Kaiaking pe Mar Menor – Stanga! Dreapta! Mars inainte!

TIPĂREȘTE

Ta-ta-tun-tan-tuuuuun!! Neaaaa-taaaa!! Sculaaaaa-rea!! Astazi avem una din cele mai asteptate activitati. Asteptate de toti. Chiar si de mine. Ca doar nu degeaba, in timp de fi-miu visa ca se ratacea prin labirintul ala mare din Tentegorra, eu visam ca ma rasturnam cu kaiakul si nu aveam nici vesta de salvare pe mine. Aveti vise repetitive? Eu da. Am avut o perioada in care visam ca, asezata pe un scaun ca in masina (dar fara masina, doar cu cutia de viteze pe care o manevram mama-mama), zburam la mare viteza. Si intotdeauna cineva se tinea dupa mine. Inainte sa ma prinda, ma trezeam. Asa si acum. Inainte sa plecam in concediu, am visat de cel putin trei ori faza cu kaiakul cu fundu-n sus si eu fara vesta de salvare. Inainte sa ma inec (sau sa ma salveze cineva), iar ma trezeam. Am dezbatut problema pe toate partile cu prietenii mei, in saptamanile de dinaintea plecarii. Ba unu’ mai si zicea ca pot sa raman cu capul la fund si picioarele la suprafata cu vesta aia. Bine mai, nene, nu ma vezi ca am emotii destule? “Preten” te numesti tu? Cu toate astea, am un gram de nebunie, controlata, cum imi place mie sa spun.

In seara de dinaintea activitatii, ne strangem in holul hotelului ca sa vedem orarul, etc. Ma duc sa-l intreb pe Alvarito cum e cu vestele de salvare. Nu sunt, zice. Cum sa nu fie? zic eu. Nu sunt, toata lumea care vine in vacante de tipul asta stie sa inoate. Cum bre, toata lumea? Uite ca eu nu stiu, na, sa va vad acum ce faceti... Offff... Am eu o onorabila varsta, dar tot naiva sunt in multe chestii. Cum naiba sa nu fie veste de salvare? Sunt, normal ca sunt, doar ca dom’ invatator/monitor/Adonis vrea sa rada de mine putin. Mai Alvarito, esti bun de actor, zau asa, ce n-ar da regizorul nostru sa te aiba in grup, ca si-asa se plange de noi, ca suntem actrite bune doar in viata reala, nu si pe scena, adica exact acolo unde ar trebui... In fine, il avertizez ca tre’ sa stea cu ochii pe mine a doua zi, nu cumva sa se intample vreo belea si sa ma aiba pe constiinta.

A doua zi dis de dimineata. Ma rog, nici chiar dis de dimineata. Lejer, dupa micul dejun, ca doar suntem in vacanta si si-asa ne-alearga organizatorii ca pe cai de curse (exagerez iar). Un lucru care mi-a placut tare mult in concediul asta este ca nu a trebuit sa am grija de nimic. Nici macar nu am intrebat unde facem kaiakingul asta. Era la doi pasi de hotel, adica se pleca de langa plaja unde am petrecut doar doua-trei ore in toata saptamana... Vedem noi imbarcatiuni la greu, multe kaiakuri si barci cu panze, motor... Un fel de mini-port sportiv. Chestia e ca stiam ca fiecare mama/tata urma sa se imbarcheze cu puradelul/ii respectiv/i. Asa ca deja faceam calcule si incercam sa ne combinam. Ca numai cand ma gandeam ca pe mine o sa pice capra la vasle, rame sau cum s-or numi, ma treceau naduselile. Nazdravanul meu se da mare si tare, dar cand e vorba de sudoarea fruntii, o lasa pe ma-sa sa se zbata. Socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ, spune vechiul proverb mioritic. Na belea, ca nu-mi vine-n minte acum echivalentul iberic. Deci: ajungem noi la barci si ni se spune ca la dus mergem cu vantul in fata, adica virgula carevasazica o sa fie mai greu. Asa ca s-au gandit organizatorii, ca sa nu ne faca sa suferim in plus pe-aia mari, sa ne combinam intre noi, iar pe cei mici sa-i duca cu barca cu panze. Si la intoarcere, cu vantul preten cu noi (adica hai hai, usor din spate), sa ne combinam cum vrem. Buuuun.

Zice Alvarito: avem un kaiak cu patru locuri (aici mi s-a si taiat firul), nu stiu cate cu trei, doua, etc. Cine vrea la patru? Ei cine? Am si iesit in fata, precum scolarita sigura nevoie mare ca stie lectia. Diferenta e ca eu stiam pe naiba sa inot. Dar imediat mi s-a aprins beculetul: din ceilalti trei, unul tot o sari dupa mine la nevoie. Cvartetul a fost completat de doua catalane din Barça si o valenciana. Cu ele am dat la rame vreme de vreo ora. Inainte ne imbracasem cu vestele de salvare. Bineinteles ca le-am cerut-o pe cea mai sigura din stock;). Am intors-o discret pe toate partile ca nu cumva sa aiba vreo gaurica si sa dau de belea. Buuun. Dupa repartizare, ne pupam odraslele cu foc si hai, fiecare la treaba lui. Eu ocup locul cu numarul trei in kaiak, si imediat imi dau seama ce incomod e sa stau cu picioarele atat de... in pozitia aia, ma rog!!! Carevasazica sedintele mele de mers rapid pe camp luni intregi nu mi-au folosit la nimic. In larg au fost momente in care simteam ca mor de durere. Exagerez. Dar doar un pic de data asta. Dar pana sa ajungem in larg, stai sa plecam de pe loc. Ce destepte am fost toate patru cand ne-am gandit ca in patru o sa fie mai simplu. Pana a reusit Bego, sefa sau dirijoarea kaiakului sa ne domesticheze si sa ne compaseze, ne-am incurcat in barcile de pe mal. In loc sa iesim in larg, barca noastra se incapatana s-o tina paralel cu malul si sa se loveasca de alte barci “parcate” acolo. Ramele mergeau fiecare in ritmul lor, noi ne tineam de burta deja de atata ras, si uite asa am pierdut startul. Vazand noi ca nu e chip sa ne batem pentru locul intai in cursa imaginara (nu c-am renuntat la medalie de dinainte sa incepem, dar... pe-aproape), ne propunem sa facem un popas pe o insula tot imaginara si ea, si sa ne facem niste sedinte foto ca niste vip-ese ce ne simteam. De ce ne simteam asa? Pentru ca toti cei plecati inaintea noastra se intorceau si strigau la noi in hohote nestavilite... Hai fetele, hai fetele... Stati bre, ca venim noi, ce va grabiti asa? Cumparasem in Pucela un aparat foto acvatic de-ala de unica folosinta, asa ca stai Bego, nu mai da la rame, sa ne prinda monitoarea si sa-i pasam aparatul, ca meritam sedinta foto in larg. Lasa-i pe ceilalti sa se streseze, sa fie primii, sa ia medalia... Eu deja sunt rupta. Nu stiu cum sa ma mai asez in barca, picioarele se incapataneaza sa nu se obisnuiasca in pozitia asta, si nici n-am loc sa mi le-adun. Imi dau seama ca am niste muschi pe-acolo de a caror existenta habar n-aveam. Noroc cu colegele. Ce simpatice... Bego e o fenomena (spaniolii deja feminizeaza totul, nu cumva sa se supere urmasele reginei Isabel), si trage de noi, hai fetele, left-right, in gura mare, incercand sa ne impuna acelasi ritm. O dam pe catalana, squerda-dereta, squerda-dereta. Si, cum sa nu? , si pe frumosul nostru grai. Fetele sunt, evident, incantate, ca romana seamana mai mult cu catalana decat cu castiliana. Si da-i dreapta, stanga, dreapta, stanga... Begoooo, mai avem mult? Unde e malul ala? Parca are picioare si fuge de noi. Stai ca suntem fete destepte si gasim o smecherie: portiunea de plaja pe care noi am ocolit-o este “despartita” de larg printr-o plasa. Sper sa intelegeti, ca nu stiu cum sa explic altfel. Inceeet-inceeet ne apropiem, cu o compenetrare perfecta de data asta, de plasa, si in loc sa dam la rame, avansam tragandu-ne de sfoara plasei care delimiteaza teritoriul. Mai greu e cand barca o tine pe-a ei si da sa se intoarca invers. Fir-ai tu sa fii de barca, pai ne comanzi tu pe noi sau noi pe tine? Hai biiine, te lasam si pe tine sa ne comanzi un pic, sa nu zici ca suntem rele.

Oh! Am uitat. In periplul/efortul/zbuciumul (nu iau dictionarul ca nu mai termin saptamana asta) nostru, doi colegi au avut un mic incident. La plecare de la mal, au dat cu barca-ntr-o stanca ceva, barca li s-a gaurit, si in larg au intrat la apa. A venit repede o alta barca cu motor dupa ei. Ma credeti ca nu m-am gandit nici doua secunde ca ce bine ca nu am fost eu in barca aia? Eram atat de concentrata pe pozitia picioarelor si pe malul ala care nu se apropia deloc, incat frica (imaginara?) de dinaintea activitatii nu a venit la mine. Apropo. Ca nu ma pot abtine. Asta se vrea un fel de sfat pentru cei cu frica de avion. Mergeti cu incredere, dar sa va doara ceva, sa aveti o neplacere stomacala sau de genul asta. Veti vedea cum nu va veti concentra deloc pe golul din stomac sau pe posibilele turbulente. Sau, ceva mai light, luati-va niste pantaloni stramti, sa va deranjeze pe scaun. Veti uita ca sunteti in avion. V-o spune una pe care, dupa ce s-a urcat in destule, acum cativa ani o luase frica de zburat. A trecut. Si pan-a trecut, remeber, pantaloni stramti sau stomac deranjat.

Hai mai, malule, mai vii odata? Ca nu stiam ca am atatia muschi inghinali, crede-ma pe cuvant. Sa ma fac iar de bascalie? Ei si ce? Vorba cantecului. Cand am ajuns noi, cele patru muschetarite, pe mal, multi dintre colegi bausera deja cafeaua si fumasera trei tigari. Pe putin. Nu-s cum am facut, dar am lasat stafeta fostei Dacii la pamant. Noroc ca nu a tinut nimeni cont;). Pamant, pamant, cred ca strigau matelotii lui Columb acum mai bine de cinci sute de ani. Noi ne-am dat jos asa, cu glamur si stil (wow, picioarele in sfarsit revin la pozitia lor naturala, por Dios!!). Da’ ce-ati facut bre de nu mai veneati? auzim pe ici pe colo. Ei na. Cum ce-am facut? Popas pe Insula Fericirii. Ah, n-ati vazut-o in drum? Ghinionul vostru. Aproape ca nici nu are rost sa va mai zic ca pozele din aparatul cu pricina au fost din cele mai asteptate pe grupul de face la intoarcere. Alinaaaaa, unde-s pozele de pe Insula Fericirii?

Odraslele. Uitasem de ele. Noroc cu alde Alvarito si compania. Aici nu exagerez. Stiti prea bine din celalalt review ca nu exagerez. Carevasazica odraslele vor si ele sa se dea in kaiak. Sau cu kaiakul. Urca-i, aseaza-i, invata-i, ca doar aveam experienta in spate, nu gluma. Fa-le poze, impinge-i sa nu oboseasca prea tare, urca-te si tu, ca sa va faceti impreuna. Ce sa mai bem cafea nene? Putina apa, sa ne hidratam. Ca urmeaza intoarcerea, oh, my God...

Partea doua a excursiei deci. Asa-i ca n-ati uitat ca vantul urma sa ne impinga din spate acum? Luati-va, deci, puradeii si hai la rame. Iar bre? Salvarea vine de la Alvarito, cum altfel? Nu sunt barci suficiente pentru toti. Mergem pe jos, adica pe plaja? intreaba Bego cu speranta-n glas, de parca mi-a ghicit gandurile. Nu, nu. Sunt si doua barci cu panze. Cele in care au venit aia mici. Cine vrea? Din priviri ma inteleg cu al meu puradel ca nu avem chef sa dam la rame niciunul si dam repede pasul in fata, nu cumva sa ramanem fara loc. Ia uite smecheru’ meu, nici la dus nici la intors. Seamana cu ma-sa, traieste un pic experienta, dar sa nu fie efortul prea mare. Ne urcam in barca, suntem vreo patru cinci adulti si cativa prichindei. Si EL, Álvaro, Adonis al nostru. Vedeti actorii aia frumosi din filmele americane, bronzati, cu ochi albastri, parul in vant si aratosi nevoie mare? Am stat la cativa cm de echivalentul lor spaniol. Ba mai si manuia panzele alea ca un marinar adevarat. Eu, Bego, si presupun ca si restul feminelor, il urmaream cu privirea nerusinate. Normal sa-mi zica fi-miu ca sunt indragostita de el. Bine, asta e minciuna. Gogonata. Ca jur ca mie nu-mi fug ochii dupa asa specimene.

Cred ca anecdota din barca cu panze v-am povestit-o data trecuta (sapca lui Adriá, cazuta in apa, dupa care ala mic voia sa sara, si striga din toti bosogii ca i-a cazut sapca; monitorul a intors barca – tocmai cand dadusem si noi de vantul ideal – sa-i luam sapca baiatului). Am ajuns tot ultimii. Nu e important. A fost o experienta minunata. Nu stiu daca as mai repeta. Insa e una din experientele de care sunt “mandra”. Am fost acolo, si amintirile sunt minunate.

Ca sa va dau si ceva informatii practice, in caz ca ajungeti in zona si va intereseaza acest tip de activitati, va sfatuiesc sa vorbiti cu Clubul Nautic Arbolar, care organizeaza de toate pentru toti, de la tabere pentru copii (combinand activitati acvatice si engleza), pana la weekenduri à la carte sau pur si simplu o dimineata/dupa-amiaza/zi intreaga cu ei pe mare in diferite formule. Puteti gasi toate informatiile pe arbolar.com (web, daca nu am voie sa dau site-ul, stergeti, va rog). Au si instalatii proprii pentru cazare, tot la Mar Menor, si fac si cursuri de training. O gama foarte ampla, ce sa mai. Ca preturi informative, un curs de patru ore pentru copii (grup de cincizeci de copii) pentru a naviga cu o barca cu panze, si care include si iesire pe mare si o diploma de “Botezul marii”, costa 15 euro de caciula. Doua zile complete ar fi 65 euro. Sau puteti opta pentru o saptamana de scufundari, cu cazare si mese la ei. Arbolar isi anunta cursurile ca o formare “marinareasca” in care participantii vor invata, intre altele, sa conduca o imbarcatiune, sa cunoasca diversele tipuri de vant si felul in care sa actioneze in functie de acestea, manevre de viraj, siguranta pe mare, intr-un cuvant, sa simta/traiasca navigatia. Álvaro ne-a spus ca la sfarsitul sezonului urma sa plece si el in vacanta, cu alti colegi de la Arbolar (monitori, ca si el): navigand pe Mediterana, de la Murcia pana la Ibiza, intr-o imbarcatiune cu panze, ceva mai mare, evident. Se vede de departe cine e pasionat.

Daca aveti ocazia, va recomand experienta, fie ea si mini. Si daca v-o spune una care se panicheaza cand nu atinge fundul marii/piscinei cu piciorul, atunci tre’ sa ma credeti pe cuvant ca merita!

---

VIZUALIZĂRI: 1938 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI