fi avut aici o viziune cu Sfântul Petru. Cert este că în 1042, regele Edward the Confessor decide reconstrucția Abației Sf. Petru, ca loc de proprie odihnă veșnică. Deși aceasta nu este terminată până în 1090, este inaugurată în 28 decembrie 1065, cu exact o săptămână înainte de decesul regelui. Construcția bisericii actuale începe în 1245, sub domnia lui Henry al III-lea, ce-si dorea și el aici somnul de veci. Lucrările au continuat până în 1517, sub domnia lui Richard al II-lea. Între 1540 și 1550, Henry al VIII-lea, după ce rupe relația cu papalitatea, alungă călugării stabiliți aici și o transformă în Catedrală. Urmează o perioadă tulbure, cu revenirea călugărilor benedictini și re-alungarea lor, pentru ca în 1560, Elisabeta I-a să o transforme în ”Royal Peculiar” (”Biserică a Angliei”), ce depindea direct de Suveran. În septembrie 1658 este înmormântat aici Oliver Cromwell, care este, însă, deshumat în ianuarie 1661 și spânzurat postum. Între 1722 și 1745 sunt construite turnurile fațadei vestice. Clădirea a suferit reabilitări și reconstrucții în secolul al XIX-lea și după avariile suferite în Al Doilea Război Mondial.

Intrând în transeptul nordic, dăm de un șir de câteva locuri de vânzare sau validare a biletelor. Dar, primul lucru care ne atrage atenția este panoul cu interdicția de a filma sau a fotografia în interior. Nu mă mir, mă așteptam. Voi anexa câteva fotografii din interior, pentru a da cât de cât o imagine a acestei zone, scanate din broșura pe care am cumpărat-o din magazinul de suveniruri aflat, bineînțeles, la ieșire. Coada se ramifică la toate punctele de vânzare și, parcă aici totul merge mai repede ca afară. Bucuroși că am scăpat de coada de afară, cu dorința de a termina cât mai curând și această etapă, neglijăm a acorda atenție zonei respective a bisericii. Păcat! Cunoscută sub numele Statesmen’s Aisle, aceasta adăpostește statuile prim – miniștrilor din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. O parte dintre aceștia, pe care i-am întâlnit și în cărțile de istorie (William Pitt, William Gladstone, William Pitt the Younger), se odihnesc pe vecie aici.

Înainte da a începe turul bisericii, trebuie să menționez, neapărat, obligativitatea închirierii unui „audio – ghid”. Informațiile de pe „flyer-ul” primit la intrare sunt foarte sumare. Acesta te ajută să te orientezi unde ești, la ce parte a bisericii te uiți, dar nu oferă nici o informație de detaliu. Ceva mai mult se poate obține de pe plăcile de marmură a diverselor monumente. Dar, multe din ele sunt fie in latină, fie într-o engleză arhaică, fie șterse de timp.

Circuitul în biserică începe spre stânga. Și nu începem bine, că, pe partea dreaptă, suntem în dreptul unor morminte impresionante: Edward I-ul (the Confessor), Henry al III-lea, Henry al V-lea. Mai departe, înainte de a intra în ”Henry VII’s Chapel”, într-o capelă pe partea stângă, dăm de mormintele Elisabetei I-a și a surorii ei vitrege Mary I-a, ce dorm împreună somnul de veci. Ceva mai departe, urcând câteva trepte, în capătul estic al capelei lui Henry al VII-lea, dincolo de mormântul acestuia, există o mică capelă numită ”Rpyal Air Force Chapel”. Ce o face deosebită în ochii mei este o inscripție ce marchează că aici a fost înmormântat pentru puțin peste doi ani, Oliver Cromwell. Ne întoarcem pe partea nordică a bisericii, unde avem parte de alte morminte regale, dar nu mai insist asupra lor. O evidenţă a tuturor monumentelor funerare din Abație, menționează peste 3000 de nume. Dintre acestea, 22 de nume sunt nume regale. Restul acoperă toată gama de ranguri nobiliare ale Angliei. Rețin dintre ele numele lui Sir Isac Newton. Totuși, un mormânt, nu poartă nici un nume. Este vorba de ”Mormântul Soldatului Necunoscut”, înhumat aici în 1920. Amplasat în pardoseala navei, aproape de intrarea de vest, este singurul loc îngrădit, pe care nu se poate călca. În apropiere, o altă placă de marmură are inscripționat numele lui Wiston Churchill. În urmă cu 20 de ani am crezut că am călcat pe mormântul marelui om de stat. Acum m-am lămurit că este vorba numai de o placă comemorativă. Mormântul real este la St. Martin's Church, în localitatea Bladon.

În mijlocul bisericii, înainte de ”Henry VII’s Chapel”, este Altarul. În fața acestuia este „locul încoronării”. Începând cu 1066,39 de monarhi au fost încoronați aici. Festivitatea a suferit mai multe modificări de-a lungul veacurilor. Din 1308 a fost introdus un „Tron al Încoronării”, care, atunci când este nevoie, este așezat în ”Sanctuar”, cu fața la altar.

În această zonă există una din cele mai importante „averi” ale Abației, o pardoseală executată în 1268 ca un mozaic din peste 80000 de piese din porfir, onix, sticlă și marmură. Locul a fost martorul și a unor evenimente teribile. O cutumă a evului mediu spunea că orice nelegiuit care ajungea în acest loc, scăpa de rigorile legii. Dar, în 1378,50 de oameni ai regelui urmăresc un criminal până aici, iar un soldat, încălcând legea sanctuarului, îi zdrobește capul, și apoi omoară și călugărul care încercase să-l ajute pe nenorocit.

Cu ocazia încoronării, mai este necesar a se aduce din Scoția un artefact, ”Stone of Scone”, folosit inițial la încoronarea regilor scoțieni, apoi a celor englezi, și în final, a regilor Marii Britanii. ”Tronul Încoronării este în prezent cel mai vechi element de mobilier din Marea Britanie, folosit încă conform destinației inițiale. A fost executat în 1297, având un compartiment special pentru a adăposti ”Stone of Scone”. În decursul veacurilor, tronul a părăsit numai de trei ori incinta Westminster Abbey, ultima dată în timpul celui de-al război mondial, pentru a fi pus la adăpost în Gloucester Cathedral. În timp, tronul a suferit multiple abuzuri și deteriorări. Au dispărut decorațiuni și părți componente, a fost scrijelit și ciobit. O inscripție săpată în el ne spune că ”P Abbott slept here 5/6/ July 1800”. De cele mai multe deteriorări sunt bănuiți elevii școlii de pe lângă Abație. dar și slujitori ai bisericii care, contra unei taxe, permiteau vizitatorilor să se așeze pe el. Leii de la partea inferioară a tronului se văd că sunt mult mai noi. Ei au fost adăugați aici în 1727. Azi, tronul este păstrat în St George Chapel, imediat în dreapta intrării de vest.

În aceiași zonă au loc și căsătoriile regale. Până în prezent, 19 asemenea ceremonii au avut loc aici. Mama actualei regine a fost prima mireasă regală care a depus buchetul său de flori pe Mormântul Soldatului Necunoscut. Tradiția este continuată și în prezent, ultima care a făcut acest gest fiind Catherine Middleton în 29 aprilie 2011.

O altă zonă de interes din navă este ”Corul”. Seamănă perfect cu celelalte ”Coruri”. Sunt două șiruri de pupitre, fiecare pe trei nivele, așezate față în față. Acesta datează din secolul al XIX-lea. Fiecare pupitru dispune de un lampadar – candelă proprie, fapt ce creează o imagine feerică. Astăzi corul este compus din 30 de copii, elevi la ”Westminster School”, secția ”Cor”, și din 12 adulți, cântăreți profesioniști, cunoscuți sub numele ”Lay Vicars” Corul cântă la principalele sărbători religioase, sau la evenimente la care participă familia regală.

Din navă, pe lângă transeptul sudic, în spatele Corului, se poate ieși în ”Cloister”. Explicam într-un articol anterior că acesta este un loc de circulație, la bisericile catolice, de regulă de formă pătrată, spre interior delimitat de o colonadă de stâlpi ce închide o zonă verde. Spre exterior, acesta este mărginit de pereți. Acesta asigură călugărilor posibilitatea de a circula între facilitățile mănăstirii, fără a avea contact cu lumea exterioară. Dar, ceea ce găsesc aici nu prea seamănă cu ce am văzut în altă parte. Între stâlpii principali, cei spre interior, există alți stâlpi mai mici, iar partea superioară a bolților dintre stâlpii principali este închisă cu ochiuri de geam sau vitralii. Unele din vitralii spun și câte o poveste. Întrucât am ieșit din biserică, îmi permit să fac câteva fotografii. În rest, aceleași plăci mortuare în pardoseală, sau aceleași desene pe pereți. În plus, câteva statui și basoreliefuri ce par a semăna a morminte.

Apoi o săgeată ne îndrumă către ”Grădinile Abbației”. Pe drum, trecem printr-un al doilea „cloister”, mult mai mic decât primul. În afară de faptul că acesta are o fântână arteziană în mijloc, rețin faptul că îmi pare mai puțin îngrijit decât celălalt. Impresia este generată de starea în care se află stâlpii și celelalte lucrări din zidărie de piatră, de aici. Ajungem, după aceea, într-un spațiu deschis, cu pomi, alei străjuite de mulți crini și mult spațiu verde. Prima senzație este că am ieșit din incinta abației. Dar nu este așa. Grădina este străjuită de o clădire lungă, cu două nivele, despre care presupun a fi școala.

Din nefericire, timpul trece repede, și mai avem încă multe în programul zilei. Revenim în biserică și ieșim din aceasta pe poarta vestică. Îndreptându-ne spre următorul obiectiv al nostru (”Jewel Tower), avem posibilitatea de a trece prin dreptul Clădirii Parlamentului. Din nefericire, nu avem timp decât de o scurtă privire către statuia lui Richard I-ul ”Inimă de Leu” sau către ”Victoria Tower”. Dar, speranța moare ultima, și cred că vom avea şansa de a le aprofunda într-o eventuală viitoare vizită la Londra.

---

VIZUALIZĂRI: 3505 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI