Mouraria - cartierul autentic al Lisabonei, sora fară glorie a Alfamei

TIPĂREȘTE

Acesta este ultimul meu articol lusitan de suflet... am deschis anul pe Afa cu un ghid al simțurilor despre Lisabona unde am fost propriul meu navigator, închid butonul cu ultima secvență în Mouraria, un cartier boem, vechi, multicultural, aflat la poalele nostalgicului castel Sao Jorge, pe unde bântuie fantoma bătrânului rege Henrique... sper să-i ascultați melodia unică cântată de Amalia Rodrigues.

Mi-am strâns toată emoția pentru reîntâlnirea cu Lisabona, orașul celor 1000 de culori la gura toamnei, am simțit ușor vântul schimbării cum mătură pe străzile orașului, reîmprospătându- pe ici și colo imaginea … mi-a fost imposibil să uit farmecul orașului lovit de magia cifrei 7, am atacat din nou câteva coline, confruntându-mă cu o mare varietate de peisaje urbane, ce se deschideau și se închideau peste capul meu, într-o aură de mister turistic delicios.

Am comparat odată Lisabona cu o doamnă elegantă ce se plimbă printre clădiri vechi cu ciorapii rupți, astăzi sunt la promenadă la brațul unei doamne în vârstă, are aproape 900 de ani și se sprijină în toiag... e mioapă rău, are o voce joasă plină de mister, primăria îi mai amputează câte un braț, câte un picior și îi dă un lifting nou când găseste bani prin

Mouraria care -mi deschidea prima poartă provocator, pe niște scări prea înalte și dificile, chiar peste drum de hotelul meu, cu nume pompos, Grande Pencoa Alcobia.

Nu am găsit prin ghidurile turistice un capitol separat cu Mouraria, ea este sora mai puțin glorioasă a iubitei Alfama … acest cartier e cocoțat pe o colină nordică, sub ruinele castelului Sao Jorge, coborând în trepte abrupte până în Praca Moniz, unde este granița lui... am surprins oglinzile sale în patru zile, pe secvențe scurte, mângâierile acestui barrio au fost nenumărate și parfumul lui autentic, cu arome cosmopolite îl simt de la distanță și în vis.

Inima mea de turist a rămas acolo sus pe meterezele de piatră, undeva într-o casă asimetrică, cu etaje și cu un balcon de fier forjat, de unde scoate capul pe fereastră dona Egilda, urmărind trecătorii rari și întinzând rufele la expoziție afară, să se usuce în soarele prea putin darnic de pe o stradă lungă, întunecată, îngustă cu pietre colțuroase.

E o casă oarecare, ce urcă pe o pantă abruptă, vai de picioarele mele, m-au trecut toate apele de căldură și de frică, am palpitații de la o vreme. :))

In această casă trăiesc pașnic mai multe familii, fiecare vorbește limba lui și se roagă la dumnezeul lui, fiecare locatar ascultă muzica lui și mânăncă din farfuria lui națională, e o casă multietnică, tolerantă și dacă aș fi avut curaj și bărbat la braț, aici aș fi închiriat eu camera, să mă ciocnesc cu dona Amalia în ușă, la ieșire, cărând punga cu gunoi, sub binecuvântarea fecioarei pusă pe perete deasupra usii de la intrare.:((.

Sunt în vârstă portughezii, pe o casă din vremuri necunoscute mă uit nedumerită la niște poze alb negru, ce sunt expuse simplu pe pereții caselor de un fotograf american, portretele sunt reale, acolo locuiesc adevărații locuitori, mândri de originea lor și de cartierul sărac în care își duc veacul, alături de imigranți, sunt circa 51 de nationalitati, printre care am depistat si grupul Gabrielei fata de etnie romă, format din 10 persoane.

Această Mouraria a fost trecută multă vreme cu vederea de ghidurile turistice, fiind considerată o zonă rău famată, plină de droguri, de delicvență juvenilă, un loc al tensiunilor sociale comerciale.

Astăzi cartierul este în plin proces de renaștere culturală, prezentându-se turistului din mine, carismatic, autentic și plin de vino încoace, cu orice risc … am mers în el doar înainte de apusul soarelui.

Acest cartier istoric, caracteristic Lisabonei vechi a adunat în buzunarele bătrânei doamne, sute de ani de istorie portugheză și o încrengătură de străzi înguste, printr-un labirint unde am vagabondat cu mare poezie și fără hartă, dar slalomul pe scări, a fost greu, am renuntat de multe ori să urc sau să cobor în orasul interior, că nu mă ascultau motoarele de la picioare, am totuși o vârstă și nu găseam bare de fier de sprijin, peste tot... ce mă făceam dacă-mi rupeam piciorul? :((

Râdea un chinezoi de mine când m-a văzut că mâ țin cu o mâna de un perete în drum spre strada Benfermoso... am zâmbit doar și m-am încâpățanat să avansez pe deal cu genunchii până la gură, nu a fost deloc dulce soarta mea de pieton fricos, că nu-s masini pe acolo, uite strada, uite casa vine peste mine, uite fațada cu petice de azulehos... stop cadru, poză.

Jocul e obositor, stați să mă uit la dona Amalia cum strânge pătura de pe sfoară... uite o tasca, aș bea o bere, e mai sănătos să beau apă din fântâna veche dar a secat... am obosit deja, ne așezăm pe singura băncuță de piatră și ne punem pe povești, că v-am desenat tabloul general, pentru cei ce nu ați fost acolo.

Dragilor sportul național portughez aflat pe locul doi este probat direct de mine, se cheamă escaladarea pantelor și scărilor, îmi trag sufletul sub niste ghirlande colorate, după ce am depăsit niste grupuri de tineri, preocupati să asculte pe un petec de pământ muzică modernă, sus la cucurigu, unde aplaud si eu de mama focului, vrem un bis, îmi place atmosfera plină de veselie și găteala din micul scuar.

Mouraria stă timidă cu spatele la legendarul Tejo, chiar sub castel, posibil ca izolarea s-o fi transformat până în urmă cu multe decenii, într-o zonă defavorizată, cu multe tensiuni sociale, dar în prezent sub bagheta magică a unei asociatii locale, numita, Să Renovam Mouaria’’ și a primăriei, cartierul capată o haină mai modernă, pe care eu am probat-o în Praca Moniz, unde m-am întâlnit cu nationalitatile indiene si pakistaneze.

Mouraria e un cartier aparte ca și diversitatea locuitorilor ei și păstrează prin arhitectura caselor vechi un aer nostalgic.

Numele de Mouraria ne trimite înapoi în timp la maurii care au locuit aici timp de 9 secole, nu e de mirare că am avut impresia că hoinăresc printr-o medina.

Acest barrio este considerat primul ghetou musulman din istoria Europei... maurii au locuit aici după ce au cucerit Lisabona în 1147, până la expulzarea lor în secolul 15.

In 1373 regele Fernando comandă constructia unui zid de protecție urias, care cobora de la castel și traversa valea Mourariei, până în actuala Praça Moniz.

După revolutia garoafelor din 1974 Mouraria se va afla în continuare, la răscrucea fluxului migrator, cartierul primește un val nou de locuitori ai vechilor colonii portugheze, alături de indieni, chinezi, pakistanezi, africani și locuitori din Europa de est.

Promenada mea solitară începe pe linia orizontală în Praca Moniz , dominată de două fântâni, una la fiecare capăt.

Această piață poartă din 1940 numele cavalerului soldat care si-a sacrificat viața, fiind prins în cursă la porțile Mourariei, ajutându-i pe creștini să intre în zona ocupată de mauri. Piața a rămas neschimbată până în secolul 20, marele cutremur al Lisabonei din 1775 nu a distrus din fericire zona.

Admir dimineața și seara porțile moderne de lemn și jocul fântănilor arteziene, unde se joacă copiii... descifrez în timp simbolurile pieței moderne actuale, numite Mercado Fusao , adică piața fuziunii, aici e locul de interactiune cu spectatorii si cu artistii care dau concerte seara, avem în capătul nordic un dragon chinez, îmbrăcat în ziare, avem niște corturi albe berbere, unde se vând produse multietnice, avem cucerire creștină și pe fundal, în poză, vedeti [b[ Hotel Mundial de patru stele.

In zona de nord piața Moniz urcă spre Avenida Reis și spre Intendente , o zonă nu foarte sigură, renumită pentru viața de noapte în baruri și restaurante, unde nu m-am aventurat.

Depășesc zona pieței și coada din stația de tramvai 28, interminabilă și încep să defilez agale spre o mica capelă, oprită fiind de un panou turistic, ce-mi sare în ochi.

Nossa Senhora de Saude e o capelă unica în peisajul urban al Lisabonei, e o biserică mică, delicată, pe care am găsit-o deschisă spre norocul meu, ochii mei s-au făcut albaștri, de atâta azulehos pe pereți.:((

Actualul edificiu datează din secolul 18, el este ridicat pe locul fostei capele San Sebastian , ridicată în 1506, ea purta numele sfântului ocrotitor și vindecător de ciumă, flagel care lovise crunt Lisabona de atunci.

Capela proteja pe regi și regine, dar și pe nobili și militari... obiectivul actual se afla la marginea porților orașului.

In apropiere e ascuns și Collegio dos Meninos Orfaos , pe Rua de Mouraria, prima reședință iezuită din lume .

Admir pe Rua Mouraria fațade vesele cu azulehos, e freamăt vivace de localnici și forfotă comercială... urmăresc discret un grup mic de turiști conduși de un portughez, spre un simbol al orașului... o chitară sculptată marchează intrarea pe o stradă îngustă ca un esofag, cu pereți înalți, e claustrofobie curata.

Eu mă las condusă de simțuri, mă uit la niște picturi pe pereți în Largo da Severa cu portretele marilor fadiste, ferestrele caselor împodobite cu rufe și flori, vor să-mi spună povestea muzicii fado, care s-a născut chiar aici, în secolul 19.

Oprire obligatorie în fața Casei Maria Severa , considerată regina muzicii fado, ea a fost o prostituată cu o voce de aur, răscolitoare, care a trăit o dragoste imposibilă cu un conte, murind la vârsta de 26 de ani, de tuberculoză.

Peste drum de casa ei descopăr în premieră casa regelui muzicii fado, Fernando Mauricio ... casa Mariei a fost transformată într-un restaurant și într-un centru al muzicii fado.

Am avut norocul, într-o seară să ascult live, un mic concert fado gratuit, pentru localnicii și turistii aflati aici în Largo da Severa ... am prins un scaun și am ascultat fericită trupa de trei domni care cânta în cor cu portughezii, melodii de fado celebre... a fost o atmosferă electrizantă și am remarcat prezența discretă a doi politisti ocupați să supravegheze piațeta.

Mai sus pe Travessa Dos Lazares într-o casă zugrăvită în roz a crescut celebra cântăreață de muzică fado Maritza , născută în Mozambique.

Maritza s-a mutat cu părintii ei la trei ani în cartierul portughez sărac, unde a învățat să cânte fado în restaurantul Zalato, închis astăzi publicului... ea este un star al muzicii fado crescut pe străzile Mourariei, acolo unde muzica era prezentă pe străzi și în fiecare colț.

Rua de Capelao este un punct de plecare spre labirintul de străzi ce urcă deasupra castelului, mergând pe Rua do Amendoeiria și de acolo sus pe Largos Das Olarias, care urcă spre cartierul Graca... am preferat să mă opresc partial pe Calcada de Santo Andre unde e vârful cartierului, am coborăt apoi coasta, că era ora de apus, nu am văzut nici un turist... doar niște africani adolescenti, tare zgomotosi cu o bere în mână, în apropiere de Igreja de Coleginho , pe Rua Marques de Ponte de Lima.

Am refăcut o parte a traseului în altă zi, atacând orizontal Rua dos Cavaleiros , mă răzgăndesc, revin la o intersectie și urc o pantă abruptă alunecoasă, cu ochii pe la fațadede decojite si buticurile asiatice, în drum spre Rua do Benformoso , la nord de Praca Moniz.

Avântul meu pietonal e frânt si curmat brusc de o salvare și o masină a politiei care blocasera strada în pantă la o bifurcatie, lumea era buluc afară pe la uși, un drogat urla ca din gură de șarpe într-o casă, tulburând linistea zonei, mi-am luat papucii la spinare.

Urc pe deal, escaladând scările în spatele unei bătrâne cu coloana vertrebală sub forma de semnul întrebării, respir greu cu mâna pe barele de fier și ajung în zona de sus, pe o linie verticală, sunt pe Beca das Farinhas și mă îndrept spre Rua das Farinhas , fostă stradă a brutarilor... e o stradă pitorească în inima Mourariei vechi, cele mai frumoase momente se petrec pe la ferestre unde ochesc floricele și rufe.

Am senzația că mă plimb printr-un sat pietruit cu aer de medină, nu e circulatie pietonală, la ora 6 pm., merg mai departe și ajung în Largo de Achada , o minune de piațetă linistita, unde descopăr un pastel de culori... am găsit casele visate, parcă văd o carte postală, ador imaginea (vezi poza unu)... doi copaci bine protejati scot capul din piatră... mă îndrept spre nord... si stupoare, în fata mea se casca jos un hâu de scări periculoase, fotografiez de la distantă celebrele graffitti care aduc omagiu muzicii fado.

Acolo jos pe o stradelă numită Escadinhas de Sao Cristovao se află o casă degradată acoperită cu un perete vopsit în graffiti roșu, pictura imensă a lui Andrea Tarli, e plină de simboluri si face referire la Maria Severa, Fernando Mauricio și Sao Cristovao, patronul călătorilor.

Ajung evident și în fața Bisericii Sao Cristovao , pe Rua Sao Cristovao, ea a supravietuit miraculos cutremurului mare. Biserica este în renovare, ea se află chiar deasupra unor trepte și dăinuie aici din secolul 16, fiind amplasată pe locul unei foste biserici mozarabe din secolul 12, numită Santa Maria de Alcamin.

Trepte, trepte si iar trepte leagă Largo de Sao Cristovao de Rua da Madalena, aflată la nivelul de jos spre Baixa... să nu credeti că am urcat coasta spre castel, l-am șters de pe listă, el apartinea trecutului meu istoric de turist.

O piațetă drăgălașă si mignonă unde am făcut un scurt popas pe o bancă este și Largo Triguiersas , unde am avut rendez vous cu un copac solitar si o fântână mică.

Este oricum dificil să te orientezi prin întortochelile de strădute, nu stii ce te asteaptă dupa colt sau la capătul strazilor, lungi... aici e toata magia si farmecul hoinărelii alandala.

Cine vizitează Mouraria în iunie are norocul, ca si în Alfama să asiste si să participe la sărbatorile Sf Anton, direct pe străzi, pe trepte se pune masa cu sardine fripte la grătar si se ascultă muzica fado.

Concluzie... Mouraria e unul din cele mai vechi cartiere ale Lisabonei autentice, eu am mirosit aromele ei treptat, pe îndelete, am avut timp și am savurat peisajul pietonal cu eforturi fizice... aici trăiesc pasnic mai multe generatii, ca într-o mare familie... poezia si farmecul natural al acestui barrio central este unul din misterele Lisabonei mai puțin turistice, în opinia mea.

Vă rog atasati un video clip cu Ai Mouraria –fado Amalia Rodrigues

htpps://www.youtube.com /watch?v=JacwAB8n98

---

VIZUALIZĂRI: 2219 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI