Monasterio de Piedra – locul care mi-a dat peste cap topul rezervațiilor naturale

TIPĂREȘTE

Încheiam articolul introductiv al vacanței din Spania cu afirmația că în Provincia Aragon am dus o întreagă bătălie, întrebându-ne dacă Plitvice se clatină în topul nostru, problemă care nu credeam că se va pune vreodată. La vremea aceea ziceam că suntem prea entuziasmați și că așa se întâmplă întotdeauna, fix ca în cazul colegei @crismis, că nu doar ei i se întâmplă ca ultima vacanță să fie cea mai cea.

Dar astăzi, când acele sentimente s-au așezat cum trebuie, parcă tot consider că în materie de natură, acest loc despre care vă vorbesc astăzi, este cel mai frumos loc pe care l-am văzut până acum. Mă întreb mereu dacă suntem în stare să fim obiectivi când judecăm un loc sau altul și le așezăm într-o ordine a noastră, sau poate starea de bine, compania, vremea, partenerul, acum și pandemia asta, sau altele, ne influiențează. Categoric este așa, dar oricare ar fi criteriile fiecăruia, orice top are și un sâmbure de adevăr.

Au fost două excursii opționale cu care am plecat de acasă în Spania. Una urma să o facem de la Zaragoza și una de la Valencia. Restul, am zis că o să dezbatem și o să hotărâm la fața locului în funcție de mai multe. Cele două, însă, erau musai de făcut și nu exista nimic, dar nimic, care avea legătură cu voința noastră, care să ne împiedice.

Mi-am dorit o excursie la Ansamblul Monasterio de Piedra din Nuévalos, Regiunea Calatayud, Provincia Aragon, după ce am citit câteva articole și am văzut niște poze, care, dacă se dovedeau și reale mi-ar fi dat peste cap clasamentul în materie de rezervații naturale.

Să stai în Zaragoza este o variantă foarte bună pentru a ajunge la complexul care cuprinde Mănăstirea de Piatră, parcul natural cu același nume, dar și altele. Sunt 117 km din Zaragoza și oriunde ai fi cazat trebuie să ajungi la autogară, de unde trebuie să iei un autobuz care te lasă chiar la poarta mănăstirii. Din tot orașul, care nu este complicat deloc, sunt autobuze care te duc la autogară în cel mai scurt timp. Noi am stat la km 0 ca să zic așa, la nici 200 de m de Piața și Catedrala Pilar și am ajuns la autogară într-o jumătate de oră, cu autobuzul 34.

Ai nevoie de o zi, pentru a bifa acest obiectiv. De fapt niște ore, undeva între 4 și 6 la obiectiv, dar este vorba și de câteva ore pe care le faci pe drum dus-întors. De aceea, recomand o cazare într-o zonă în care mai sunt și altele de făcut, iar mănăstirea și parcul să fie o opțională de o zi. Asta dacă nu vrei să te cazezi chiar la hotelul modern cu spa și piscine termale, care funcționează chiar în interiorul mănăstirii. Este un hotel de 3* și poartă și el numele mănăstirii și al parcului.

La data aceea, dar cred că asta este regula, era un singur autobuz pe zi care a plecat dimineața la ora 9 de la autogara din Zaragoza și seara la ora 17 de la mănăstire. Între mașini sunt undeva între 5-5,5 ore, adică exact timpul de care ai nevoie pentru a vizita în tihnă locul. 23 de EUR de persoană au costat autobuzele combinate de la Zaragoza la Monasterio de Piedra.

Presupunând că nu va fi aglomerație, pentru că Spania abia își deschisese porțile și mai eram și într-o zi din cursul săptămânii, am considerat că o să găsim bilete de autobuz la autogară și nu am încercat chiar deloc achiziția lor online. Și așa a fost.

Am văzut poze cu foarte mulți oameni pe aleile parcului și am citit că sunt cozi imense la bilete. Nu știu cum a fost în altă perioadă dar noi ne-am întâlnit cu câteva perechi în tot parcul. Cele care au fost cu noi în autobuz și poate o mai fi fost cineva care a venit din altă direcție, dar în orice caz, ne-am simțit ca și cum am fost singuri.

Am schimbat autobuzul cu care am plecat din Zaragoza undeva la mai mult de 2/3 din drum, la Calatayud, un orășel turistic superb, exact la peronul la care ne-a lăsat cel cu care am venit. Ambele autobuze au fost aproape goale și la dus și evident la întors. Șoferul, de fapt toți șoferii cu care am călătorit, purtau două măști și erau atenți la orice mișcare. Nu cumva să bei mai mult decât trebuie, să mânânci nici vorbă, pentru că masca era obligatorie permanent. O gură de apă treacă, meargă, dar repede și masca înapoi, regulamentar.

Drumul de la Zaragoza a fost cam searbăd, dar a devenit frumos de la Calatayud până la Nuévalos, cu serpentine și peisaj, iar autobuzul ne-a lăsat exact la poarta mănăstirii.

După intrare am mers vreo 200 de m pe o alee cu pomi umbroși, iar pe dreapta vedeam o zonă de picnic, cu mese și băncuțe așezate sub coroanele superbe ale copacilor.

Aleea se termină acolo unde sunt toate punctele de interes ale complexului: casa de bilete, magazinul de suveniruri, o hartă și panouri informative ajutătoare, intrarea la mănăstire, intrarea în parcul natural, unul din restaurante, hotelul modern, toalete și multă, multă verdeață. Intrarea pentru mănăstire și parc a fost 16 EUR de persoană și am început vizita cu mănăstirea, la recomandarea doamnei de la casa de bilete.

Mănăstirea Santa Maria de Piedra, care se află la peste 700 de m altitudine, este un monument national, iar proprietatea pe care se află este sit istoric protejat. A fost ridicată în sec 12 pe un vechi castel maur și a fost construită în mai multe etape, ceea ce a făcut să cunoască mai multe stiluri arhitecturale și binențeles că și ea a avut o istorie zbuciumată. Astăzi este proprietate particulară, deschisă publicului, Slavă Domnului.

Vizitarea mănăstirii se face cu ghid, în general, dar noi nu am avut noroc și tare ne-ar fi plăcut să descifrăm ce am găsit acolo, mai mult decât am putut s-o facem dintr-un pliant.

Biserica este clădirea centrală a ansamblului și pe lângă ea sunt celelalte dependințe: bucătăria, sala de mese, sala de încălzire, chiliile, pivnițele, sala Capitolului, Altarul baroc, Claustrul.

În fostele chilii funcționează acum un hotel modern cu spa și restaurant de lux, iar în cămări și pivnițe este acum Muzeul Vinului, foarte bine organizat, unde se pot vedea obiecte, vase, o descriere și secrete ale procesului de fabricare a vinului și sortimentele de viță de vie din zonă.

Mănăstirea mai deține un Centru de Piscicultură, functional de la sfârșitul anilor 1800, un Muzeu al Caleștilor și un Muzeu al Ciocolatei. Cel din urmă a fost singurul care nu era deschis la data vizitei noastre și se spune că aici a fost primul loc din Europa unde s-a gătit ciocolata.

După ce am vizitat ansamblul monumental și după ce am tras puțin cu ochiul la spa-ul hotelului, ne-am îndreptat spre parc, obiectivul așteptat al zilei.

Parcul Natural Monasterio de Piedra este locul unde apele râului Piedra au făcut ce au vrut cu natura și a ieșit un loc deosebit de frumos. Legenda spune că orice cade în râul Piedra se transformă în piatră, așa s-a ajuns, cel mai probabil, la paradisul format din căderi de apă, grote, tuneluri, lacuri, toate înconjurate de un peisaj spectaculos.

În parc trebuie să urmărești 26 de obiective. Nu există să-ți scape vreunul și nici cum să te încurci prin parc, pentru că sunt 2 trasee mari și late. Pe traseul albastru te duci și pe traseul roșu te întorci. Nu faci la stânga, nu la dreapta, nu există bâjbâieli. Săgețile albastre, ca și cele roșii de la întors sunt foarte dese, este o relaxare să te plimbi, iar din loc în loc sunt hărți identice cu cea de la intrare, cu cele 26 de obiective și locul în care te afli.

Cele 2 trasee fac împreună 6 km și dacă întrebi la intrare, îți spun că ai nevoie de aprox 2 ore prin parc. Noi am făcut 4,5 ore și dacă mi-ar fi la îndemână, m-aș duce într-una.

Ce a urmat după ce am intrat pe traseul albastru a fost o adevărată feerie. Alei, ușor în pantă pe alocuri, care te duc de la o cascadă la alta și nu știi să zici care-i mai frumoasă. Toate au un nume, dar nu numele lor contează neapărat, ci faptul că de la una la alta starea noastră s-a îmbunătățit continuu și stând lângă ele și ascultându-le, mi-am dat seama, a mia oară, că da, natura ne vindecă de toate.

Este clar că trebuie să vezi cascadele primăvara sau după ploi. Nu știu cât o fi plouat înainte să ajungem noi, dar le-am găsit extraordinar de bogate.

Primele căderi de apă care ne-au apărut în față au fost Bano de Diana, o zonă cu mici căscăduțe care înconjoară de fapt superba cascadă, La Caprichosa care se află în spatele lor.

Potecile prin pădurea joasă par fără sfârșit dar este doar o senzație înșelătoare Tot timpul dai de scări, alte podețe sau altă cascadă, mai frumoasă decât cea de lângă care tocmai ai plecat. După Bano de Diana am ajuns la unul din lacuri iar lângă el ne-am întâlnit cu spectaculoasa cascadă Trinidad.

Aici au apărut și primele grote, 3 alăturate, unde trebuie grijă la scări și umiditate. După Grota Artistului, ale cărei stalactite împarte grota în 2 săli, apare prima mare cascadă, La Caprichosa, ca o perdea, cu un debit foarte bogat și foarte zgomotoasă. Pe niște scări am urcat până deasupra ei, unde zgomotul era și mai asurzitor, dar spectacolul și peisajul au meritat. De aici, dar și din alte puncte de pe traseu, se vede frumos și mănăstirea.

Am traversat râul Piedra și am găsit mai multe căscăduțe mici, podețe și revărsări de ape care păreau că au inundat locul, în zona numită Los Vadillos. Și alte cascade ne-au încântat până am ajuns în partea cea mai de sus a parcului, Cascada Iris este la fel de spectaculoasă și o ședință foto amuzantă s-a cerut la Fresnos Altos și Bajos (Cascadele Frasin, de sus și de jos).

După acea zonă am fost deasupra celei mai înalte cascade din parc, Cola de Caballo (Coada Calului), care are o cădere spectaculoasă și vijelioasă de 50 de m și este cireașa de pe tortul parcului. Urma să ajungem jos, la poalele ei prin Grota Iris dar eu am zis că mă întorc și nu cobor în catacombele care se vedeau. Am coborât până la urmă printr-un tunel îngust, pe scări pline de apă, de sus pica, de afară cascada se auzea asurzitor …. dar am ajuns cu bine pe la mijlocul distanței, am ieșit în exterior și am mai luat o gură de aer.

Apoi am coborât din nou până am intrat în peștera inferioară unde peisajul ne-a lăsat cu gura căscată. Prin niște ferestre vedem cascada de foarte aproape, pereții peșterii sparți în forme ciudate, acoperiți de mușchi, de-o culoare verde închis, lacul de dedesupt care aduna apele cascadei, semiîntuneric și o imagine de Jurassic Park. Am ieșit uzi de acolo, nu aveai cum să te ferești de apă și nici să treci foarte repede nu ne-am îndurat. Fe-no-me-nal!

Și după ce am scăpat de udătură, un platou frumos ne aștepta, cu zonă de picnic, cu multe mese și băncuțe, un loc de joacă pentru copii și un monument închinat lui Juan Federico Muntadas, un scriitor și poet spaniol, dar cel mai cunoscut este ca arhitect al parcului natural Monasterio de Piedra.

Parcă după Coada Calului nimic nu avea să ne mai impresioneze însă am ajuns la alte cascade cu flux mai scăzut, dar la fel de impresionante.

După Grota Iris și cea mai spectaculoasă cascadă, a urmat o plimbare prin centrul piscicol, pe lângă Lago Del Espejo (Lacul Oglinzilor), zonă înconjurată de stânci care se oglindeau în lac, unde păstrăvii înotau în voie iar păsările roiau deasupra noastră. Ne-am plimbat pe marginea lacului pe pasarele de lemn, traversând podețe și admirând un peisaj demențial.

Și un ultim tunel ne-a scos spre ieșire la Cascada Sombria care pare mică, dar este voinică și are o cădere foarte interesantă.

Pentru că mai aveam o jumătate de oră până la mașină ne-am oprit la restaurantul de la ieșire și am mâncat câte un sandvich cu jamon, am băut bere iar fetele și câte o înghețată.

N-aș vrea să închei articolul acesta fără câteva cuvinte despre orășelul unde am schimbat autobuzul, Calatayud. La dus stopul a fost de o jumătate de oră iar la întors de o oră. Asta n-a fost rău deloc pentru că autogara se află foarte aproape de oraș, de principala catedrală și centrul vechi și am avut timp să ne plimbăm puțin.

Calatayud este un orășel superb, plin de români și de magazine românești. Acolo am auzit cel mai mult vorbindu-se românește și chiar ne-am conversat cu câțiva compatrioți. În general, necăjiți, munciți, cu dor de casă, dar siguri că nu vor mai veni în țară decât în vreo vacanță. Cei cu care am vorbit aveau copii mari, născuți, crescuți în Spania, care nici nu voiau să audă de România. Casa lor era acolo și mi se pare normal. Mai rău de părinții care s-au sacrificat gândindu-se că la bătrânețe se retrag la glia strămoșească, dar care s-au trezit legați de mâini și de picioare din cauza copiilor. În fine… viață chinuită pe compatrioții noștri care și-au luat lumea în cap la un moment dat.

În jumătatea de oră de la dus am vizitat Basilica del Santo Sepulcro, care se află foarte aproape de autogară, imediat după intrarea prin poarta veche a orașului, Zaragoza.

La întors ne-am dus spre bulevardul pietonal, în centru, am mâncat câte o înghețată, ne-am întors prin Piața Spaniei și am vorbit cu mai mulți români. Sus, pe dealurile care înconjoară orașul se vedea și un castel la care mi-ar fi plăcut să ajung, dar nu a fost timp.

O opțiune pentru a vizita Mănăstirea de Piatră este și acest orășel, Calatayud, pentru că și el merită o vizită și are oferte de cazare, dar mă tem că trambalarea ar fi prea mare și posibilitățile de umplere a unui sejur mai mici.

Cred că am exagerat cu epitetele în acest articol dar ele au venit singure, amintindu-mi de locul care a făcut ca Plitvice să se clatine în topul meu de rezervații naturale.

Am vrut ca acest articol să fie mai mult despre poze și câteva filmulețe, nu despre descrieri. Și sper să vedeți în poze ceea ce am văzut eu în realitate și m-a impresionat atât de mult.

---

VIZUALIZĂRI: 1718 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI