Excursia la Ierusalim, pe cât de interesantă, pe atât de istovitoare

TIPĂREȘTE

Încă de acasă, de când am cumpărat biletele de avion spre Eilat, ne-am gândit ca din cele patru zile alocate minivacanței, două să le petrecem în oraș, celelalte două în excursii opționale.

În acest scop, după ceva căutări pe internet, ne-am înscris pe touristisrael.com/tours/j ... tour-from-eilat la excursia „Ierusalim, Marea Moartă și, eventual, Bethlehem” care costă 79$ / persoană în varianta simplă, cine dorea să ajungă și la Bethlehem trebuia să plătească suplimentar încă 25$/persoană.

Opțiunea pentru Bethlehem nu era necesară la momentul înscrierii pentru excursie, aceasta rămânea de exprimat și de plătit cash locco, bineînțeles, în funcție de numărul de doritori, rămânea de văzut dacă se face sau nu. Imediat am primit confirmarea pe e-mail, programul excursiei pe ore și locul de unde eram luați dimineața din oraș. Echivalentul a cei 158 $ nu mi-au trași de pe card decât cu o zi înainte, asta când deja ajunseserăm în Israel.

Plecarea în excursie era prevăzută dis -de-dimineaţă, la orele 05,45 din fața unui hotel mare, celebru în Eilat: Lev Residence. Cu o mică întârziere, am fost ridicați și duși până la o stație de alimentare cu combustibil, Yellow, unde grupul mare era în curs de constituire, din acesta făcând parte, pe lângă o paletă largă de turiști din toate colțurile lumii, încă alte trei perechi de români, un pic mai în vârstă față de noi, prieteni de-o viață după cum ne-au povestit ulterior.

Autocarul pus la dispoziție de organizatori, modern, curat, cu wi-fi gratuit, avea șofer și ghid în același timp, 2 în 1. Ne-a explicat că primul obiectiv de seamă al excursiei va fi vizita la Marea Moartă unde vom ajunge după orele 09,00 și vom sta doar o oră, apoi pe parcurs vom opri un pic și în dreptul cetății Masada unde vom lăsa doi turiști pe care îi va prelua altcineva. Aceasta a fost o chestie norocoasă fiindcă așa am reușit să întrezărim mai bine cetatea suspendată pe-o stâncă decât din mersul autocarului.

Traseul până la Marea Moartă, prin valea Arava, urmărește granița cu Iordania, șoseaua fiind în stare foarte bună, iar privirile sunt captate de multe ori de plantațiile de curmali dispuse de-a lungul graniței. Nici serele de legume și fructe nu sunt de neglijat, practic e incredibil cum în deșert, agricultura este activitatea din care se asigură necesarul de consum al țării și, pe deasupra, se mai și exportă.

Pe drum, șoferul-ghid ne povestește despre inundațiile ce avuseseră loc în urmă cu două săptămâni acolo care determină ca acea șosea să fie închisă imediat, după orice ploaie, solul fiind incapabil să se îmbibe cu apă, aceasta năvălind în torenți care ocupă zonele mai joase inclusiv șoseaua. De fapt, se puteau încă observa urmele neuscate definitiv pe margine precum și indicatoare rutiere ce atenționau pericolul de inundații și posibilitatea închiderii acelei șosele. De ce spun asta? Fiindcă până la urmă, asta ni s-a întâmplat și nouă în acea zi, întoarcerea făcându-se noaptea târziu pe alt traseu, prin Be’er Sheva, deoarece această șosea avea să fie închisă din cauza unei ploi prevăzută de meteorologi care avea să se lase cu inundații și care, pe noi, ne-a prins un pic în Ierusalim.

Apoi ne-a făcut ample descrieri despre Marea Moartă, eu nu voi mai vorbi în plus, pe sait fiind mai multe articole dedicate celui mai mare și mai sărat lac de pe pământ, situat în cel mai locul cu cea joasă altitudine de pe uscat (-427 m oglinda apei), cel mai tare impresionându-mă și întristându-mă ideea că suprafața mării se micșorează cu un metru în fiecare an și că în 70-80 de ani va dispărea dacă nu se împiedică acest lucru, așa cum afirma șoferul. De altfel, a oprit la un moment dat un pic autocarul și ne-a arătat pe o stâncă de partea cealaltă a drumului pe care era făcut un semn și pe un panou alături scria că acela fusese nivelul mării în anii '70. Ne-a menționat și despre proiectul comun de reabilitare a mării, ce implică Israel, Iordania și Palestina, dar și foarte mulți bani: circa 5 miliarde de dolari. Pentru informații detaliate: new.goisrael.com/area/322

Odată ce am ajuns la Marea Moartă în stațiunea Ein Bokek, ni se spune că avem o oră la dispoziție pentru bălăceală, eventuale cumpărături de produse cosmetice de la firma Premier care avea un magazin mare în complexul unde fuseserăm opriți și debarcați, desigur în „concubinaj” cu organizatorii. Din ce-am văzut, Ein Bokek e o stațiune mare, cu multe hoteluri, despre care ni s-a povestit că nu are viață de noapte sau locuri de distracție prelungită, fiind folosită îndeobște pentru tratamente medicale și relaxare.

Noi, încrezători în cele 27°C din aer și cele 24°C din apă, ne-am retras fuguța la vestiare, ne-am schimbat imediat în costume de baie și țuști în apă dornici de inedita scaldă în apa lipsită de viață. Apa, extrem de sărată, are un aspect ciudat, uleios și nu pare deloc ușor să pășești pe fundu-i plin de cristale. Noroc cu încălțămintea specială de apă pe care o cărasem cu mine. Atenție, pentru cine posedă mici zgârieturi sau răni, usturimea te seacă la inimă, dar bălăceala în apă e o experiență unică ce nu seamănă cu nimic. Ești împins ușor în sus ca și cum ai fi o rățușcă de jucărie în cadă care nu este lăsată să se ducă la fund și nici să se dea de pe o parte pe alta și stai la orizontală, pe spate, fără nicio dificultate. Ba mai mult, am încercat cu succes și plutirea citind în apă, crezând că mie nu-mi iese, având teamă de apă în general. Toată lumea era extaziată și se distra pe cinste, de aceea am rămas mai mult decât încântată de experiența la Marea Moartă pe care aș repeta-o, negreșit, oricând. Acea oră a trecut ca și cum ar fi fost un minut, așa am perceput eu trecerea timpului într-un cadru atât de plăcut și neobișnuit.

După ședința de shopping din magazinul firmei Premier, ne-am reunit la autocar toți turiștii şi ne repunem la drum. Şoferul ne spune că mai avem un pic și intrăm în Palestina. Apoi, după ce am trecut de un punct de frontieră, autocarul a gonit prin Deşertul Iudeii, iar undeva pe dreapta am lăsat orașul Ierihon ce se vedea din șosea ca o mare aglomerare de clădiri. Am sosit la Ierusalim în jurul prânzului. A urmat un real instructaj cu privire la ce comportament și atitudine să abordăm în Ierusalim, ce punct de întâlnire avem dacă, eventual, ne pierdem de ceilalți. Am fost împărțiți în două grupuri cărora le-a fost atribuit câte un ghid propriu, nouă revenindu-ne o tânără pe nume Yana, mignonă, vorbăreață din cale-afară, cu glas puternic că o auzeau și alți vizitatori din alte grupuri care veneau s-o asculte.

Am intrat în cetatea Ierusalimului prin poarta Jaffa cu prim obiectiv cartierul armenesc, Yana făcându-și datoria cu o incursiune pe înțelesul tuturor în istoria orașului. Din toate spusele ei, mi-a rămas în minte, mai abitir ca orice, un soi de ură la adresa sultanului Soliman Magnificul, cel care a cucerit Ierusalimul și l-a adus sub stăpânirea otomană sub care a rămas până la prăbușirea imperiului în 1917, zicând despre el: „știm noi cât de magnific a fost! ”

Zidurile cetății îmi aminteau de cele văzute în orașele vechi din Malta, Rhodos sau chiar Cipru, însă mulțimea de oameni de toate felurile, religiile și culturile face diferența. Mi s-a părut aglomerat și nu prea curat, dar nu de netrecut peste acest aspect, valuri imense de turiști contribuind la asta. Cetatea Iersalimului sau Orașul Vechi are forma unui poligon neregulat, de aproximativ un kilometru pătrat, închis cu ziduri puternice, cele ce se văd astăzi ridicându-se în vremea lui Soliman Magnificul, fiind pătrunsă de 12 porți, dintre care, în zilele noastre, numai 7 mai sunt funcționale. E uimitor cum în acest oraș greu încercat de-a lungul mileniilor, reușesc să conviețuiască atât creștinii, cât și evreii sau musulmanii. Este înscris în patrimoniul UNESCO din 1981. Nu voi face referiri la istoria cetăţii, cine vrea poate consulta aici sau aici

Vreau doar să mai spun că în interiorul fortificațiilor, acesta este format din patru mari cartiere: cel armenesc, cel evreiesc, cel musulman și cel creștin și cuprinde monumente emblematice pentru cele trei religii ce coexistă împreună: Biserica Sfântului Mormânt (Church of the Holy Sepulchre) pentru creștini, Domul Stâncii (Dome of the Rock) și moscheea al-Asqa pentru musulmani, dar și celebrul Zid al Plângerii, sau Zidul de Vest ca parte rămasă din Templul Muntelui, pentru evrei.

Itinerarul anunțat și afișat pe sait al excursiei noastre trebuia să conțină obligatoriu Zidul de Vest, Via Dolorosa și Biserica Sfântului Mormânt și, de asemenea, piețe din cartierul musulman de unde să facem niscaiva cumpărături, în realitate lucrurile au stat mai rău, programul nefiind respectat decât parțial. Asta și din cauza ploii obraznice care ne-a stricat până și buna-dispoziție.

Ne-am strecurat pe străduțele înguste, pietruite din cartierul armenesc, după ce am trecut pe lângă Turnul lui David, sub îndrumarea Yanei care, din când în când, se mai oprea, ne strângea în jurul ei ca o cloşcă şi ne mai explica câte ceva. Era înnorat şi ne tot spunea că vine ploaia, lucru ce nu ne convenea deloc.

Am zăbovit un pic la biserica San Marcos, pe urmă ne-am îndreptat spre cartierul evreiesc prin ale cărui ulițe, iarăşi, Yana ne-a purtat destul de repede. Apoi, ne-a scos undeva urcându-ne pe niște trepte la capătul cărora am ieșit pe o terasă care ne-a deschis o frumoasă priveliște asupra cupolei aurite a Domului Stâncii. În timp ce auzeam tot felul de wow de la diverși companioni, a început să picure ușor. Yana, grijulie și cunoscătoare a tuturor locașelor ascunse de pe-acolo, ne-a retras într-un soi de pasaj, foarte strâmt, dar protejat. Am stat un pic acolo până s-a potolit ploaia, după care ne-am lansat spre Zidul Plângerii în curtea căruia am trecut prin control de securitate, exact ca la aeroport. Imaginea cu evreii spășiți ce se roagă cu fața la zid o văzusem de atâtea ori prin filme sau fortografii, că-mi era de-acum familiară, dar vederea ei pe viu este totuși altceva. Mi s-a părut un moment un pic emoționant, Yana ne-a invitat să ne separăm în două grupuri: unul de doamne, altul de domni și ne-a invitat să ne apropiem de zid, la rugăciune, dându-ne întâlnire la un punct fix peste vreo douăzeci de minute.

La reluarea traseului, ar fi trebuit s-o luăm pe Via Dolorosa și cartierul musulman până la Biserica Sfântului Mormânt, dar Yana ne-a scurtat calea, luând-o tot pe niște străduțe înguste pline de copertine și prăvălii cu mărfuri colorate fel de fel, pe lângă biserica Luterană a Mântuitorului. La cererea expresă a unora dintre membrii grupului care erau înfometați de-a binelea, ne-a oprit câteva clipe să ne luăm kebap sau falafel în lipie pe care să le mâncăm din mers, din lipsă acută de timp.

La Biserica Sfântului Mormânt nu cred să fi văzut așa înghesuială niciodată, erau cozi pe care nici într-o zi întreagă nu le puteai urma, mi s-a părut dificil și anevoie de pătruns prin cotloanele bisericii. Am fotografiat ce am putut, am mers pe unde am putut, dar toată încercarea asta mi s-a părut că a redus mult din importanța covârșitoare a lăcașului sfânt, practic te luptai să urmărești ghidul și să nu te rătăcești de grup, încât uitai în ce loc încărcat de istorie te afli și câtă semnificație are pentru noi, creștinii. Cu un gust cam amar, ne-am promis nouă înșine că vom reveni și în alte circumstanțe, poate mai fericite.

Apoi, am luat-o ușurel pe strada Patriarhiei Greciei și pe lângă patriarhie, către Poarta Jaffa care devenea și punctul terminus al incursiunii noastre alerte prin cetatea Ierusalimului.

La ieșire din orașul vechi, pe cei care optaserăm și pentru scurtă vizită la Bethlehem, la Biserica Nașterii Domnului, ne așteptau două microbuze puse la dispoziție de organizatori, în acest răstimp cei ce nu doriseră această deplasare, aveau posibilitatea să mai cutreiere liber prin Ierusalim.

Bethlehemul se află la vreo 10 km sud de Ierusalim, în zona palestiniană în care, de cum pășit în ea, mi s-a părut a fi altfel, mai sărăcăcioasă, mai înapoiată. Era cam târziu, am mai fi prins ultima intrare la biserică, de aceea totul s-a desfășurat pe fugă. Ni s-a atribuit un ghid tinerel, descurcăreț, cunoscător, care se lăuda că e creștin, dar eu cam pusesem la îndoială spusele lui. Aveam un grup nou, cu creștini reuniți din toată lumea: Bolivia, Peru, Filipine, Grecia, SUA, etc.

Dacă la Biserica Sfântului Mormânt era aglomerat, aici am găsit-o pe mama aglomerației. Nu puteai respira și, pe deasupra, totul era precipitat din cauza apropierii finelui de program odată cu lăsarea întunericului, noi deja sosind în amurg, după 16,30.

Biserica Nașterii Domnului se află în plin proces de restaurare iar ghidul spunea că restauratorii italieni și francezi responsabili cu proiectul se mișcă foarte încet, fiind în urmă cu lucrările.

Am intrat pe joasa Poartă a Smereniei. Și aici cozile erau nesfârșite, puhoiul de lume fiind de nedescris. Fie în partea catolică, fie în cea ortodoxă sau în cea armeană nu aveai loc să respiri. În grabă, ghidul ne trage deoparte și ne dă explicațiile de rigoare despre lăcaș și ne introduce în lumea de mai bine de două mii de ani ținându-ne o frumoasă prelegere despre locul nașterii Domnului, zicându-ne printre altele și că Bet Lehem sau Beit Lachama înseamnă Casa Pâinii. Ne-a mai spus că pentru noi, creștinii, trei lăcașuri au o importanță deosebită în lume: biserica Nașterii Domnului din Bethlehem, alături de Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim și cea a Bunei Vestiri din Nazaret. Eram fericiți că pășiserăm în două dintre acestea. Ne-a condus prin câteva încăperi, inclusiv Peștera Nașterii și coridoare dosnice, într-o bazilică de rit catolic unde se ținea o slujbă, ca apoi să ne retragem în curtea largă unde era o cafenea. Acolo am asistat la o altercație dintre o tânără ghidă dornică să-ți ducă turiștii în biserică, paza nemaiprimind-o pe motiv că programul se încheiase, ea insistând cu disperare că trebuie să fie lăsată să intre din moment ce i se permisese accesul pe poarta principală. Cam avea dreptate, dar totul luase o turnură și-o amploare care nu făcea cinste autorităților care mi s-au părut incapabile să gestioneze fenomenul. Practic, depășite de situație și mă întrebam dacă așa o fi zilnic, ce babilonie trebuie să fie pe acolo.

Ultimul popas în Bethlehem era stabilit la un magazin de suveniruri, evident, agreat de organizatori. Era situat într-o zonă mărginașă, pe-o stradă prăpădită, cu copii ce veniseră imediat să ne bage pe gât suvenire de doi bani. În magazin, spre exasperarea noastră, am fost ținuți mai mult decât la Biserica Nativității, fiindcă niște turiste mai în vârstă și cu dare de mână din Bolivia şi Peru nu știau ce și câte să mai cumpere.

Totul a fost pe „repede-înainte”, dar pentru moment n-a fost tocmai rău, păcat, însă, că timpii programați nu pot fi respectați din cauza grupurilor eterogene și a condițiilor găsite la fața locurilor. Pot spune cu mâna pe inimă că am fost și la Viflaim (denumirea veche a Bethlehemului), așa cum spun colindele noastre vechi...

Pentru detalii legate de istoria bisericii se poate consulta: seetheholyland.net/church ... of-the-nativity

La întoarcerea în Ierusalim, ne-am refăcut grupul inițial, ne-am reluat locurile în autocarul care ne adusese din Eilat și șoferul ne-a dat vestea proastă că vom ajunge înapoi ocolind prin Be’er Sheva și Mitzpe Ramon, pe lângă aeoportul OVDA, fiindcă șoseaua pe care veniserăm dimineață se inundase și se închisese. Am ajuns la cazarea noastră din Eilat după miezul nopții, frânți de oboselă.

Excursia aceasta s-a vrut complexă și completă, numai că rezultatul a fost doar „câte puțin din fiecare” și nu genul nostru de excursii făcute pe îndelete, însă ținând seama că în cele organizate e foarte greu să deții controlul și să faci să se sincronizeze 40 de persoane, n-a ieșit deloc rău și pe moment ne-am declarat mulțumiți cu ce am reușit să vedem.

Pe de altă parte, excursia este foarte solicitantă din punctul de vedere al efortului fizic pe care-l implică, fiindcă la un moment dat te doboară oboseala, pauze de hidratare și mâncare nu există, totul trebuie făcut din mers, deci e nevoie de ceva rezistență.

Nici costul total de 104 $/persoană nu e de neglijat, de aceea cred că trebuie dinainte analizat în ce măsură merită sau nu. Pentru noi, a fost oportun acum, neavând posibilitatea să mergem pe cont propriu. În viitor, cine ştie, poate se va întâmpla şi asta.

Vă rog, ataşaţi următorul videoclip: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 2721 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI