Drumul peșterilor (III) sau o vizită în salină

TIPĂREȘTE

Nu întâmplător, unul dintre cuvintele cu maximă rezonanţă în limbile romanice şi chiar în engleză, este „salariu”. Mă văd nevoit să îi reamintesc originea, extrem de interesantă, care provine de la latinescul „salis”, adică „sare”. Pentru că nu aurul, ci sarea era de extremă importanţă pentru soldaţii vremilor de demult (şi nu numai pentru ei), într-o epocă în care păstrarea nealterată a alimentelor era o problemă de viaţă şi de moarte. Iată de ce parte din „stipendiul” legionarilor s-a transformat în „salarium”, adică banii necesari cumpărării sării vitale. Iar zonele bogate în sare au fost binecuvântate... Sau nu...

Salzburg, cu nume predestinat, a luat naştere tocmai în jurul unor asemenea uriaşe zăcăminte, creşterea şi decăderea episcopilor locali fiind strâns legate de ele. Şi, poate, cel mai renumit, este cel de lângă oraşul Hallein.

De la Radstadt, pe aceeaşi autostradă către Salzburg, la vreo 50 de kilometri, se desprinde ieşirea către Hallein, peste râul Salzach, spre stânga. După ce treci de cel considerat al doilea oraş, ca mărime, din regiunea Salzburg (deşi populaţia lui nu depăşeşte pe cea a unei comune mai răsărite), indicatoare te direcţionează spre platoul Dürrnberg şi spre mina de sare. Ajunşi acolo, atenţie, nu vă lăsaţi furaţi de roata liftului şi de frumoasa biserică de pe deal şi nu cotiţi la dreapta, spre sat, pe un drum cu o înclinare înspăimântătoare, dar asfaltat ca în palmă. Nu veţi face decât să tremuraţi puţin, în încercarea de a întoarce maşina pe strada extrem de îngustă şi, nu uitaţi, foarte abruptă, în timp ce, cu coada ochiului, veţi observa lumea pestriţă şi veselă care stă la intrarea în mină. Pentru că, după această intrare, tot pe dreapta, se deschide un drum lin, către câteva parcări generoase şi gratuite.

Intrarea în mină se face pe grupuri, cărora li se asignează un număr şi o oră. Casa de bilete este, de fapt, o clădire imensă, cu restaurant şi un mic muzeu, pentru a face aşteptarea mai plăcută. În plus, deoarece mina a fost exploatată încă de celţii contemporani cu primele dinastii egiptene, localnicii au construit un mic sat celt, mai degrabă un kitsch, dar în care îţi poţi petrece câteva minute în aşteptarea orei de intrare.

În sfârşit, grupul se adună şi, de aici, începe aventura. Căci ceea ce a urmat nu a semănat cu nimic din ce ştiam eu despre vizita într-o salină. Mai întâi, toată lumea se duce la garderobă, unde, după ce ne-au studiat pe fiecare în parte cu ochi de expert, domnişoare ne oferă o costumaţie din două piese, o combinaţie între un costum de astronaut şi unul de vulcanolog. Nu costumaţia în sine a constituit surpriza, ci faptul că turul pantalonilor era acoperit cu... azbest... Nu am avut prea mult timp la dispoziţie să emitem judecăţi de valoare pe această temă şi nici să asistăm la scandalul făcut de doi puşti, care nu au vrut să se îmbrace şi să îşi strice vederea către frumoşii lor blugi, deoarece am coborât pe o scară la un peron de tren, cu un ecartament foarte îngust. Următoarea surpriză a venit din partea trenului propriuzis. Adică, montat pe boghiuri, se înşiruia un scaun lung, care trebuia încălecat precum şaua de la bicicletă. Singurele puncte de sprijin erau vecinii din faţă şi din spate şi chiar a fost nevoie de ele, deoarece trenul merge destul de repede, sunt ceva curbe şi tunelul se apropie îngrijorător de capetele călătorilor.

După prima debarcare, ne aşteaptă ghidul, un tinerel din localitate, dar cunoscător al limbii engleze şi iute la minte. Primul popas se face într-o sală mare, unde ne este proiectat începutul poveştii minei, o dată cu dialogul dintre arhiepiscopul Wolf Dietrich din Salzburg şi omul său de încredere, Jacob din Dürrnberg, un individ uşor retardat şi plin de umor, ca, de altfel, întreaga prezentare.

Apoi ne-am continuat drumul pe tunelul îngust, printre cele două şine dezafectate de tren, până când... O a treia surpriză: ca să coborâm către următoarea etapă a traseului, singura cale posibilă a fost pe un tobogan construit dintr-un cilindru de lemn bine şlefuit, înclinat la vreo 30 de grade şi lung de aproximativ 30 de metri. Coborârea se face în grupuri de doi, ca să nu se încline nimeni stânga-dreapta. Cale de întors nu există! Bun... Cu figuri care mai de care mai inteligente (pentru că ni s-au făcut poze, pe care le-am cumpărat la ieşire), doi câte doi, destoinicii membri ai grupului nostru au făcut-o şi pe asta... Apoi, din greşeală, am făcut gestul de a mă şterge pe turul pantalonilor, atunci când m-am dat jos (am fost dat jos, mai precis) de pe tobogan. Ei, bine, a sfârâit pielea palmei; cred că puteam prăji un ou acolo. Acum s-a desluşit misterul azbestului cusut pe pantaloni. Iar cei doi puşti care refuzaseră să se îmbrace cu respectivii pantaloni ţopăiau acum într-un ritm care îmi amintea oarecum de dansurile şamanice ale oamenilor de demult. Sau poate că aşa era felul lor de a se bucura.

Am continuat periplul prin tuneluri, am văzut continuarea filmului cu cei doi, care ţeseau intrigi de îmbogăţire pe seama exploatării sării şi, nu în ultimul rând, am apreciat ingeniozitatea cu care minerii au ştiut să extragă şi ultimul fir de clorură de sodiu. Adică am admirat sistemul de pompe şi de drenaj prin care inundau săli întregi, pentru ca, mai apoi, să ducă apa jos, în Hallein unde, prin evaporare, să regăsească mult doritele cristale.

De altfel, o parte de efect a traseului subteran a fost plimbrea cu un bac din lemn printr-una din aceste săli inundate, într-un întuneric deplin, străfulgerat de lumini colorate care scoteau în evidenţă iriziaţiile diferitelor cristale, totul, pe o superbă muzică de Wagner, care izvora din pereţi. Minute bune, după debarcare, nimeni nu a mai rostit vreun cuvânt, sub puternica impresie a celor trăite. Ceea ce a fost un lucru bun, deoarece am mai putut să îl ascult pe tânărul nostru ghid cum tocmai explica de ce sunt tunelurile atât de înguste: nu numai că tehnologia vremii nu a permis o mai largă excavare a rocii, dar Pământul însuşi îşi cerea obolul, prin uriaşa presiune pe care muntele de deasupra o exercita asupra noastră, încât, cu toate măsurile luate, în câteva decenii, salina se va prăbuşi, provocând un seism de proporţii... Deloc încurajatoare, această explicaţie şi, într-adevăr, am simţit cum nu numai propria-mi respiraţie capătă un ritm accelerat, dar cum mulţi din micul nostru grup îşi ridică privirea spre tavan, cu teama de a nu găsi vreo fisură. Nici o problemă, a râs ghidul nostru şi m-am întrebat dacă nu cumva povestea nu îşi avea dramatismul inclus în preţul biletului şi în doza de adrenalină care trebuia eliberată, o dată cu această călătorie.

Pentru că, vorbind de adrenalină, am mai avut de-a face cu încă un tobogan, mai lung, de vreo 40 de metri, dar acum eram aşi. Iar cei doi puşti au renunţat la orice dram de bune maniere şi, după coborâre, s-au sprijinit cu mare speranţă de pereţii reci ai tunelului...

Şi, ca să nu uităm că suntem, chiar şi aici, la sute de metri sub pământ, sub jurisdicţie umană, nu mică ne-a fost uimirea să vedem placa de frontieră, care delimita Austria de Germania, căci, da, tunelul trecea dintr-o ţară într-alta. Deasupra noastră se înălţa Berchtesgaden, prilejul unei alte meditaţii... Căci, acum un mileniu, Salzburg şi, implicit mina, aparţineau Bavariei şi, o dată cu retrasarea frontierelor din secolul al XIX-lea, s-au semnat şi tratatele care permiteau, pe de o parte, exploatarea tunelurilor bavareze, dar şi permisiunea de muncă a minerilor germani în mina, de acum, austriacă.

Cu toate acestea în minte şi cu finalul poveştii arhiepiscopului Dietrich, care a sfârşit în temniţa castelului din Salzburg, am ajuns la peronul mult aşteptat, de unde am fost preluaţi de acelaşi tren şi duşi ca gândul spre lumina zilei. Unde ne-am dezechipat, lâsând costumele protejate cu azbest pentru viitori curioşi.

Iar afară, soarele îşi arunca razele timid peste bălţile proaspete, deoarece, în timpul expediţiei noastre subterane, aici, sus, plouase...

---

VIZUALIZĂRI: 3679 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI