În slujba Majestăţii Sale: „Regina deşertului”, făuritoarea de naţiuni

TIPĂREȘTE

Dacă titlul vă trimite cu gândul la „Bond. James Bond”, să ştiţi că nu sunteţi prea departe de adevăr, căci intenţia mea este de a vă prezenta în articolul de faţă şi în următorul două femei de excepţie care şi-au pus talentele în slujba ţării lor în momente de mare dificultate, marcând istoria modernă a Regatului Unit şi nu numai.

Nimic nou sub soare, veţi zice. Un important fost agent FBI declara la un moment dat că „istoria demonstrează că sexul şi spionajul au mers mână în mână încă de la începuturi. ” Cine n-a auzit de Mata Hari, de Josephine Baker ori de Coco Chanel – ca să citez numele câtorva doamne care şi-au folosit nurii în scopul obţinerii de informaţii secrete? Sau, pentru a reveni pe plaiuri mioritice, de Elena Constantinescu (mai cunoscută drept Helen O’Brien), implicată în multe scandaluri sexuale şi intrigi care au dus la demisii de miniştri, secretari de stat şi chiar la cea a prim-ministrului britanic Harold Macmillan (celebra „afacere Profumo”)?

Poveştile celor două personaje despre care am făcut vorbire la începutul articolului sunt însă diferite. De ce? Pentru că la baza realizărilor lor remarcabile nu a stat sexul, ci inteligenţa. Deci dacă vă aşteptaţi la poveşti picante, dezvăluiri şocante cu privire la cine ştie ce potentaţi ai vremii şi alte asemenea chestii, veţi fi dezamăgiţi. Alte motive au cântărit serios în decizia de a scrie aceste reviewuri, şi anume faptul că ambele doamne au călătorit mult şi au avut legături (mai mult sau mai puţin trainice) cu România. De ce alte argumente solide ar mai fi prin urmare nevoie pentru a le dedica nişte rânduri în rubrica „zSTRATOSFERA”, special creată pentru cei dornici să bată câmpii într-o atmosferă rarefiată... ?

Voi începe aşadar cu prima din cele două eroine: Gertrude Margaret Lowthian Bell. Sau, mai pe scurt, Gertrude Bell (1868-1926).

Numele ei nu vă spune probabil multora nimic. Şi asta fiindcă Gertrude nu a avut parte de cine ştie ce mediatizare, nici măcar pe plaiurile natale. Abia în 2015 Hollywoodul s-a sesizat şi a „scos-o la înaintare” pe Nicole Kidman în rolul lui Gertrude în filmul „Queen of the Desert”. Nu am văzut filmul dar am citit că bate monedă (aşa cum mă şi aşteptam, de altfel) pe idila protagonistei cu căpitanul, ulterior locotenent-colonelul Dick Doughty-Wylie, un erou de război cu pieptul plin de medalii, pe care l-a cunoscut în 1907 (când avea 39 de ani şi renunţase la ideea de a-şi găsi iubirea vieţii) la Konya, unde acesta lucra ca vice-consul militar britanic. Toate bune şi frumoase, dar Dick era... însurat. Şi deşi cei doi şi-au mărturisit unul altuia simţămintele şi au corespondat ani în şir, mai precis până în 1915, când Dick a murit în bătălia de la Gallipoli, onoarea l-a împiedicat pe el să divorţeze iar pudoarea pe Gertrude să acţioneze, aşa că între ei „nu s-a întâmplat nimic”. Înţelegeţi voi la ce mă refer...

Bun, şi acum că am epuizat cel mai semnificativ capitol „romantic” din viaţa lui Gertrude, să revenim la acele aspecte care o fac pe eroina noastră demnă de un review pe AFA...

Ce aţi spune dacă aţi afla că graniţele din Orientul Mijlociu au fost trasate după Primul Război Mondial la recomandarea unei englezoaice celibatare şi bătrâioare pe nume Gertrude Bell? Dar că naşterea statului irakian s-ar datora în foarte mare măsură eforturilor aceleiaşi doamne? Probabil că aţi fi surprinşi. Şi totuşi, nu degeaba a fost ea poreclită „Regina Deşertului” şi comparată cu mult mai cunoscutul T. E. Lawrence – Lawrence al Arabiei, cu care de altfel s-a şi aflat în relaţii amicale.

Dar să o luăm cu începutul.

Primii ani

Gertrude a fost o fiică a Revoluţiei Industriale, provenind dintr-o familie burgheză deţinătoare a mai multor mine de fier, cariere de piatră şi întreprinderi metalurgice care au propulsat-o la jumătatea secolului al XIX-lea pe locul 6 în topul celor mai bogaţi britanici. E un fapt demn de reţinut pentru că explică independenţa financiară de care Gertrude s-a bucurat toată viaţa şi de care a profitat la maxim. Bazele averii familiei au fost puse de bunicul pe linie paternă, Isaac Lowthian Bell, fondatorul companiei Bell Brothers, un bărbat cu abilităţi în domeniul afacerilor, dar şi cu preocupări ştiinţifice şi politice, membru al Royal Society şi al Parlamentului, reprezentant al Partidului Liberal.

Fiul său şi tatăl lui Gertrude, Hugh Bell, i-a călcat pe urme ca businessman şi politician, fiind în plus şi un om de lume al cărui salon era frecventat de personalităţi de seamă ale epocii precum Charles Darwin, John Ruskin, Thomas Huxley sau William Morris. Astfel că Gertrude a avut parte de o educaţie modernă şi o atmosferă intelectuală stimulativă.

A fost primul copil al cuplului Hugh şi Mary Bell, însă la vârsta de trei ani, la câteva luni după naşterea fratelui ei, îşi pierde mama. Tatăl se recăsătoreşte câţiva ani mai târziu cu Florence Olliffe, fiica doctorului ambasadei britanice la Paris, născută şi crescută pe malurile Senei. Mulţumită mamei vitrege, Gertrude avea să ajungă să vorbească franceza ca pe a doua limbă maternă. Cum în urma acestui al doilea mariaj al lui Hugh au rezultat un fiu şi două fiice, Florence s-a văzut curând depăşită de situaţie, mai ales că firea energică, avidă de cunoaştere şi dominatoare a lui Gertrude o punea la grea încercare. Motiv pentru care, în contradicţie cu cutumele vremii, care cereau ca fiicele de familie bună să studieze acasă şi numai atât cât le trebuia pentru a face o căsătorie convenabilă şi a se manifesta apoi ca soţie iubitoare, Gertrude a fost trimisă să frecventeze Queen’s College în Harley Street iar ulterior Lady Margaret Hall în Oxford, unul din cele numai două colegii britanice care acceptau studente, unde a absolvit cu nota maximă Facutatea de Istorie.

Vizita la Bucureşti

În decembrie 1888 Gertrude e invitată de Frank Lascelles, cumnatul mamei sale vitrege şi ambasadorul britanic la Bucureşti, să viziteze România împreună cu vărul ei, Billy Lascelles, alături de care ia parte la recepţii, baluri, concerte şi spectacole. Ia contact pentru prima oară cu lumea diplomatică şi îl cunoaşte pe Valentine Chirol, corespondent al ziarului „Times”, cel care avea să îi devină unic confident, prietenul căruia ea i-a spus „Domnul”, preluând porecla dată de servitorii români, incapabili să-i pronunţe numele, omul căruia i-a făcut mărturisiri personale în corespondenţa regulată pe care au întreţinut-o până la moartea lui Gertrude. (Aici ar trebui să fac probabil o paranteză: majoritatea covârşitoare a informaţiilor despre viaţa de zi cu zi a eroinei noastre provine din scrisorile pe care ea le trimitea aproape zilnic părinţilor sau rudelor şi amicilor, ca şi din jurnalele ei intime).

În capitala României Gertrude a cunoscut persoane importante din lumea aristocraţiei şi diplomaţiei europene şi, cel mai probabil, unul sau mai mulţi dintre aceştia au „recomandat-o” Foreign Office-ului drept o tânără promiţătoare... A fost prezentată reginei Elisabeta a României, care s-a arătat impresionată de performanţele ei academice şi a ajuns să o numească „mica mea prietenă venită de departe”. Împărtăşeau pasiunea pentru lectură şi mai ales pentru poezie.

Celor patru luni în care Gertrude s-a învârtit în cercurile elitiste ale protipendadei bucureştene îi urmează o primă călătorie la Constantinopol, unde rămâne fascinată de splendorile şi contradicţiile Orientului, iar în 1892 o găsim la Teheran, unde Frank Lascelles fusese numit ambasador. „Persia e un adevărat paradis”, le va scrie ea părinţilor, subjugată de măreţia deşertului.

Să ne oprim un pic din această prezentare cronologică pentru a încerca să ne familiarizăm cu câteva dintre talentele remarcabile ale eroinei noastre.

Alpinista

Între 1899-1904 Gertrude Bell a devenit una dintre cele mai cunoscute montaniarde din Alpi. Ascensiunile nu au reprezentat totuşi decât una dintre multiplele ei preocupări. Privite în contextul întregii sale vieţi, aceste expediţii nu pot fi considerate altfel decât un hobby de care s-a ocupat o vreme, un lucru mai puţin important decât călătoriile, studierea limbilor străine, arheologia sau fotografiatul, însă probabil mai important decât grădinăritul, vânătoarea sau scrima.

Încă din copilărie Gertrude a dat dovadă de o formidabilă vitalitate a minţii şi a corpului. Mică de statură dar puternică şi având o constituţie atletică, a avut nevoie de multe antrenamente pentru a atinge asemenea performanţe în alpinism. A vânat, a dansat, a mers cu bicicleta, a jucat golf, a tras la ţintă, a pescuit, a practicat scrima, grădinăritul şi patinajul. A descoperit alpinismul în urma unei vacanţe cu familia petrecută în Alpii Francezi. După câteva căţărări modeste, a escaladat însoţită de ghizi locali creasta acoperită cu zăpadă Meije (3.983 m). La vremea aceea nu era ceva neobişnuit ca unii alpinişti bărbaţi, de obicei studenţi britanici aflaţi în vacanţă, să atace Alpii fără a avea pic de experienţă dar însoţiţi de ghizi buni. Alpinistele erau o raritate şi nu beneficiau de „îmbrăcăminte adecvată. ” La început, Gertrude îşi scotea fusta şi urca în combinezon. Mai târziu avea să poarte o pereche de pantaloni bărbăteşti strânşi bine cu o curea pe sub fustă. În cele din urmă şi-a făcut rost de un costum de căţărare albastru, cu pantaloni, în care se schimba în tabăra de la baza muntelui, dând astfel tonul unei adevărate „mode”.

A escaladat Barre des Écrins (4.102 m), Mont Blanc (4.810 m), Grepon (3.482 m) şi Dru (3.754). Următorul obiectiv: escaladarea Finteraarhornului (4.274 m) pe traseul nord-estic, necucerit la acea vreme, în pregătirea căruia a atacat cu succes toate crestele perpendiculare din lanţul muntos Engelhörner, inclusiv una care îi poartă numele - Gertrudspitze (Vârful lui Gertrude). Tentativa de cucerire a Finteraarhornului a eşuat, dar Gertrude şi însoţitorii săi au supravieţuit, fapt considerat la vremea respectivă o reuşită în sine.

Lingvista şi poeta

În adolescenţă, Gertrude a petrecut vacanţele cu familia în străinătate, în Germania şi Italia. Nefiind genul de călător dispus să viziteze o ţară fără a stăpâni măcar elementele de bază ale limbii, imediat ce a ajuns la Weimar a început să ia lecţii de germană iar la Veneţia a luat lecţii de italiană. Treptat a ajuns să fie fluentă nu numai în engleză şi franceză, ci şi în italiană, germană, arabă, persană şi turcă. În călătoriile în jurul lumii a deprins limba hindustani suficient de bine pentru a nu avea nevoie de interpret, precum şi o brumă de japoneză şi urdu. A citit Biblia în ebraică şi şi-a însuşit vocabularul de bază în mai multe dialecte vorbite de diversele triburi arabe, fapt ce a constituit un uriaş atu în munca de culegere a informaţiilor şi în activitatea politică şi administrativă.

În 1897 a publicat Poems from the Divan of Hafiz, traducerea în limba engleză a unui număr de patruzeci şi trei de poeme ale gânditorului mistic sufit din secolul al XIV-lea Samsuddin Mohammed, mai cunoscut sub pseudonimul literar Hafiz sau Hafez.

Fotografa şi arheologa

Gertrude a devenit fascinată de arheologie în urma unei vacanţe petrecute în Grecia în 1899. Însoţită de tatăl şi de unchiul ei, specialist în antichitate, a făcut o excursie la Melos, un oraş vechi de şase mii de ani, unde a vizitat excavaţiile. A fost aşa de fascinată de săpături, încât a stat acolo mai multe zile pentru a le urmări şi a da o mână de ajutor.

Doi ani mai târziu şi-a prelungit vacanţa pentru a lua parte la săpăturile arheologice de la Pergamos, Magnesia şi Sardis. Conştientă de faptul că nu avea calificările necesare unui arheolog, s-a străduit să-şi dezvolte anumite abilităţi practice, aşa încât să poată să localizeze un sit, să deseneze hărţi şi în final să înţeleagă ce vede şi să încadreze descoperirile sale în contextul istoric şi arheologic. A urmat cursuri unde a învăţat cum să facă măsurători şi să schiţeze pe hârtie ceea ce găsea sau cum să facă mulaje, şi cu timpul a devenit o fotografă competentă şi membră a Royal Photographic Society. A cartografiat cursul Eufratelui, a cercetat palatul de la Ukhaidir şi situl de la Binbirkilise şi a publicat şase cărţi cu descoperirile sale arheologice, pe care le-a ilustrat cu propriile fotografii.

În 1921 s-a instalat definitiv la Bagdad şi s-a dedicat creării Muzeului de Antichităţi, al cărui director onorific a fost, muzeu distrus în mare parte în 2003, în timpul războiului din Irak. A elaborat Legea antichităţilor, în scopul împărţirii echitabile a artefactelor descoperite între statul irakian şi membrii expediţiilor care le excavaseră, reuşind să adune laolaltă pentru nou înfiinţata instituţie cele mai valoroase obiecte.

Călătoarea

În afara vizitelor în Franţa, Italia, Germania sau Elveţia, Gertrude a făcut două călătorii în jurul lumii. Prima din ele, în 1897-98, a cuprins Indiile de Vest, Mexic, San Francisco, Honolulu, Japonia, China, Singapore, Hong Kong, Burma, cu întoarcere prin Egipt, Grecia şi Constantinopol. În a doua, a trecut prin Afganistan, India, munţii Himalaya, Burma, Singapore, Hong Kong, China, Coreea, Japonia, Vancouver, Munţii Stâncoşi, Monreal, Boston şi Chicago.

După 1900 a întreprins şapte expediţii în vastele regiuni din Orientul Mijlociu şi Turcia, mai întâi ca turistă înstărită, dar foarte curând în calitate de arheolog, explorator şi spion însărcinat de guvernul britanic cu strângerea de informaţii. Au fost probabil cele mai fericite clipe din viaţa ei. În total, a parcurs o distanţă incredibilă de douăzeci de mii de mile prin deşerturi, dormind în corturi, călărind pe cămile sau cai, cartografiind terenurile, fotografiind situri arheologice şi adunând informaţii pentru guvernul britanic, făcând lucruri de neconceput la acea vreme pentru o femeie, şi occidentală pe deasupra!

După moartea ei, regele Faisal al Irakului avea să declare într-un interviu: „Era capabilă să acţioneze ca un bărbat... S-a aventurat singură şi deghizată în cele mai îndepărtate regiuni. Moartea nu o speria. Siguranţa personală era ultimul lucru la care se gândea. ” Se pare că la un moment dat a condus nişte triburi arabe într-un atac împotriva turcilor, că a participat la spargerea blocadei de la Kut condusă de prietenii ei T. E. Lawrence şi Audrey Herbert şi că într-o altă împrejurare a fost luată prizonieră de turci însă a izbutut să evadeze.

Politiciana

La izbucnirea Primului Război Mondial, Gertrude acumulase cunoştinţe enciclopedice graţie dialectelor arabe pe care le stăpânea şi relaţiilor pe care şi le făcuse în timpul expediţiilor de pionierat întreprinse în teritorii până atunci neexplorate. Cartografiase tot ce putuse şi adunase informaţii cu privire la triburile locale. Era la curent cu ultimele noutăţi referitoare la casele regale din regiune şi relaţiile dintre ele.

În 1915 ea e trimisă la Cairo şi apoi la Bagdad, unde este numită ofiţer politic şi mai apoi secretar pe problemele Orientului al Biroului Britanic pentru Arabia. Ca expert în informaţii, maior în armată şi consultant pentru forţele militare britanice din Orientul Mijlociu, a ajuns să fie cea mai influentă femeie din Imperiul Britanic şi a contribuit masiv la înfrângerea Imperiului Otoman. Se tutuia cu liderii Imperiului Britanic, fiind în acelaşi timp tratată ca un egal de către şeicii şi mullahii arabi.

Situaţia politică la acea vreme era tulbure: pe fundalul prăbuşirii iminente a Imperiului Otoman, Anglia sprijinise revolta populaţiilor arabe din regiune, marea problemă fiind aceea a împărţirii postbelice a Orientului Mijlociu în sfere de influenţă între francezi, care controlau Siria, şi britanici, care aveau interese majore în regiune, majoritatea legate de asigurarea în continuare a legăturilor cu India.

Pe toată perioada războiului, în afara îndeplinirii sarcinilor administrative, Gertrude a militat pentru misiunea autoasumată de a garanta arabilor pe care îi îndrăgea atâta autonomie cât permitea pe moment politica de consiliere şi sprijin promovată de britanici. Pentru oamenii care stăteau la coadă în faţa secretariatului din Bagdad ea era mai multă decât o funcţionară; era un om cu care puteau discuta. Le vorbea limba şi nu i-a minţit niciodată. Îi respecta şi le respecta felul a de trăi. A fost nevoită să-şi apere în permanenţă cauza şi să pledeze deseori în propria favoare. Obiecţii s-au ridicat împotriva ei ca femeie angajată în rândurile armatei, împotriva gradului militar pe care îl avea, ca şi împotriva faptului că lupta pe linia frontului. În semn de recunoaştere pentru serviciile aduse patriei în război, în 1917 a fost numită comandor al Imperiului Britanic.

Folosindu-se de cunoştinţele aprofundate cu privire la situaţia politică, socială şi economică din Orientul Mijlociu, Gertrude a reuşit să îl convingă pe Winston Churchill, proaspăt numit Secretar de Stat al Coloniilor, care voia retragerea totală a britanicilor din Mesopotamia, să convoace în 1921 Conferinţa de la Cairo, cu participarea tuturor specialiştilor în lumea arabă, printre care ea a fost singura femeie prezentă. A fost ocazia cu care s-au trasat graniţele din Orientul Mijlociu, în mare parte valabile şi astăzi. Gertrude a insistat şi a obţinut crearea unui stat irakian tampon sub mandat britanic şi sub conducerea prinţului haşemit Faisal, pe care îl cunoscuse personal. Considera periculoasă perspectiva apariţiei unei republici şiite în Mesopotamia, un virtual inamic al Occidentului. Din aceeaşi perspectivă a prezis şi ameninţarea pe care putea s-o reprezinte acceptarea de către Marile Puteri a înfiinţării unui stat sionist.

Aceasta a fost cea mai mare realizare politică a lui Gertrude, femeia care a făurit o naţiune şi a întronat un rege, şi oricât de controversată ar părea astăzi, crearea statului irakian s-a dovedit a fi o idee valabilă în timp. Dacă invadatorii americani şi britanici din 2003 şi-ar fi propus ca după alungarea de la putere a lui Saddam Hussein să citească şi să ia în serios sfaturile lui Gertrude Bell referitoare la stabilirea păcii în Irak, probabil că numărul bombardamentelor şi incidentelor armate s-ar fi diminuat considerabil.

Căci iată ce spunea Gertrude: „Sper ca Orientul să redevină puternic cândva şi să-şi dezvolte propria civilizaţie, nu să o imite pe a noastră, şi atunci poate că ne va da câteva lecţii din ceea ce am învăţat mai de mult de la el şi între timp am uitat, spre ghinionul nostru... Noi, occidentalii, putem oricând să cucerim, dar nu să şi păstrăm posesia Asiei – aceasta mi s-a părut marea lecţie pe care ne-a dat-o Orientul. ”

Înţelepte, profetice vorbe...

Sfârşitul

În dimineaţa zile de 12 august 1926, Gertrude a fost descoperită moartă, cu un flacon de pastile alături. Diagnosticul: „otrăvire cu acid dialil-barbituric sau alobarbital”. Nu se ştie dacă a fost sinucidere sau accident. Se simţise foarte rău în ultimele luni, epuizată fiind de munca la muzeu şi deprimată de lipsa prietenilor şi singurătatea apăsătoare în care trăia la Bagdad.

A fost înmormântată cu onoruri militare în cimitirul din afara zidurilor Bagdadului, sicriul fiind acoperit cu steagul Union Jack şi cu drapelul irakian, ca şi de coroanele de flori trimise de familia lui Faisal (absent la acel moment din ţară), înaltul comisar britanic şi mulţi alţii. Cortegiul a străbătut încet străzile pe ale căror margini stăteau aliniaţi soldaţi din armata irakiană, fiind urmat pe jos de regent (unul din fraţii regelui Faisal), de prim-ministru, înaltul comisar şi alte oficialităţi, atât civile cât şi militare. Mulţimi imense se adunaseră din toată ţara pentru a umări trecerea cortegiului şi a-i aduce în tăcere un omagiu – lideri islamici stând alături de negustori evrei, effendi împreună cu oameni sărmani şi zdrenţăroşi. Vestea se răspândise prin deşert cu o viteză incredibilă şi oamenii din triburi sosiseră în mare număr în Bagdad.

Moartea lui Gertrude a generat „o avalanşă de manifestări de mare compasiune venite din toate părţile lumii, iar noi am realizat din nou că numele ei era cunoscut pe toate continentele şi că povestea ei traversase oceanele”, după cum a notat mama ei vitregă Florence. În Londra o slujbă a fost ţinută în memoria ei la St. Margaret’s Church din Westminster, regele George V a transmis familiei o telegramă condoleanţe şi ministrul coloniilor i-a adus un omagiu în discursul rostit în Camera Comunelor.

Numeroasele necrologuri care i-au fost dedicate au subliniat faptul că, datorită lui Gertrude, Irakul era mai bine guvernat decât fusese timp de cinci sute de ani, mai liniştit, mai prosper şi – evident – mai mulţumit de sine însuşi, cu britanicii şi arabii conlucrând prieteneşte. În necrologul din The Times of India autorul observa că deşi britanicii o apreciaseră pe Gertrude ca autor, călător şi arheolog, ei nu ştiuseră niciodată „ce poziţie extraordinară îşi clădise ea în Irak, o poziţie prin prisma căreia a contribuit mai mult ca orice alt individ luat singular la apariţia şi modelarea Irakului modern, aşa cum este el astăzi. ” Gertrude convinsese guvernul britanic să îşi asume riscul financiar al creării statului irakian iar pe liderii irakieni îi convinsese că aşa era cel mai bine pentru ţară şi că nu avea să existe o întoarcere la metodele coloniale. Marele ei proiect fusese „făurirea unui Irak liber, prosper şi cultivat, un model pentru renaşterea culturii şi civilizaţiei arabe... ”

În scrisoarea trimisă lui Hugh Bell, T. E. Lawrence preciza: „Cred că a murit împăcată cu viaţa, căci munca ei politică – una dintre cele mai mari realizări înfăptuite vreodată de o femeie – era la fel de terminată ca şi munca mea. Statul irakian este un monument excepţional, chiar dacă va fi să nu supravieţuiască decât câţiva ani, aşa cum adesea mă tem şi uneori sper să se întâmple. A dărui unui popor ceva de care s-a lipsit atâta vreme – un guvern – pare un câştig discutabil. ”

***

„În spatele fiecărui bărbat de succes se ascunde o femeie puternică” – sau aşa se spune. Dar ce se ascunde în spatele reuşitelor unei femei? În cazul lui Gertrude, o inteligenţă remarcabilă, o personalitate înflăcărată şi magnetică, multiple talente şi mai ales o voinţă formidabilă.

Sursa: „Gertrude Bell – A Woman in Arabia. The Writings of the Queen of the Desert”, în curs de apariţie la Editura Corint

PS: Pentru cei interesaţi, ataşez şi câteva fotografii cu eroina articolului, evident preluate de pe internet.

---

VIZUALIZĂRI: 1798 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI