Albergue de Bodenaya, un popas în drumul pelerinului către Santiago de Compostela

TIPĂREȘTE

După o masă ca-n poveşti la o tavernă asturiană din Salas m-am gândit să-mi depăşesc planul la kilometri mărşăluiți în acea zi. Urmând exemplul unor colegi de drum am hotărât să sun în prealabil la un han pentru rezervare. Că şi zmeul îşi trimitea buzduganul înainte. Am luat lista făcută de acasă şi am format numărul de la Albergue de peregrinos de Bodenaya. O voce robotizată îmi spune ceva, nu înțeleg toate cuvintele, dar trag concluzia că numărul este greşit. Nu mă demoralizez şi deschizând internetul, care funcționează perfect prin Asturia, găsesc un alt număr de telefon. De această dată vocea este prietenoasă şi chiar doreşte să vorbească în engleză. Mă prezint cu versiunea spaniolă a numelui şi îmi spun of-ul. Mi se răspunde că rezervări nu se fac, dar în apropiere sunt mai multe aşezăminte care se ocupă de pelerini şi deci să vin fără grijă.

L-am găsit pe David, administratorul, stând pe o bancă în fața hanului. M-a întrebat de la început cu ce să mă servească - bere, vin, cafea sau ceai. Şi astfel, cu câte o bere în mână, am făcut check-in-ul. Mi-a prezentat condițiile oferite şi programul de activitate, explicându-mi apoi că hanul lui este un pic cam "crazy". Caracterizarea m-a nedumerit o clipă, dar ascultând continuarea am realizat că este vorba doar de originalitate şi "nebunia" nu prezintă nici un pericol.

Albergue de Bodenaya a fost înființat cu aproximativ un deceniu în urmă. Un şofer de taxi din Madrid, iubitor al excursiilor în natură şi mai ales al pelerinajelor spre Santiago de Compostela, a hotărât să-şi schimbe radical viața, să scape de aglomerația marelui oraş. A venit în Asturia şi a cumpărat o casă veche de vreo 150 de ani în Bodenaya. Aici a înființat un han pentru pelerini în spiritul ospitalității străvechi. Nu a căutat succesul material nici pe termen scurt, nici lung. Şi-a dorit doar să continue o tradiție aproape uitată, aceea de a adăposti călătorii fără a cere nici o răsplată, aceştia urmând a dona în funcție de mărimea pungii şi mai ales a inimii. Dar cum inimă avea şi hangiul, el s-a îndrăgostit de una dintre tinerele aflate în trecere.

Povestea lor continuă şi astăzi, doar că şi-au deschis un alt albergue în apropiere de Bilbao. Bodenaya a fost preluată de câțiva ani de David Carricondo, cel care o conduce şi acum, fost inginer la un cunoscut concern fabricant de detergenți. David, un veteran al pelerinajelor şi un bun cunoscător al locurilor, mi-a spus că a ales o viață care să-i redea plăcerea de a trăi, de a cunoşte oameni, lucruri pe care un salariu mare şi un program stresant într-o companie puternică nu i l-au putut oferi.

Locurile de cazare în han sunt asemănătoare cu multe altele de acelaşi gen: paturi suprapuse sau simple, în mai multe încăperi. Doar că aranjamentul interior este mult mai pitoresc, puțin hippie, însă igienic . Culori vesele acoperă pereții, piatra şi lemnul deținând supremația în fața faianței şi plasticului. Fanioane sau fulare aparținând unor cluburi de fotbal şi drapele multicolore amintesc de locurile de origine ale celor care au înnoptat aici. Disting un mic pavilion belgian, unul italian, unul spaniol, iar la loc de cinste un mare steag asturian. Fotografii vechi şi noi, hărți ale împrejurimilor şi multe compostele (diplome care atestă terminarea pelerinajului către Santiago) țin loc de tapet în sala de mese. Nu lipsesc nici cărțile, în mai multe limbi, nici jocurile, nici instrumentele muzicale.

Alegând să stai peste noapte la Albergue de Bodenaya alegi să urmezi programul lui David. Normal, numai gândul că în concediu trebuie să te supui unui program îți dă frisoane, dar David face ca lucrurile să decurgă într-un aer de vacanță, într-un spirit de camaraderie. Suntem lăsați să facem duş, să ne schimbăm hainele, să ne învioram puțin cu o cafea sau o bere. Nu plătim nimic. Totuşi nimeni dintre noi nu simte nevoia unui exces. Există două grupuri sanitare, cu duşuri, curate şi plăcute, şi cum fiecare este conştient că mai are şi companioni nu se face coadă la uşă şi nu apar nemulțumiri.

În camere se înfiripă mici discuții, se schimbă informații cu privire la traseu. Celor aflați în suferință li se acordă un prim-ajutor, cunoştiintele medicale şi trusele sanitare făcând front comun.

Cu moralul ridicat ne adunăm în sala de mese şi încercăm să ne facem utili, văzând că David şi prietena lui se ocupă cu pregătitul mesei. Ne îngrămădim să aşezăm farfurii şi pahare, coşuri cu pâine, carafe cu vin. Înainte de masă ne prezentăm pe rând (nume, țara de origine) şi oferim o explicație alegerii unei astfel de vacanțe. Spre uimirea mea, mare parte din aceşti tineri nu erau la primul drum spre Santiago, iar scopul pelerinajului era cât se poate de spiritual, mulți exprimând gânduri foarte cucernice. De fapt am fost singurul care am pronunțat şi cuvântul „turism”, căci nu am putut să ascund adevărul în acel moment.

Cina, constând dintr-o salată şi o mâncare tradițională asturiană, nu a fost sofisticată, dar cantitatea şi calitatea au satisfacut pretențiile noastre. Vinul din carafe era din cel la cutie, din supermarket, şi cum nu am avut profesionişti printre noi a mai şi rămas. Dacă nemții se înghesuiau împreună la o masă, iar eu m-am trezit alături de două rusoaice din St. Petersburg şi un trio din Tenerife. Amfitrionul se plimba prin sală inițiind conexiuni între noi. Mai în engleză, mai în spaniolă s-au închegat discuțiile, au apărut glumele, conversațiile s-au întins de la o masă la alta. Tămbălăul a fost temperat după ceva vreme tot de către David care ne-a provocat să alegem ora de trezire, şi implicit cea pentru micul dejun. Colegele rusoaice au propus simplu ora şase, ceea ce a creat un murmur de dezaprobare.

Profitând că eram cel mai vârstnic am adus drept contrapropunere ora 8.30, devenind „my hero” pentru multe domnişoare. Argumente pro şi contra, mai la obiect, mai haioase, au fost exprimate, larma făcând sala de mese să semene cu o clasă în timpul recreației mari. Din păcate gazda noastră ne-a expus părerea sa, argumentând că ora 7 este cea mai potrivită pentru traseul ce ne aştepta ziua următoare. Ceea ce părea a semăna cu o seară la cabană s-a terminat destul de repede, cu toții căutând un refugiu sub pătură. 25 sau 30 de kilometri parcurşi într-o zi nu par a fi ceva extraordinar, dar un om obişnuit cu automobilul, autobuzul sau chiar bicicleta îi simte din plin.

Spre deosebire de alte hanuri la Bodenaya nu sunt frânghii pentru rufe, maşini de spălat sau uscătoare. Nu vezi nici măcar cleştii de agățat la uscat. Motivul este simplu. David şi prietena sa colectează toată lenjeria noastră folosită peste zi şi ne-o aduce dis-de-dimineață curată, gata pentru drum. Pentru o zi scăpasem de "programul de hărnicie".

La ora 7.00 din difuzoare ascunse cu grijă prin pereți a început să susure firav, apoi tot mai tare „Ave Maria” (nu rețin care dintre versiuni). Deoarece David n-a folosit AC/DC, procesul de revenire la viață a decurs lin. Ne-am regrupat în sala de mese unde mirosul de cafea pusese stăpânire. Micul dejun a fost subțire, ca la multe alte hanuri. Cornuri, dulceață, prăjiturele şi suc de portocale. Majoritatea dintre noi simțeam nevoia unui sendviş consistent abia după câtiva kilometri parcurşi.

Am părăsit pe rând hanul, după îmbrățişări şi fotografii, cu promisiunea că ne vom mai auzi sau vedea pe net. David şi Bodenaya au rămas în sufletul meu, şi sigur nu doar al meu. Am fost bine primit şi tratat prin toate locurile unde am poposit de-a lungul pelerinajului, dar aici m-am simțit ca între prieteni şi am făcut cunoştiință cu mulți dintre cei cu care am călătorit în zilele următoare. În caz că aveți de gând să parcurgeți Camino primitivo nu ezitați să poposiți la Albergue de Bodenaya. Amintirile rămân totuşi cele mai frumoase suveniruri cu care vă veți întoarce acasă.

Să aveți un pelerinaj frumos în viitor.

---

VIZUALIZĂRI: 978 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI