Gâște, iepuri, vacuta, iezi, căței, pisici, flori, papa bun, drumeții și... oameni buni de pus la rană.

TIPĂREȘTE

N-am scris de mult timp, știu. Merit bătaie. Dar și ei merită. Aplauze. Ei, familia Stefancu (soț, soție, doi copii - băiat și fată), care ne-au primit cu voie bună și ne-au făcut să ne simțim ca acasă.

Cum am ajuns acolo? Simplu, dar și complicat. Complicat din cauza mea. Căutam, ca de obicei, un loc destul de aproape de casă, dar să fie și cu păduri și cât mai ieftin și, în primul rând, să ni se permită să-l cazam în cameră cu noi pe domnul cățel cu nume de fată (Khara) din rasa shiba inu. Am găsit pe site-ul ăla (știți voi care), avea câteva, puține, dar foarte bune recenzii/aprecieri. Am rezervat o cameră, dar apoi a intervenit, chiar cu câteva zile înainte, o problemă personală care m-a determinat să anulez "comanda" pentru cele 4 nopți de cazare (1-5 iunie a. c.); doar că, anulând după perioada maximă admisă ce oferea gratuitate, trebuia să plătim integral. Am apelat direct pensiunea și (Prima bila mare albă), au înțeles și chiar dacă nu era convenabil pentru ei, au renunțat la plata penalizări. Am mulțumit și... cam asta a fost. În primă instanță. Dar a existat și un "recurs". La o zi (dacă țin bine minte) problemă mea suporta amânare. De "ezact" atâtea zile cât să ne permită (mi-e, consorțiului și domnului cățel) să beneficiem de cele câteva zile libere. Cu toată rușinea, am sunat și am întrebat pe capul familiei dacă acea cameră mai era liberă (pe site nu mai aparea) și... era. Bat câmpii, știu, dar ăsta sunt.

Să nu care cumva să credeți că nu sunt ciufut. Căci sunt. În prima zi, când aproape să ajungem la căsuța unde am stat, de pe strada asfaltată trebuia să facem stânga pe un drum în pantă destul de serioasă iar drumul, de țară, de pământ, cu denivelări ce m-au făcut, văzându-le, să mă întreb de ce n-am venit cu mașina 4*4, ci cu micuța Yaris (a, nu m-am întrebat mult timp: mi-am amintit că n-am avut nicicând un 4*4, micuța fiind singurul mijloc de transport din dotare), deci, văzând drumul ăla care urca nesfârșit munticelul, am zis: halt, ne întoarcem acasă. Consorțiul a fost mai curajoasă (și bine a făcut căci nu trebuia să parcurgem decât vreo două sute de metri și imediat, pe dreapta... am ajuns. Calmat și oarecum liniștit, am coborât, dar prima impresie (de sedentar născut și crescut între bloace, pe asfalt) n-a fost tocmai...

Păi, ce-s cu gâștele astea care se plimbă pe unde vrea ele, ce caută vaca pe lângă casă și de ce cei doi ieduti behăie simpatic, dar continuu, oare au apă curentă, ce căutăm noi aicisa în vârful delusorului aista acoperit de iarbă grasă și flori sălbatice? Numai că, primii care ne-au întâmpinat în "curte" au fost copiii. Zâmbind cald și urandu-ne un "bine ați venit" neprefacut. Doamna casei trebaluia pe la măsuța de lângă leagănul de lângă micuța grădină cu lavandă iar cei doi beneficiari bucuroși ai grevei profesorilor o ajutau să amenajeze locul respectiv cu niscaiva baloane colorate pentru că urma o mică petrecere-surpriză oferită cu ocazia zilei de naștere a fetei (15 ani) unor turiști. În fine, a apărut și capul familiei, am făcut cunoștință cu toții iar noi ne-am retras în cameră scurt timp, plecând apoi spre centru - parcul Arinis aflat la aproximativ trei kilometri.

Compunerea asta e de nota minus cinci, dar după o pauză atât de lungă poate îmi dați un șase plus. Cam atât aici.

Domle, ce să zic? Bucovinenii sunt, oricum, etalon al ospitalității românești, nu? Doar că, aici, la pensiunea "Agroturism Bori" dintr-o margine de "Gura Humorului", munca celor doi "maturi" se împletește minunat cu pasiunea lor de a trăi liber, în mijlocul naturii, cu bucuria de a-și crește copiii bine, sănătoși, educați să învețe bine, dar și să muncească, să ajute, cu ideea de a câștiga un ban cinstit, oferind și oaspeților posibilitatea de a gusta viața adevărată, destul de grea, dar neasemuit de frumoasă din mijlocul naturii.

Povești? Nu, nu sunt povești, deși când îl auzeam cum ne povestea cum au învățat ei, realmente, să "construiască" tot ce au realizat până acum și ce mai urmează să construiască, pare incredibil. Pentru mine, cel puțin. Căci am aflat că, neavând niciun pic de experiență, s-au apucat să citească mai întâi. Despre toate: plante, animale, turism, agricultură, cum se face brânza, cum se mulge vaca, cum se mulg caprele, ce rase "merg" acolo în zonă, ce mănâncă și cât fiecare vietate, când se plantează ceapă, când lavanda, cum să fie cuștile pentru păsări, cum alea pentru iepuri etc. Știți câte credite bancare au avut? Multe. La trei bănci. Știți care e cea mai excepțională stare de relaxare a domnului "patron"? Să stea iarna în grajd, să "asculte linistea" și să "asculte" cum mănâncă caprele fanul. Ce mi-a mai zis? Că vaca stă liberă și e înconjurată mereu de sunete (ciripit de păsări, șuierat de vânt, lătrat de câine, behăit de capre, răpăiala ploii, vocile copiilor sau vocea lui căci vorbește cu ea cel puțin de două ori pe zi, când o mulge, larma gâștelor etc.) și e fericită. Înțelegeți? Omul ăsta e fericit când vaca lui, unică, e fericită. Și a realizat că iarna, in grajd, vacuta nu mai este înconjurată de atâtea sunete și s-a gândit că nu mai e atât de fericită. Și atunci, un aparat de radio nu "tace" nicicând iarna în grajdul vacutei și ea asculta muzică. Poate si de aceea, acum, vara, vacuta lor da câte douazeci de litri de lapte infectare zi și ei fac brânză și cascaval și lapte bătut și turiștii se ling pe degete și preturile sunt mai mult decât decente, sunt bune și pentru turiști și pentru ei. Și până la iarnă sapă și pentru cramă, și vor face și cuptor afară, pe lemne, căci fac și pâine, dar e mai scump acum cu electricitatea, și o să invite turiștii să se bucure de terapia lui, n-o tine doar pentru el, aia cu liniștea și fanul din gura capritelor, să plece oamenii încărcați pozitiv, relaxați, să mă vină și altădată.

Camera in care am stat nu e mare, dar curată, iar baia e suficient de încăpătoare, apa caldă la discreție și "apare" imediat, nu ca prin alte locuri unde aștepți minute bune sa se încălzească. Am dormit tun. si noi domnul cățel. Nu balcon, nu aer condiționat. Nu e nevoie. Afară, intr-o noapte erau 11 grade. În cameră era bine, călduț. Ziua afară au fost și 29 grade în una din zile. In camera raccoare. Perfect. Televizor in cameră? Ntz. N am murit. E DECÂT în cammera mare de la parter (living). Nu ne-a trebuit. Am fi stat acasă dacă.

Aici, în domeniul ăsta, e de criticat: cu toate drumurile zilnice de câte 7-10 kilometri, io m-am îngrășat 1,6 kg. In cinci zile. De consorțiu nu știu- nu am avut curaj să întreb. Deci, nu se poate asa ceva. A fost strigător la cer. Mi-am exprimat nemulțumirea direct, zilnic, dar doamna Chef (identică și aceeași soție menționată la inceput) nici nu ne-a băgat în seamă și, pur și simplu, împotriva voinței noastre ne-a îndopat literalmente. I-o fi rămas în sânge de la... gâște. Două mese pe zi: MIC? dejun și cina. Voia și la prânz, da' fugeam zilnic și scăpam.

Prețul? 35 leuti de persoana dimineața și ezact la fel seara. Detalii?

Dimineața: omletă sau doua ochiuri (oole, desigur, de la botul calului, pardon, ciocurile găinilor, gâștelor), o farfurie mare cu vro cinci feluri de brânzeturi (vacuta, caprite), pastramioare, jambonul, salamioare, crenwurstei de pe plan local, slăninuta di mangalita di la purcelul propriu (viu odată), untulet cu dulceață de casă, orez cu lapte, pâine d-acolo, tot d-acolo, câte o cană cu lapte dulce, una cu lapte batut, pahar cu o limonadă ce n-am beut în viața mea, cafeaua, și, favorita mea, o chesea cu brânză de vaci (de vaca) frecata cu ceapă. Oaminilor, a băgat în el cățelu (că noi nu puteam devora tot), de credeam că n-o să mai poată merge, nu alerga. Da' a rezistat. Dacă nu am fi umblat zilnic toți trei ca zabaucii, nu mai plecam vii d-acolo. Ba io chiar am zis intr-o zi că dacă ăștia vor sa ne mănânce ca vrăjitoarea lu' frații Grimm, da' mai întâi ne pun la îngrășat?

În fine, prânzul nu se mai putea ezista că nu mai avea loc, da' pi la 18-19 iar incipia cura: o ciorbita radauteana cu usturoi, cu ardei iute, cu mastana, cu pani di casă, apoi o tochitură cu di tati sau snitel cu cartofi intr-un mare fel, si la urmă un papanaș făcut pi loc, cu dulceață, smantanica, pufos la interior și crocant la exterior, toate stropite cu afinată la discreție. Cățelu? Ca mai sus. Sper că n-ati trecut ușor peste preț: 35 lei. Păi, la Bacău parexemplu, doar papanașul ăla (nici pe departe la fel de bun și de proaspat) costă atât sau chiar mai mult. Da' nu cred că vă spun noutăți oriunde v-ați afla.

Sigur am uitat ceva, uita-m-ar relele!

Domle, e păduri, ce să mai dezic? E mișto tare. Decât că noi n-am avut curaj sa urcăm la Toaca (nicidecum aia di pi Ceahlău, una muuult mai accesibilă) și nici p-alte trasee ce duceau prin înălțimi din cauză di domnu cățelu nost, cari îi mai zgubilitic și ar fi putut fi neînțeles de ciobăneștii bucovineni cari l-ar fi, posibil, halit cu zgarda și cu cip cu tot.

Noi chiar ne-am relaxat și distrat la căsuța respectivă, dar acolo, în parcul Arinis, mai puțin a causa di aglomeratiunea specifică zilelor di început di iunie.

Gata. Poze? Ok.

---

VIZUALIZĂRI: 778 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI