Alfama, eroina unei carti cu ilustrate, numita „Lisabona”

TIPĂREȘTE

,,Cel mai bun mod de a calatori e sa simti''- Fernando Pessoa

Lisabona e pentru mine o corabie leganata de valurile trecutului, e un oras alb cu mostenire maura, care ,,te arde si te racoreste'', avand in departare promisiunea oceanului si vantul sarat, ce mangaie colinele ei semete.

Lisabona e pentru mine visul implinit, e regina cu rochie de scoici si parfum sarat, ce poarta in plete alge si in vene motoare de corabii si fregate.

Bucatica rupta dintr-o harta veche, Lisa Bonita (vezi aici) e o carte cu ilustrate viu colorate, pe care nu ma mai satur sa le privesc, dar ALFAMA este eroina mea preferata, chiar daca e un personaj batran, nostalgic si poate nefericit.

Alfama e un vechi cartier maur, care a reusit sa supravietuiasca furiei devastatoare a pamantului in 1775 si ca prin miracol, sa conserve in mare parte caracterul ei original.

Am pornit intr-o noua dimineata insorita sa ma joc cu mingea ,,amintirilor''ca pe un tobogan copilaresc, spre cea mai inalta colina, cu scopul precis sa aduc un omagiu ambasadoarei cantecului fado, Amalia Rodriguez., la Panteonul National.

Am inceput plimbarea din exteriorul zonei, mai exact de la Catedrala SE sau Santa Maria Maior de Lisboa, cea mai veche biserica din capitala tarii, intemeiata de Afonso de Henriques in 1150, la putin timp dupa ce regele a eliberat orasul de mauri in 1147.

Plimbarea mea a fost ca o calatorie in timp, imediat ce am urcat pe strazi pietonal, cartierul m-a sedus si mi-a transmis o senzatie de energie pozitiva si curiozitate copilareasca... M-am oprit de multe ori sa fac pauze scurte, am incercat ca solo traveller sa ascult zgomotele, sa miros parfumul strazilor si chiar micile gunoaie, sa ma intersectez cu portughezii amabili si sa evit pericolele din imaginatia mea, despre care am citit pe forum, sa ma uit in spate si de multe ori sa ascund aparatul foto si sa ma amestec cu turistii

Strazile Alfamei, urca si coboara ca si liniile sinuoase din palma mea, nu stii unde mergi si unde ajungi, fara harta. Cand spun Alfama, am pe ecran o imagine de vertigo, cartierul este un ,,dialog ''intre un deal si o vale, exact ce-i trebuia usoarei mele acrofobii... sa nu credeti ca nu am avut emotii si nu mi-am lipit palmele de ziduri sa nu alunec pe ici si colo, ba am calcat de multe ori si pe cate un ,,shit'', vulgar cuvant pentru o plimbare pitoreasca si romantica, dar nu pot sa nu-mi amintesc de o pisica ce statea la panda dupa un porumbel, si eu in amuzamentul meu ,am lipit cu succes in talpa ,o eticheta proaspata cu marca autentica ,,Alfama''...

O secventa draga mie, e balconul de pe partea sudica a castelului De Sao Jorge, ce se cheama MIRADOURO DE SANTA LUZIA, unde mai poposisem si in ziua grevei generale. Am impresia ca sunt intr-un parc de joaca si ma uit printr-un ochean de marinar, de acolo de sus ,de pe terasa cu flori si ,,plonjez''cu teama spre acoperisurile multicolore ale caselor lusitane... e o panorama unica si de aici din punctul meu de belvedere preferat, asa cum au toti portughezii, stau si ma minunez de atata frumusete, lumina si soare regesc. Langa mine e Igreja de Santa Luzia si nu incetez sa casc ochii la compozitiile de azulejos de pe fatada bisericii in partea sudica... ea reprezinta pe Santa Luzia, asedierea Castelului de Sao Jorge de catre crestini si Praca do Comercio inainte de cutremur. Placile de faianta sunt cam din secolul 18...

Rostogolesc mingea si ajung in partea opusa, in LARGO DAS PORTAS DO SOL, unde incerc sa retraiesc atmosfera nobiliara de secol 18 in fata unei cladiri unde este un muzeu de arta decorativa -Museu -Escola de Artes Decoratives, dar nu ,e ora 10 si e inchis... aveam in fata o zi plina si ma astepta vestul orasului...

Urc subit in tram 28 ,mosul meu nebun si galben, pana la capat de traseu si ca Dorotea din Vrajitorul din Oz, sar cu mingea sus pe colina... renunt la orice traseu si ghid si ma las cuprinsa de spectacolul vechi al strazilor... e farmec si poezie peste tot si ma simt ca orice geaman mobil in largul meu... fac ce vreau si sunt independenta... e poezie in casele cu fatade frumoase sau,nu, gresesc in cele cu tencuiala cazuta si decadenta, e poezie chiar si in miscarea localnicilor ce stau de vorba in fata casei sau in fata tarabei cu banane si ananas... doamne ce-mi place funia aia de usturoi ca la noi acasa... dulce si muzical e graiul portughez, dar nu prea inteleg nimic, cu tot talentul meu la limbi straine.

Ratacesc haotic ca intr-un fim suprarealist, atenta la picioare... pietrele si treptele intra in razboi cu cerebelul meu infierbantat de soare... ai grija fetito ca esti solo si daca-ti luxezi glezna ca englezul de colo, pe tine nu are cine te salva. esti de capul tau si nu ai in buzunar decat o copie de buletin... si cartea de vizita de la hotel... dar ce sa fac, Alfama e unica si carismatica, se etaleaza in trepte, in margele de balustrade metalice, in labirinte, in zig -zag... ajung intr-o strada fara nume, e deja in neant si nu au trecut decat doua luni, vad doi mici Gavroche ce suteaza puternic intr-o minge, viitori Ronaldini simpatici cu picioarele goale si cu tricouri ce miros a peste... merg putin si la o fereastra vad o doamna in negru care hraneste cu drag doua mate lesinate negre cu o sardina... de fapt si eu am ,,plonjat ''in Lisabona in plin Festival al Sardinei in cadrul Festei populare ce tine aici toata luna iunie... Intr-o piateta mica si linistita vad ghirlande colorate si prea putin locuitori...

Simt o provocare ce tasneste din adancurile inimii mele... as vrea sa-mi bag nasul pe o fereastra si sa cer un pahar cu apa rece... dar aud un suspin dulce, un cantec de fado -nu e Amalia, e alta cantareata, simt ca aici totul e autentic si da ,acum sunt de acord cu afirmatia, Alfama e coloana sonora a Lisabonei, de altfel Muzeul da Fado se afla in acest cartier...

M-a uimit calmitatea strazilor inainte de pranz, ritmul localnicilor ce par ca nu se grabesc si se agita doar in vorba... pauza... casc gura la o casa cu azulejos ciobit si vad iar rufe colorate la uscat, alta perdea de teatru ieftin... Timpul sta pe loc oare, sunt ametita de atatea stiluri si ma uit la ceas... fuga e rusinoasa, dar e sanatoasa... hop on in tramvai si gata... inca doua secvente culturale si ma opresc...

Vrajitorul galben ma lasa iar la biserica Vicente de Fora localizata in Largo de Sao Vicente.

MOSTEIRO DE SAO VICENTE DE FORA

Acest monument de arhitectura din secolul al 16-lea, este asezat la est de Castel. Numele inseamna ,,Manastirea Sf Vicente, din afara zidurilor''. Prima biserica a fost fondata in 1147de Afonso Henriques, dupa alungarea maurilor in afara zidurilor orasului. Constructia e dedicata primului patron al orasului Lisabona. Actuala biserica a fost inceputa in 1582 de un arhitect italian si finisata pana in 1704., la ordinul regelui Felipe al II-lea al Spaniei, care devenise regele Portugaliei.

In timpul cutremurului din 1755 biserica e grav afectata, domul si acoperisul se prabusesc si vor fi restaurate mai tarziu..

Fatada pricipala a bisericii e simetrica si e ferecata de doua turnuri. In partea centrala se vad o serie de nise cu statui de sfinti.

In interior se vede o singura nava inconjurata de capele, un dom urias si un plafon boltit. Mi-a placut un baldachin baroc care impodobeste capela principala. si altarul.

In 1885 vechiul refectoriu al manastirii a fost transformat in panteon pentru monarhii portughezi si adaposteste mormintele familiei regale Braganca.

Un aspect interesant, despre care nu am stiut decat din ghiduri,este faptul ca ramasitele pamantesti ale regelui CAROL al Romaniei s-au aflat in acest panteon.

Am iesit din biserica de calcar alb si am regasit pe trepte o singura cersetoare, cu fuste largi si forme rubiconde rubensiene, dar nu mi-a cerut nimic, era trista si demna in supararea ei si i-am daruit o mica atentie... nu era de la noi cu siguranta.

PANTEAO NACIONAL (IGREJA DE SANTA ENGRACIA)

Continui pe jos drumul spre obiectivul meu final, Panteonul National si merg pe niste stradute inguste si amarate, cu sufletul la gura... era tarziu... Dupa colt rasare ca o regina alba si cu haine de renovare, Panteonul... unde? in CAMPO DE SANTA CLARA, acolo unde are loc piata de vechituri... Feira Da Lada... adica Piata Hoatei, dar azi nu e marti si nici sambata...

In aceasta piateta se afla prima biserica, fondata la initiativa unei printese, Maria, fiica lui Manuel I, a carei constructie a inceput in 1682 si a durat 400 de ani interminabili, fiind mereu urmarita de ghinioane in lant. Intarzierea a dat nastere unei expresii populare ,,obras de Santa Engracia''-adica lucrarea nu se va termina niciodata... In 1681 biserica se prabuseste in timpul unei furtuni si incepe o constructie noua de catre arhitectul Joao Antunes, care moare inainte sa o termine. Urmeaza apoi cutremurul din 1775 si grav lovita, biserica ramane in ruina.

In 1916, biserica devine in timpul primei Republici Panteon, insa nu are acoperis. Va fi terminata in 1966 in timpul dictaturii lui Salazar

Arhitectura: Cladirea e un exemplu de constructie baroca, are planul unei cruci grecesti cu brate egale. Interiorul este foarte luminat si decorat cu diverse tipuri de marmura.

Fatada e tipic baroca si remarc portalul cu patru coloane unde se deschid trei nise decorate cu statui.

Atat exteriorul cat si interiorul , mi-au lasat o impresie de eleganta, spatiu pentru concerte, si parca o vad si pe Amalia la scena deschisa... mozaicul de sub picioare e spectaculos si policrom... oare in cat timp spala femeia de serviciu toata suprafata...nu stiu cat are o sa vad mai tarziu....

Cenotafurile exploratorilor Vasco da Gama, Pedro Alvares Cabral, Henrique Navegador si al lui Alfonso de Albuquerque-vicerege al Indiei se afla langa cel al poetul Luis de Camoes..

Am vazut in alta aripa si mormintele simbolice ale unor personalitati portugheze, printre care presedinti portughezi, scriitorul Ribeiro si mormantul AMALIEI RODRIGUEZ, singura femeie de aici din Panteon.

Am gasit mormantul cu ajutorul unui ghid, era mai retras si discret... ma opresc si ma uit la poza si la florile proaspete... simt ca sunt din nou vrajita de fata care in adolescenta vindea pe strada in Lisabona lamai si canta cu vocea ei de aur... mi-e dor de cantecele ei in cascada ce le-am ascultat demult, sunt intr-o stare de visare si aduc un omagiu umil doamnei elegante imbracate in negru, care a fost regina muzicii fado... Se pare ca la final de articol m-am molipsit si eu de o dulce boala numita a saudade, nostalgie.

Punct final de articol... la Panteon daca veniti intrebati de un ghid roman care lucreaza aici de 10 ani... i-am uitat iar numele...biletul costa 3 euro...

Am plecat spre Vestul Lisabonei pentru restul zilei, urmand sfaturile rutiere ale ghidului...

---

VIZUALIZĂRI: 4582 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI