Hoinar prin Țările de Jos (II)

TIPĂREȘTE

Până la urmă, trăim într-un univers al rezonanțelor. Da, acel transfer energetic maxim, atunci când frecvențele coincid. Nu degeaba avem vorba aia, cu a fi pe aceeași lungime de undă… Rezonăm cu oameni, cu locuri, cu amintiri. De altfel, stau să cuget, nu putem exista în afara rezonanțelor, decât, cel mult, ca autiști…

Iată de ce, cred, nu poți înțelege cu adevărat un loc decât dacă rezonezi cu istoria lui, cu oamenii care-l locuiesc (că de aia e loc, să fie locuit) și de aceea trebuie să îl străbați, la pas dacă s-ar putea, dar, fie și așa, din goana mașinii, prin părțile sale esențiale.

Zaanse Schans

Iar o oprire de câteva ore la Zaanse Schans poate dezvălui niște adevăruri primordiale. Pentru un neavenit (cum am fost eu, în acel mijloc de dimineață), sit-ul, cu morile sale colorate, cu casele prea artificiale, ce îmi aminteau de reconstituitul Williamsburg colonial, prima capitală britanică de peste Ocean, pare un kitschos Muzeu al Satului. Mai ales după exageratul obol pe care îl lași în parcare... Anecdotic sau nu, după ce am garat mașina cu număr neerlandez, m-am dat la o parte din fața unui Logan albastru cu numere românești (o precizare importantă, cea legată de numere, aici, unde există și un fan-club Dacia autohton, căci autostrăzile sunt pline de Duster, Logan MCV și Sandero, iar proprietarii lor olandezi sunt mândri de ele, nu ca mioriticii posesori de mașini germane la mâna a enșpea). Loganul era populat de un cuplu tânăr; el, spășit, ea, oarecum nervoasă – „De ce m-ai adus aici? ” întrebarea, în neaoșa limbă carpatină, purta cu ea of-ul plății unei parcări ce, cu siguranță, a tăiat de pe listă masa de prânz! De aceea am fost mai atent la informațiile generos oferite la intrare.

De fapt, Zaanse Schans face parte din ceea ce, tradus, ar fi Ruta Europeană a Moștenirii Industriale, care cuprinde locații din mai multe țări europene, inclusiv Cehia, dar nu și România. Bine, orgoliul meu de dac romanizat – sau invers! – mi-a atras atenția că nu Cehia de azi era luată în vizor, ci Boemia, cea care încorona împărați... Adică, aici, pe râul Zaan, Olanda punea la cale Revoluția Industrială, la cumpăna veacului al XVIII-lea. Iar morile de vânt, total diferite de cele de la Kinderdijk, poartă și azi numele acelor viitoare industrii aducătoare de guldeni: De Kat, pentru producerea de pigmenți, care au făcut celebre țesăturile de Flandra, De Huisman, pentru tutunul mult căutat, De Gekroonde Poelenburg, pentru cheresteaua atât de necesară navelor, De Zoeker sau De Bonte Hen, pentru ulei... Cu un amendament, de care, se pare, inclusiv hoardele de turiști asiatici, descălecați de fără număr autocare, țineau cont: deși, aparent modică, intrarea la fiecare dintre aceste mori costă 4 euro. Din păcate, aici nu se poate aplica dictonul ai văzut una, le-ai văzut pe toate, deoarece sunt diferite, fiecare cu breasla ei, așa că, după ce te încumeți să vizitezi măruntaiele uneia, care ți se pare ție mai șmecheră (deși, la următoarea, regreți că nu ai mai așteptat un pic, mai ales că, la aceea, ți se dădea și o mostră, pe gratis), le admiri pe celelalte pe dinafară, timid, ca pe niște femei frumoase. Apoi casele alea, ce păreau american-coloniale, deși, dacă ne gândim bine, ei, olandezii, au populat coasta altantică a Lumii Noi înaintea britanicilor, iar arhitectura de acolo este încă neerlandeză, mai ales prin satele din Virginia și Massachusetts. Și, de fapt, ceea ce m-a atras, a fost faptul că aici a deschis Albert Heijn primul său magazin...

Plajele din cele două Olande

De fapt, nu poți privi Țările de Jos altfel decât în contextul maritim. Până la urmă, Anjin San, deși supus al regelui Marii Britanii, ca amploaiat al Companiilor Olandeze ale Indiilor de Est a atins coasta Țării Soarelui Răsare, pentru a ajunge sfetnicul de bază al primului șogun, Tokugawa Ieyasu și pentru a-l construi pe Blackthorne, pilotul lui James Clavell... Wow! Întortocheate sunt căile...

De aceea, după ce am părăsit Zaanse Schans, am luat cap-compas stațiunea Zandvoort, din provincia Olanda de Nord. Nu uitați, sunt două Olande, în aceste Țări de Jos!

Zandvoort sau Vadul de Nisip... Totul e legat de apă, în această țară de sub apă! De vis, acest oraș. Iar drumul te poartă peste plaja joasă, într-un sens unic, doar ca să ai timp să admiri peisajul și să cauți locul de parcare potrivit, deoarece, același sens unic te întoarce de partea cealaltă a caselor de vacanță, doar ca să lași mașina acolo unde ai dorit. Contra cost, bineînțeles, căci nimic nu este gratis în țara acestor scoțieni ai nordului continental (dar, oare, scoțienii sunt zgârciții Europei?) Iar stațiunea însăși a fost refăcută, după distrugerile din cel de-al doilea război mondial, cauzate de construcția Zidului Atlanticului... Se spune că plajele de aici adăpostesc boemi iubitori de soare dar, într-un aprilie bătut de vânturi, erau pustii și ademenitoare către preumblare și meditație.

Iar cea de-a doua stațiune, mai de fițe, după părerea mea, chiar la granița de sud, de fapt, deja în provincia Olanda de Sud, este Noordwijk, ale cărei plaje, pline de kite-surferi, le descoperisem, din pură întâmplare, cu șase ani în urmă. Însă, ca să nu mă îndepărtez de adevărul geografic, e vorba de Noordwijk aan Zee, cel plin de hoteluri, ce seamănă, păstrând proporțiile, evident, cu Virginia Beach, de peste Atlantic. Poate mai intim, cu străzile paralele, dar circulare, nu rectangulare, precum în Colonii.

Amatorilor de sporturi extreme, de vânt și soare, de leneveală pe un nisip fin și roșiatic, cele două stațiuni le sunt numai potrivite. E drept, nu sunt Grecia, dar, poate, tocmai prin virginitatea experienței, la fel de atractive!

Zeelanda

„Luctor et emergo”, „Lupt și ies la suprafață” este înscris pe blazonul acestei Țări scoase literalmente din mare. Pentru că, da, aici olandezii s-au întrecut pe sine, în cel mai vestic teritoriu al lor. Puține cuvinte pot descrie bătălia perpetuă dintre om și mare și peisajul mirific născut de aici (poate, doar, echivalent cu ivirea Afroditei din apele Cretei). Cert este că, o dată cu imaginea fabuloasă a digurilor și a morilor de vânt moderne de la Oosterscheldedam, cu ale sale bariere întinse peste nouă kilometri de mare, partea majoritară a nu mai puțin celebrei capodopere inginerești, Deltawerk, labirint menit să protejeze întreaga Zeelandă de potopul marin, precum cel care aproape a înghițit-o, în anii ’50 ai veacului trecut, lumea capătă alte definiții. Căci nu poți să nu te oprești pe insula artificială din mijlocul golfului, Neeltje Jans, cu ale sale plaje mirifice și Deltapark-ul acvatic. De altfel, este incomprehensibil acest detaliu, al artificialității insulei! Acum, în extrasezon, totul este pustiu, cu puținii pelerini, dornici de a inhala aerul tare al Mării Nordului, dar, tocmai de aceea, în serenitatea albastră a cerului care se îmbină cu marea, cu pescadorul din vremi imemoriale, care zigzaga plaja, ai tot timpul din lume să te gândești la viața care se schimbă cu o iuțeală aidoma paletelor gigantice ale modernelor mori de vânt, care taie aerul cu un șuierat aparte.

Da...

Nu am să vorbesc despre Middleburg, capitala Zeelandei, un oraș ca scos din cutie, ca, de altfel, toate orașele din Țările de Jos, că te și întrebi cum de pot acești oameni să fie atât de curați, încât așezările lor să ofere oricând decorul unui ecologist film de science-fiction... Pentru că, în setea mea de mare, am lăsat navigația mașinii să mă conducă spre coastă, spre acea localitate înconjurată din trei părți de apă, Westkapelle. Iar el, GPS-ul, m-a purtat pe drumuri netede ca în palmă, restricționate la 60 kilometri pe oră – chiar dacă mulți nativi mă depășeau cu peste 100 la oră – pe lângă sate rupte din basmele medievale, dar cât de moderne în construcție, doar ca să mă scoată, precum în Franța, odinioară, pe străduțe înguste, între tarlale, dar la fel de netede, ca o pistă de avion, pe care, în sfârșit, fără teamă, puteam să dau libertate cailor putere de sub capotă. Iar drumul a sucombat brusc, sub un deal înalt, pe culmea căruia adăstau turiști, bicicliști și mașini. Harta de la bord îmi arăta marea, dincolo de promontoriu, dar și faptul că, în realitate, mă aflam sub nivelul zero! Dealul înalt era digul de coastă care leagă Oostkapelle, stațiunea boemă, de Westkapelle, cel mai vestic punct al Zeelandei. Am urcat cu mașina pe dig, doar ca să cobor pe malul mării, pe o platformă asfaltată, care m-a purtat către celebrul far, reminiscență din cel de-al Doilea Război Mondial (căci Westkapelle a fost puternic bombardată după debarcarea din Normandia, până când orașul a fost năpădit de ape). Actualul oraș este, la rându-i, o bijuterie – părăsind mașina în parcare, mă gândeam cum noi, românii, cu nervii întinși la maxim de isteria carpatină, am putea înnebuni, la propriu, de bucuria unei vieți trăite pe coasta Mării Nordului, viață pe care, pur și simplu, nu o putem înțelege!) Iar de asta aveam să mă conving când, pe o bancă, sub razele unui soare blând, dar ferm, savuram preparatele din pește și fructe de mare acum culese, alături de mulți alții, vorbitori de spaniolă, engleză, germană, dar toți cu un numitor comun: fericirea de a fi acolo... Chiar dacă, acolo, pe digul înalt, ca un memento, adăsta tancul care, înainte de a le reda libertatea, le-a adus atâta suferință!

Iar întoarcerea, către Delft, prin sate și orașe de vis, a fost mutilată, la mijloc de rush-hour, la periferia Rotterdam-ului, de un ambuteiaj de zile mari. Nu am văzut așa ceva, nici măcar în Franța, de ziua Sfintei Marii... Fusesem avertizat, totuși, așa că am ieșit de pe autostradă, convins fiind că GPS-ul va găsi o cale (bine, săracul, tot găsea, dar era un tip atât de enervant, că nu te lăsa să îl manevrezi când mașina mișca – or, ce rost mai avea să mă avertizeze că a descoperit o ieșire, dacă nu puteam să îl fac să mi-o arate?). Iată-mă, așadar, ocolind prin Schiedam (unde aflasem, deunăzi, că există o biserică ortodoxă, la care fuseserăm invitați să celebrăm Paștele). Frumos, acest Schiedam, dar imposibil de traversat, la ora aceea. Așadar, am străbătut ultimii 20 de kilometri în aproape 90 de minute, spre disperarea celor care mă așteptau, înfometați, să mergem la restaurantul medieval, cel în care am ascultat frumoasa poveste a tatălui Elizabetei I, a Angliei...

---

VIZUALIZĂRI: 3634 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI