Artemis Restauran & Şirince - o poveste cu piatră veche, pisici și culori

TIPĂREȘTE

După un tur de forță, care a implicat vizitarea sitului arheologic Efes și a Casei Fecioarei Maria, se impunea o pauză de realimentare, rehidratare și – de ce nu?!; se mai sfârșește chiar și Duracelu’ – de odihnă. Citisem câte ceva despre Şirince, un sat fermecător, pierdut printre dealurile din vecinătate. GPS-ul ni-l dădea la doar câțiva kilometri, în 15-20 de minute puteam fi acolo, așa că am decis să mergem; în fond, tot GPS-ul ne asigura că după aceea, până la Bodrum (locul următorului nostru popas de noapte) vom ajunge în puțin peste 2 ore. Cu siguranță vom putea mânca într-un cadru special și poate ne va rămâne timp să gustăm măcar un pic din atmosfera acestui loc!

Ne-am întors în Selçuk, apoi am urmat indicatoarele maronii către Şirince (semn de importanță turistică). Drumul urcă în serpentine domoale și într-adevăr, în curând am depășit indicatorul de intrare în localitate. Am încetinit și, căutând cu privirile un loc unde să lăsăm mașina, am descoperit imediat, pe partea stângă, o parcare cu câteva locuri libere. Am virat bucuroși de așa baftă și abia după aceea am văzut că de fapt era parcarea unui restaurant; cu atât mai bine! Împușcăm doi iepuri dintr-un foc!

Țin minte că era un nene la intrare, cred că fix ăsta era job-ul lui, să se asigure că toți cei care parchează acolo au intenția de a deveni clienții cârciumei, așa că ne-a invitat, cu un gest larg. Am înregistrat din mers gardul înalt de piatră, poarta frumoasă din fier forjat (deschisă larg), precum și numele scris pe pancarta de deasupra: Artemis Restauran. Am și pozat, desigur; și abia mai târziu aveam să constatăm că mai era ceva scris dedesubt.

Restaurantul este găzduit de fosta școală grecească a satului, construită din piatră, în stil neoclasic, pe la începutul sec. 20, în perioada de maximă înflorire a localității. Precum s-a petrecut pe întregul țărm estic al Mării Egee, satul a fost fondat și locuit de greci, ale căror principale ocupații erau agricultura (în special cultivarea măslinilor și a pomilor fructiferi), creșterea animalelor și apicultura. După schimbul de populație din 1923, grecii s-au văzut nevoiți să-și părăsească locurile natale și să se strămute pe teritoriul noii Grecii; locuințele lor au fost preluate de noii veniți, turci născuți în zona Kavala și Salonic.

Am pătruns în curtea restaurantului și ne-a șocat de la început bâlciul desăvârșit în care ne-am trezit! :) Cineva spunea deunăzi pe aici, pe site, că turcii sunt maeștri ai kitch-ului și mare dreptate are! În repetate rânduri aveam să ne întâlnim cu acest aspect; culori stridente, sunete ascuțite, reprezentări grotești... Nu judec, doar constat. Nu știu dacă neapărat chestia asta e un minus; pur și simplu, face parte din cultura lor și trebuie luată ca atare.

Mai concret: o curte uriașă, parțial pavată, parțial grădină, în mare transformată în terasă, cu mai multe secțiuni de mese și scaune, unele acoperite de umbrele. Pe fundal fosta școală – o clădire de piatră alburie, cu un singur nivel înalt, cu câte două ferestre așezate simetric, de-o parte și de alta a ușii, cu acoperiș din țigle cărămizii. În dreapta, imediat după intrare, o baracă de lemn – un magazin ce vindea tot felul de nimicuri mai mult sau mai puțin folositoare. În stânga, niște standuri cu produse tradiționale (gemuri, miere, condimente, vinuri de fructe – brandul satului), de asemenea pentru cumpărat. În continuare, acolo unde începe grădina, un ansamblu decorativ foarte ciudat, din care nu lipseau... zâne și îngerași (varianta modernă), un flamingo și o barză, ba chiar și un leu auriu, ca un cățeluș voios să-și întâmpine oaspeții! :)

Între grădină și terasa pavată era o fântână foarte frumoasă din marmură albă (nu mi-am dat seama despre vechimea ei; oricum, pur decorativă). În apropiere, o instalație specială pentru făcut cafea la nisip; nu știu să v-o descriu, dar am să pun o poză.

Am avut noroc și-am prins o masă liberă în marginea dreaptă a terasei, de unde am avut o vedere splendidă către casele etalate pe deal. Imediat ce ne-am instalat, au început să apară pisicile, să se pună bine cu noi, just in case????... Nici chelnerul nu s-a lăsat așteptat (turcii sunt foarte rapizi și eficienți; ce-i al lor e-al lor!), ne-a șters masa, ne-a pus în față câte un suport de hârtie personalizat cu datele restaurantului, ne-a adus meniuri și câte un set de tacâmuri. Au meniuri speciale pentru străini, scrise în limba engleză, iar multe feluri de mâncare sunt însoțite de fotografii sugestive. Am deliberat destul de repede: eu am ales tavuk saç kavurma (un fel de tocăniță de pui), Tati – çöp şiş (frigărui de miel), iar Milena – varianta turcească de pizza. De băut, am ales câte un ayran.

Evident, următoarea mișcare a fost să căutăm toaleta. Am sperat s-o găsim în interiorul casei, așa că am pornit într-acolo, ocazie cu care am constatat că înăuntru este organizat un mic muzeu: o sumedenie de documente ce păreau vechi (probabil referitoare la vechea școală), fotografii, ustensile pentru desen, lupe, echere, lămpi cu gaz, chiar și un fel de samovar. Una din încăperi cred că era fosta cancelarie, transformată în prezent în birou administrativ, după cum scria pe ușă (cu acces liber, totuși). În fine, interesant, dar lipseau niște explicații în limba engleză...

Toaletele le-am găsit undeva, la subsol (se poate ajunge și direct de afară, ocolind casa prin dreapta). Au reprezentat bila neagră pe care am acordat-o la final restaurantului, căci gradul de igienă nu era chiar cel mai grozav.:(

Am primit din partea casei două platouașe, unul cu măsline, altul cu o pastă iute de roșii și ardei, precum și un coș cu pâine feliată; au prins bine, eram tare flămânzi! Am primit și ayranul, în niște ceșcuțe brumate dintr-un aliaj ușor, cum n-am mai văzut pe nicăieri. Bine, nici ayran din ăsta n-am mai văzut! Extraordinar, salivez când îmi amintesc! Rece și răcoritor, cu un pic de spumă deasupra... Hmm :P...

N-a trecut mult și-a venit și restul comenzii, servită în mod tradițional. Pizza semăna cu o bărcuță de aluat pe o mare de... lemn și era umplută cu brânză, ciuperci, roșii și ardei. Frigăruile de miel (8 bucăți) stăteau adăpostite sub un șervețel, iar pe fundul de lemn mai eșuaseră niște cartofi copți, o mână de bulgur și ceva legume la grătar. Cea mai frumoasă prezentare mi s-a părut cea care mi-a revenit mie – un vas ca un pocal, pe care se etalau culorile vesele ale mâncării: băcățele de piept de pui gătite cu ceapă, roșii și ardei înconjurau un guguloi de bulgur.

La capitolul gust, eu și Milena am fost foarte mulțumite. Tati însă a găsit frigăruile lui cam tari, cred că mielul o luse deja către pubertate????. Mâțele terasei însă n-au prea strâmbat din nas și au dovedit rapid toate bucățile care l-au depășit pe Tati. Una peste alta – mai o privire spre dealul cu case puse una peste alta, mai un miau, mai o dușcă de ayran... am declarat experiența delicioasă și generatoare de amintiri frumoase!

La final parcă ar fi mers ceva dulce, așa că am comandat și un platou cu fructe, să-l șeruim. A fost compus din bucăți de nectarine, pepene roșu, kiwi și banane, aranjate frumos; în plus, proaspete și reci.

Nota a totalizat 143 lire (cam 23 de euro). Nu mai țin minte dacă am plătit cash sau cu cardul (în majoritatea locurilor din Turcia am putut plăti cu cardul). La final – lucru mai puțin obișnuit – am primit un formular de feedback și am fost rugați să-l completăm. Am acordat note maxime mâncării și servirii, dar am specificat nemulțumirile legate de toaletă.

Ne-am rezervat un pic de timp și pentru plimbare prin bazarul acoperit și pe străduțele pietruite, printre case vechi de piatră... Bătrân, dar chipeș Şirince ăsta!... Foarte faină atmosfera, păcat că n-am putut sta mai mult... Am urcat până la biserica Sf. Dimitrie – în prezent în curs de reabilitare; am găsit-o deschisă și am putut admira superbul iconostas de lemn, cu picturile încă destul de bine păstrate, precum și expoziția de fotografii, ce prezintă trecutul recent al lăcașului, înainte de renovare. Am citit mai apoi că în fiecare an, cu ocazia sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, grecii porneau de aici, din fața bisericii, într-o procesiune lungă de aproximativ 5 ore, până la Casa Fecioarei Maria.

Iubitorilor de călătorit în Turcia cu mașina personală le recomand din inimă o mică abatere de la traseul standard, către acest loc minunat care este (încă) Şirince! Din Selçuk sunt doar 8 km, de la Efes vreo 15! Și, dacă vi se face foame, vechea școală greacă vă așteaptă să vă ospăteze... ăăă... Artemis Restauran! Și, dacă eu nu v-am convins, vă las în compania pozelor, ele sigur o vor face!

---

VIZUALIZĂRI: 692 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI