Barranco del Infierno, nicidecum un infern, ci mai degrabă un mic paradis

TIPĂREȘTE

Unul dintre locurile care m-au impresionat foarte mult în vacanţa canareză a fost Barranco del Infierno. Mi-am amintit că pe AFA, deşi am avut intenţia, nu am scris nimic despre acesta, menţionându-l doar tangenţial în alte articole, aşa că nu strică să împart experienţa proprie cu iubitorii de drumeţii şi nu numai.

Adresă: C. de los Molinos, 46,38670 Costa Adeje, Santa Cruz de Tenerife, Spania

Website: https://www.barrancodelinfierno. es/en/

Tel: 0034 922 780 078

E-mail: reservas@barracodelinfierno. es

Preţ actual bilet: 11 €

Acces: 08,30-11,30, ora închiderii 18,00 sau 16,00, depinde de anotimp

Barranco del Infierno se află în sud-vestul insulei Tenerife (Arhipelagul Canarelor), la capătul localităţii Adeje (coordonate GPS: Latitudine: 28.133333, Longitudine: -16.711666), şi este un canion, sau o ravenă, sau nişte chei, sau o râpă, aşa cum am găsit tradus şi adaptat termenul de barranco. A fost numit del infierno, adică al iadului, făcându-se referire la faptul că este abrupt, diferenţa de nivel pe care trebuie s-o urce drumeţul pe traseu este de la 300 m, la 1300 m pe o distanţă de 3,25 km, iar lungimea totală a traseului fiind de 6,5 km, adică dus-întors.

În esenţă, este vorba despre o rezervaţie naturală protejată, de circa 1.843 ha suprafaţă, care se desfăşoară de-a lungul acestor chei spectaculoase prin care susură un râu, iar la capătul lor o cascadă cu o cădere de apă de la 200 m întâmpină temerarii ce se aventurează pe potecă.

Pe de altă parte, cascada de la finalul traseului este situată la cea mai mare altitudine de pe insulă, iar drumeţii care vin s-o admire trebuie să se întoarcă pe aceeaşi cale, evident, în coborâre.

Pe măsură ce traseul urcă, terenul devine din ce în ce mai accidentat şi bolovănos, peisajul arid şi solar de la început face loc umbrei şi umezelii, iar palierele de vegetaţie se schimbă rând pe rând.

Acest colţ de lume pare să fi rămas la fel de frumos din vremuri de demult, iar priveliştile care se deschid din miradores (puncte de belvedere), de-a lungul văii şi până la ocean, îţi taie răsuflarea.

Traseul este considerat a fi de dificultate medie şi este estimat că poate fi parcurs în medie, în circa trei ore-trei ore şi jumătate, dar acest lucru este relativ, fiindcă depinde de condiţia fizică a fiecăruia, precum şi de cât durează opririle pentru admirat şi fotografiat, unii se lălăie mai mult, alţii sunt mai expeditivi. Este interzisă intrarea în chei fără încălţămintea bună, de trekking, se recomandă îmbrăcăminte adecvată, oportună şi o bluză cu mânecă lungă pentru zonele de la altitudine mai mare, diferenţa de temperatură fiind de câteva grade. Neapărat este necesară sticla de apă pentru hidratare/răcorire.

Există reguli clare care sunt obligatoriu de respectat pentru a ocroti arealul şi a nu altera ecosistemul, însă ceea ce mi se pare mie cel mai important este faptul că în acest scop, administraţia rezervaţiei permite accesul a maximum 300 persoane zilnic pe traseu, şi doar 20 persoane la fiecare jumătate de oră pentru a nu se crea aglomeraţie. De aceea, doritorii trebuie să-şi facă rezervare în avans pe website-ul propriu (singura cale de achiziţie), unde trebuie să şi achite biletele.

De asemenea, nu este permisă intrarea copiilor sub 5 ani, cei sub 16 ani trebuie să fie însoţiţi de un adult, iar din motive de siguranță, toţi vizitatorii sunt obligaţi să poarte cască de protecţie pe tot parcursul traseului, pe care o primesc gratuit de la recepţie. Nici animalele de companie nu sunt admise în canion.

Barranco del Infierno este deschis, în principiu, în fiecare zi, fiind foarte puţine zilele din an în care accesul nu este permis, totul ţinând de vreme, fiindcă pe ploaie sau vânt e aproape imposibil de străbătut cărarea, mai ales în cea de-a doua sa parte, când este numai de pământ cu bolovani pe alocuri. În plus, pot avea loc căderi de pietre sau mai rău, alunecări de pământ.

În cazul în care, deşi s-a făcut rezervarea într-o anumită zi, pentru o anumită oră, s-au achitat biletele şi vremea nu este prielnică, administraţia restituie banii în cont sau se poate face o altă reprogramare a datei vizitei.

În altă ordine de idei, Barranco del Infierno are însemnătate şi pentru faptul că aici au fost făcute cele mai valoroase descoperiri arheologice cu privire la indigenii din Tenerife şi mumiile Guanche. Aici există sute de peșteri în zona înconjurătoare care găzduiau cândva mulți aborigeni Guanche, în ale căror cavităţi au fost descoperite și picturi rupestre, ustensile, acestea din urmă împreună cu mumiile găsite sunt păstrate în Muzeul Naturii și Arheologiei din Santa Cruz de Tenerife.

Am aflat de existenţa Strâmtorii Dracului sau Râpei Iadului, cum am mai găsit că se numeşte această ravenă, în timp ce mă documentam despre Tenerife şi ce am putea face prioritar pe acolo. Ba chiar, se spunea că drumeţia prin ravenă s-ar număra printre cele mai interesante zece experienţe pe care le-ar putea avea acolo un turist, aşa că am inclus-o repede în program, mai cu seamă că ne plac drumeţiile. Era clar că în cea de-a doua parte a vacanţei, atunci când am fi fost în sud, iar pentru ziua desemnată, ne-am decis să fie în cea următoare urcării pe Teide, cumva Vinerea Mare, la orele 09,30.

Am făcut rezervarea pe website-ul rezervaţiei, am achitat online biletele (9 €/persoană, la scurtă vreme s-a scumpit la 11 €/persoană) şi imediat am primit pe e-mail confirmarea, tichetele pe care eu le-am şi printat, însoţite de setul de reguli de respectat în rezervaţie, instrucţiuni cum să ajungem acolo, adică pachetul complet.

Doar că în preziua vizitei, după-amiaza am primit e-mail şi sms cu privire la faptul că, din cauza procesiunilor ce vor avea loc cu ocazia de Vinerea Mare, circulaţia prin centrul Adeje va fi închisă, dându-mi-se o variantă ocolitoare şi indicaţii pentru aceasta.

Imediat după micul-dejun, am pornit la drum, deşi distanţa din Los Crisitianos, unde ne aflam, până la destinaţie era mică. Ideea era că ne temeam că nu ne vom descurca pe varianta dată ca alternativă, aşa că ne-am asumat că nu ne vor lăsa să parcăm în apropiere, fiind hotărâţi să lăsăm maşina mult mai departe şi s-o luăm pe jos până la marginea oraşului unde văzuserăm pe hartă că se găseşte intrarea în chei. Am găsit o parcare la un kilometru şi jumătate de intrare, am înghesuit şi noi maşina, că era plină-ochi, pe urmă, cu rucsăcelul făcut de-acasă fuguţa mergând prin centru spre marginea oraşului.

La ora aceea Adeje încă nu se trezise încă pe deplin, aşa că străzile nu erau prea animate, abia găsind pe câte cineva să ne ghideze spre punctul de plecare, dar am ajuns cu bine puţin înainte de ora rezervării. Am arătat biletele la micuţa cabană pe post de recepţie şi punct de întâlnire cu turiştii, am fost bine primiţi, ni s-au dat câte o hartă şi câte o cască fiecăruia, apoi am fost invitaţi la instructaj, alături de alţi drumeţi, care ne-a fost făcut în engleză, apoi am fost îndemnaţi politicos să ne lansăm pe potecă. Una dintre regulile absolut obligatorii este interdicţia de abatere de la traseul marcat.

Harta are douăsprezece puncte marcate pe ea, fiecare purtând, pe lângă număr, şi o denumire sugestivă, primul fiind chiar plecarea, cel terminus reprezentat de cascadă, iar de la 10 la 12, o icoană cu un semn al exclamarii ne îndeamnă la atenţie sporită, cărarea fiind mult mai accidentată. În teren, fiecare dintre puncte este marcat printr-un panou cu texte în spaniolă, engleză şi germană despre semnificaţia numelui, dar şi cu informaţii despre distanţa parcursă până atunci şi despre cea rămasă până la final, la cascadă.

Prima parte (punctele1-7) urmează o veche cărare folosită odinioarăde păstori, trecând pe lângă o moară şi mai multe miradores sau puncte de privelişte: Mirador de Adeje (2), El Gran Mirador (5), El Mirador de la Cueva del Marqués (7) , apoi abordează albia râului, cheile îngustându-se din ce în ce mai mult, iar temperatura scăzând simţitor. Vegetaţia este ceva mai aridă şi mai pitică la acest nivel, cu degetăriţa canareză, cactuşi diverşi predominanţi, cu o faună bogată, reprezentată, din fericire, doar de păsărele la vizita noastră. Însă, există floră şi faună endemice ce necesită ocrotire spre a le fi asigurată continuitatea.

Alte reguli de bază spun că este interzis fumatul, de a face zgmot excesiv, scăldatul în râu, aruncatul gunoiului, precum şi orice acţiune care ar putea afecta într-un fel sau altul flora sau fauna, chiar şi simplul gest de a culege o floare sau a rupe o frunză.

La punctul 3, numit El Bailadero de las Brujas (sala de dans a vrăjitoarelor) , se găseşte un loc numi bun de scurt popas, pentru refacerea forţelor, iar la punctul 4, botezat La Curva (curba) , traseul coteşte uşor. [Punctul 6 poartă numele de La Acequia Larga, adică Marele Şanţ de Irigaţie, şi chiar aduce sub priviri un şanţ prin care se drenează apa în exces de la ploi.

A urmat partea de mijloc a traseului, deja versanţii erau mai drepţi şi mai înalţi, altitudinea mai mare, vegetaţia se îmbogăţea şi cu palmieri, dragoni, iasomie sălbatică sau arbori de mastic. Poteca era mai accidentată, deci mai greoaie, mai strâmtă, urcuşul mai ostenitor. De aceea, punctul 8, Recordatorio de Seguridad, reprezintă un memento asupra regulilor obligatoriu de respectat, ne atrage atenţia asupra pericolului de cădere de pietre. Străbătuserăm deja 2,01 km, circa două treimi din urcuş.

La punctul 9 remarcăm un canal colector de apă, cu pereţi de piatră, de aceea se numeşte chiar El Cauce (canalul), dar şi albia râului.

De la punctul 10, La Cogedera, unde se poate face o mică zăbovire pe băncuţe de piatră, traseul se schimbă, devine şi mai accidentat, însoţit tot timpul anului de un curs mic de apă care creează ceva bălţi. Poteca traversează pe podeţe mici sau pasarele scurte metalice. Aici am văzut şi un loc în care se găseau extinctor şi trusă de prim ajutor în caz de nevoie. Vegetaţia devine chiar luxuriantă, cu multă verdeaţă, în care predomină pinul canarez. Multe ferigi, floră subtropicală, ce mai încolo!

Punctul 11, El Antiguo Castaño (Vechiul Castan) , şi-a luat numele de la un astfel de copac ce pare secular, dar cam uscat. Aici aveam parcurşi 2,72 km, rămas de străbătut doar un pic peste 400 m, iar cheile devin foarte înguste.

După câteva minute ajungem, în fine, la cascadă, unde găsim şi rangeri de serviciu care monitorizează arealul. Este frumoasă, iar căderea de apă de la 200 m nu o pot prinde pe toată într-o fotografie. Toţi drumeţii o admiră ca pe vedeta de final, toată lumea vroia să se fotografieze cu firul de apă în cădere.

După o binemeritată pauză de încântare, în care ochii au avut de privit un spectacol minunat al naturii, ne hotărâm s-o luăm din loc, fiindcă deja eram cu gândul la o baie în ocean. Însă, până atunci avream de făcut cale întoarsă pe acelaşi traseu, desigur pe care l-am parcurs mai repede fiind în coborâre, dar şi de luat masa.

Am parcurs cheile, dus-întors, în ceva mai mult de patru ore fiindcă am zăbovit destul de mult la fiecare popas, vrăjiţi de peisajele pitoreşti ce ni se deschideau privirilor. Am ajuns înapoi la intrare, am predat căştile şi pe când ieşeam, cu foamea ce ne dădea târcoale de ceva vreme, remarcăm restaurantul Otelo, un local destul de mare, cu o privelişte de vis asupra canionului.

Din priviri ne înţelegem că e numai bine să ne oprim acolo la masă, fiind deja ora prânzului. Găsim o masă cu vedere la chei, ne aşezăm, primim de îndată meniurile de la un chelner venit repejor să ne ureze bineţe şi să ne întrebe una-alta.

Aflăm că specialitatea casei este puiul cu usturoi şi comandăm fără niciun dubiu două porţii, îl asortăm cu celebrii papas arrugadas, tradiţionali din Canare. Se mai numesc cartofi zbârciţi fiind fierţi întregi, în coajă, cu sare din abundenţă, şi serviţi cu sos mojo rojo sau mojo verde. De băut, fiindcă aveam deja o sete uriaşă, am comandat câte o bere, soţul o Dorada cu lămâie din cauză de maşină, eu o Caña, ambele foarte binevenite. Pe urmă, am mai suplimentat cu încă o Dorada cu lămâie.

În plus, fiindcă un prieten din ţară, care locuise vremelnic în Tenerife, ne recomandase să nu ne scape cafeaua locală barraquito, specifică insulei Tenerife, văzând-o în meniu, am găsit că ar fi cea mai bună ocazie de o a încerca.

Bucăţile de pui arătau apetisant şi erau crocante dar fragede, nu tari, o bunătate! Cartofii canarezi ne cuceriseră din prima, pe urmă n-a fost masă în Tenerife de la care să lipsească celebra garnitură.

Barraquito m-a uimit şi nu m-a făcut să regret că am luat-o. Este, de fapt, o cafea, ba chiar espresso dacă nu mă înşel, îmbunătăţită cu lapte şi lichior, care vine într-o prezentare spectaculoasă: un pahar de sticlă transparentă lasă să se vadă patru straturi orizontale de culori diferite, în vârf cu o îmbrăcăminte zdravănă de spumă albă de lapte, pudrată cu un pic de scorţişoară şi coajă rasă de lămâie. Aspectul este unul deosebit, dar gustul îl depăşeşte, fiind demenţial.

Nota de plată nici nu a fost prea„serioasă” , doar 23,80 €, pe care i-am achitat cu cardul.

Să drumeţeşti prin Barranco del Infierno este o experienţă unică pe care o recomand din suflet oricui merge în Tenerife şi vrea să încerce şi altceva în afară de plajă şi baie. Mi-a plăcut că totul este foarte bine pus la punct de administraţia parcului, totul este foarte civilizat, într-o ordine impecabilă. Natura a fost darnică în Tenerife, oferind insulei atât de multe faţete, încât oamenilor nu le-a rămas decât să gestioneze raţional toate oportunităţile puse la dispoziţie.

M-am convins repede că am făcut o alegere bună optând pentru canion, chiar dacă disconfortul că nu am găsi parcare ne-a dat un pic de bătaie de cap, însă satisfacţia la finalul traseului a fost una imensă. Peisajele cheilor sunt superbe, traseul poate fi parcurs fără dificultate mare, intervalul de timp ce se consumă în ravenă, cu certitudine, nu dezechilibrează nicio vacanţă, acestea sunt motive foarte bune pentru a opta pentru o excursie în natură care să aducă în plus un strop de serotonină.

Vă rog, ataşaţi următorul videoclip:

https://www.youtube.com/watch?v=xp1X6DxXE4k

---

VIZUALIZĂRI: 1150 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI