Arbanasi - satul de piatra

TIPĂREȘTE

Am plecat din Veliko Tarnovo cu regretul ca n-am ajuns sa vad si Arbanasi, satul "de piatra" aflat la doar 3 km distanta, despre care citisem atatea lucruri frumoase. Am plecat asadar, dimineata devreme, caci pana la Iasi ne astepta cale lunga. Cred ca tristetea ce se vedea pe fata mea a fost de nesuportat pentru dragul meu consort :) caci, fara vreo explicatie sau atentionare verbala, a lasat in stanga bifurcatia spre Ruse si a luat-o la deal. Mai tarziu a raspuns privirii mele intrebatoare: "M-am uitat aseara pe harta si mai e un drum spre Ruse si prin Gorna Oryahovitsa. Ce mai conteaza o ora in plus? Hai sa vedem ce-i si cu Arbanasi asta. Daca ne place, altadata luam cazare chiar acolo... " M-am bucurat ca un copil.

Odata ajunsi pe culmea dealului am oprit masina in prima parcare, de unde se vedea ca-n palma orasul pe care tocmai il parasiseram si am facuit cateva poze de "adio", apoi ne-am continuat drumul cateva sute de metri mai sus, pana intr-o alta parcare. Parea sa fie o zona mai centrala si ne-am dat jos, sa facem cativa pasi. Satul nu se trezise inca, sau, mai corect spus, abia se trezea. In fata unui local o femeie matura strada si ceva mai incolo, o alta stergea geamurile unui local, in rest nici o miscare. Casele inca pareau sa doarma in spatele gardurilor masive, din piatra si a portilor mari, de lemn. Am mai mers putin si am dat de o poarta deschisa. Dupa firma, parea sa fie un hotel. Dupa infatisare aducea mai degraba cu o gospodarie de tara, bine ingrijita: casa cu etaj intr-o parte, curte larga in alta, cu umbrare, cu mese de lemn si banci asisderea, cu flori, stive de lemne si multa verdeata. Si un tarc cu capre in spate. As fi vrut sa intreb cat costa cazarea pe noapte acolo, dar nu aveam pe cine. Iesind, am dat iar peste femeia care matura strada si am intrebat-o pe ea. Fireste, ea nu stia engleza si nici eu bulgara. Am indrugat cateva cuvinte in rusa mea de balta, invatata in copilarie, cand prindeam la TV programe rusesti si draguta doamna s-a prins cam ce caut si a inceput sa imi dea detalii cu generozitate, doar ca eu nu intelegeam nimic. Cand a vazut ca privirea mea isi pierde din ce in ce mai mult aerul inteligent a lasat-o balta cu conversatia si mi-a facut semn sa vin dupa ea. Asta am inteles, asa ca am urmat-o cale de vreo 5 minute, pana pe o ulicioara mai retrasa. S-a oprit in fata unei usi, a batut si o alta femeie a iesit. Dupa ce au schimbat cateva vorbe mi-a zambit larg si m-a lasat in grija celeilalte doamne, care din fericire rupea cateva cuvinte in engleza. Am aflat asadar ca are o singura camera in care am putea incapea, una cu 3 paturi, la pretul de 50 de leva pe noapte, adica 25 de euro. Si m-a invitat s-o si vad, iar eu m-am dus. Ai mei, care cam pierdusera firul actiunii, se regrupasera la masina si ma asteptau, sa plecam, dar au fost de acord sa vina si ei sa vada camera, desi nu prea intelegeau care ar putea fi rostul, cand noi in seara respectiva urma sa ajungem la Iasi... in fine, dupa lupte seculare care au durat vreo 3 minute, i-am convins sa mai prelungim vacanta cu o zi, desi consortului meu nu-i place ziua de 13 si nu prea avea chef sa conduca atata drum fix intr-o zi de 13, avand in vedere ca in momentul respectiv era 12 septembrie...

Si uite-asa ne-am ales cu o cazare in Arbanasi si cu toata ziua la dispozitie pentru plimbare prin sat. Ne-am interesat la gazda noastra ce putem vizita in mod deosebit si am aflat de cateva biserici si de "casa Constantza". Si mai stiam eu de pe net ceva de un castel-restaurant.

Intre timp satul incepuse sa prinda viata. La o raspantie de drumuri, in poarta bisericii Nasterea Mantuitorului -inceputul sec XVII - mai multi comercianti incepusera sa isi intinda marfa: icoane pictate, oale de lut si macrameuri, toate foarte frumoase. Biserica nu arata deloc ca o biserica, ci ca o casa lunguiata si joasa, fara turle si fara cruce, acesta fiind singurul mod de a supravietui in timpul dominatiei otomane, cand locasurile crestine erau interzise. Interiorul acestei biserici este si el neobisnuit, atat arhitectura, cat si pictura. Mie mi-au placut nespus. Muzeograful care prezinta biserica este o doamna ce vorbeste un pic de engleza si ofera detalii si despre alte obiective de vizitat. Intrarea e 6 Leva de persoana (adult) si tot 6 leva de familie (2 adulti + max 3 copii).

De aici am coborat cateva stradute si am ajuns la Casa Constantza, o locuinta veche transformata in muzeu, reprezentativa pentru familiile instarite din zona. E o cladire masiva, cu etaj. La parter stateau slugile si animalele, dupa cum ni s-a spus. La etaj, in camere frumos decorate, intr-un stil ce aduce mult cu cel oriental, sunt amenajate camera de oaspeti, dormitoarele, camera femeilor, camera lauzei, bucataria si nu in ultimul rand baia, unde am putut vedea o varianta rustica a WC-ului turcesc. Intr-o incapere de la parter functioneaza un magazin de suveniruri de unde am putut cumpara si in euro, ca leva nu mai aveam.

Cam atat am vizitat in materie de "muzee", in rest ne-am plimbat, ulicioara cu ulicioara, ore intregi, insotiti de soarele domol si lumina lui de miere, de miros de fan proaspat cosit si de pui de pisici jucausi ce se pierdeau prin iarba. Sunt multe hoteluri in Arbanasi, toate amenajate in gospodarii traditionale. Unele dintre ele sunt foarte luxoase si mi-au placut mai putin, mai ales cele cu piscina in mijlocul curtii. Nu stiu, parca nu isi avea rostul piscina acolo, nu pentru piscina ar trebui sa vina cineva in Arbanasi... Nota de comercial era prea evidenta... Mi-au placut casele mai modeste, jumatate hotel, jumatate locuinta. Mai toate ofera camere de inchiriat, intr-o atmosfera naturala, simpla, placuta, in care convietuiesti cu proprietarul si dintr-un turist oarecare devii de-al casei... Asa a fost si casa unde am fost noi cazati: Vanda Guesthouse pe numele ei, practic o pensiune unde de-o parte a curtii pline de flori se afla camerele pentru oaspeti si de cealalta parte camerele proprietarilor.

La pranz am revenit "acasa", am mancat si am tras un pui de somn, dupa care am iesit din nou si am ratacit pe alte ulite, privind la alte case, odihnindu-ne pe cate-o banca in vreo poarta si apoi pornind din nou si tot asa, pana s-a terminat satul. Am pornit atunci pe un drumeag pietruit, flancat de o alee asfaltata, o pista de biciclete, cred. Nu stiam exact unde duce, dar am mers mai departe, uimiti sa vedem in mijlocul campului banci, foisoare, cosuri de gunoi, toate insirate frumos, de-a lungul acestor drumuri. Am trecut pe langa un releu de televiziune, apoi pe langa o herghelie si in final am ajuns la restaurantul - castel Kaloianova Fortress. Nu stiu la ce ma asteptam, dar m-a dezamagit complet, mi s-a parut de un prost gust desavarsit, sper sa nu se supere nimeni, e parerea mea personala. Pentru ca tot am batut drumul pana acolo ne-am oprit o jumatate de ceas, cat sa mancam cate-o inghetata si cate-o clatita cu ciocolata, apoi ne-am intors in sat, tocmai la timp sa vedem soarele apunand peste Veliko Tarnovo...

---

VIZUALIZĂRI: 3672 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI