ARTICOL ÎNCĂRCAT ÎN: 16.01.2024
--- F ---
GR. VÂRSTĂ: > 60 ani
DIN: Timişoara
ÎNSCRIS: 21.09.15
STATUS: PREMIUM
DATE SEJUR
OCT-2023
DURATA: 12 zile
Prieteni

GRAD SATISFACȚIE
CADRUL NATURAL:
100.00%
Încântat, fără reproș
DISTRACŢ. / RELAXARE:
100.00%
Încântat, fără reproș

NOTARE MEDIE REZULTATĂ
100.00%

AUTORUL ar RECOMANDA
această destinaţie unui prieten sau cunoscut
TIMP CITIRE: 22 MIN

Acestea sunt numai impresiile mele de călătorie, nu sunt sfaturi

TIPĂREȘTE

Japonia Introducere

„Ce-i Parisul, ce-i Viena? Amândouă sunt pe Sena.” De prostioara asta mi-am amintit când m-am gândit „ce mi-i China, ce mi-i Japonia, amândouă sunt în Asia” .

De mult timp tot am vrut și tot n-am putut să vizitez China. În 2020 am dat chiar un avans pentru o excursie extraordinară acolo. Și a venit pandemia. Și am luat avansul înapoi după ce m-am lămurit că asta nu va trece. Și mi-a pierit și cheful de China. Astfel că atunci când de la agenție ni s-a propus în loc de un sejur în Paralia Katerini de o săptămână o excursie în Japonia de două săptămâni, am luat-o pe aia. A fost de 10 ori mai mult, ca preț și ca impresii.

Am plecat în 1 octombrie și am revenit în 14 octombrie. Am avut noroc de vreme frumoasă și caldă. Dar mai ales am avut noroc de ghidă, o tânără de 35 de ani, cunoscătoare a japonezei și a culturii lor, a istoriei și a geografiei tuturor locurilor din program, de o bunăvoință ieșită din comun și permanent bine dispusă. În șirul celor vreo 15 ghizi pe care i-am cunoscut, a trecut pe locul întâi.

Am călătorit cu Emirates, cu plecarea și sosirea de pe aeroportul din Budapesta și escală la Dubai. Îmbarcarea, făcută pe sectoarele menționate pe bilet, de la A la G, s-a făcut foarte rapid, deși pe o singură ușă, pe la clasa de business, așa că am văzut și noi, ca la muzeu, cum arată. Cu totul, autocare, avioane, așteptare în aeroporturi, un drum a ajuns la vreo 30 de ore. Avioanele folosite au fost Boeing 777, cu o capacitate de peste 300 de locuri, în șiruri de câte 10, cu două culoare, cu o autonomie de peste 17000 Km și cu viteză de 900 Km/h.

Noi am zburat de la Budapesta la Dubai 5,5 ore, de la Dubai la Osaka 9.5 ore și de la Tokyo la Dubai 11,5 ore. Pe fotoliile alea confortabile, deși apropiate de cele din față și din spate, aproape că n-am suferit. Ba am și dormit destul. Pentru somn și pentru trezire s-a oferit câte un portofel-plic cu șosete, mască de ocrotit ochii de lumină, perie și pastă de dinți. (Plicul a fost foarte potrivit pentru banii și documentele japoneze.) Pe spatele fotoliului din față erau monitoare pe care puteai să citești informații despre zbor, comunicări și să alegi entertainment, desfășurat pe mai bine de 7400 de canale. Am ales filme. Primisem și cască sterilizată, pătură sterilizată (nu am desfăcut-o nici la dus, nici la întors, deși temperature exterioară, mă informa monitorul, că putea fi se -52 de grade) și un pui de pernă, nenecesar datorită tetierei bune.  Se oferea și posibilitatea de încărcare a telefonului. Toalete erau câte trei între fiecare două sectoare.

Pe drumurile scurte s-a oferit o masă, pe cele lungi două mese, toate calde, cu pui sau vită, la alegere. Deși erau numite unele breakfast și se mâncau seara, toate erau prânz. Se puteau mânca. Cu tacâmuri metalice. De băut s-a dat apă și ce ai mai cerut. Stewarzii (foarte puțini bărbați, totuși) își reduseseră activitatea la cea de plasare și de chelnerie și debarasare.

Toate informațiile le aveai pe monitorul din față. Puteai să urmărești și imaginile din exterior de la camerele avionului, cu drumul din față și drumul văzut de pe burta avionului. În aeroport s-u putut schimba euro pe bani japonezi sau, cui îi rămăseseră, bani japonezi pe euro. Se poate plăti și cu cardul, dar aproape numai cu card de credit. La destinație ne-a așteptat autocar pentru hotel, la plecare ne-am urcat în trei taxiuri mari (grupul a fost de numai 16 persoane+ghida).

Am văzut o țară bogată în istorie, frumoasă în peisaje, cu construcții deosebite, cu transport public fabulos și cu oameni foarte modești. Politicoși, îmbrăcați șters, respectând, în cea mai mare parte normele, habar nu au de engleză nici la hoteluri, nici în magazine și nu ii interesează în niciun fel ce fac alții. Ni s-a spus că sunt foarte buni la serviciul lor și fac tot ce trebuie să facă acolo cel mai bine cu putință (sunt foarte competitivi). Și că nu mai există și altceva pentru ei. Și acești oameni modești, de șapte ori mai mulți ca noi pe o suprafață de o dată și jumătate mai mare (din care o parte foarte mare sunt munții), au un PIB pro capita de 39000 de dolari față de al nostru de 15000 de dolari. Iar procentul de populație cu studii superioare este de 45%.

Am plecat de acolo știind că voi ține minte trei lucruri: mirosul de mâncare, aerul condiționat și aglomerația. Mirosul de mâncări necunoscute nouă, poate din cauza nu numai a ingredientelor, dar și a mirodeniilor, era prezent în gară, pe stradă, în hotel, în tren, în magazine, în restaurante.

Aerul condiționat te pocnea în cap, te lovea în față, te lingea pe gât și pe șale, te izbea în piept oriunde erai: la masă, în magazin, în camera de hotel, în baie, în autobuz (se dăduse drumul la căldură și ți se recomanda să nu-ți apropii picioarele de scaun, dedesubtul scaunelor fiind încălzirea, dar deasupra te sufla vântul), în tren. Nu era nicio posibilitate să găsești un colțișor în care să nu bată. Mie nu-mi displace aerul condiționat, dar mă săturasem de el și de vâjâitul lui. Și nici nu elimina mirosul de mâncare, poate doar îl împrăștia. (După o săptămână de la întoarcere m-a trezit noaptea o durere în piept, deasupra inimii, de m-am speriat că am făcut infarct. Înainte de a chema salvarea, l-am întrebat pe Google. Cică era de la aerul condiționat, durerea la infarct e în mijocul pieptului. M-am culcat liniștită, cu tot cu durere.) Mă săturasem și de valul de oameni care-ți veneau din față pe stradă, de mulțimea care forma cozile în diversele locuri, de trenurile în care intrai cu efort, chiar dacă erau dese.

Transportul în Japonia

Cu abonament pe șapte zile care se furnizează pentru Japan Rails numai din afara țării lor și altul nu se mai poate cumpăra, am putut să ne urcăm în orice mijloc de transport al acestei linii, tren, autobuz, tramvai, metrou. In Japonia sunt și societăți private de transport care dețin chiar linii de metrou, trebuia să fim atenți să nu le alegem pe alea. În Tokyo ar fi vreo cinci astfel de societăți. După ce s-au terminat cele șapte zile (am mai prins una în Tokyo), a trebuit să plătim „biletul” la mijloacele luate din stațiile de pe stradă. L-am pus în ghilimele că nu era niciun bilet. Pur și simplu trebuia să bagi banii exacți în caseta de lângă șofer sau vatman, a cărui datorie era să vadă cine a plătit și cine nu. Nu-mi dau seama cum reușea, intrările fiind sau prin față și plata odată cu ele sau pe ușa de la mijloc și plata la coborârea prin față. Probabil toată lumea respecta regula să se urce pe o ușă și sa coboare pe cealaltă ușă. Fiindcă se putea întâmpla să nu ai bani potriviți, tot lângă șofer era și un automat de schimbat bani. Nu-mi aduc bine aminte, dar cred că se referea numai la monede. La metrou și trenuri, biletul se cumpăra de la automatul care dădea rest.

Prețul biletelor era în funcție de distanță. Puteai trece explicațiile de pe automat în engleză, cu condiția să știi care era butonul pe care scria „English” în japoneză.

Toate mijloacele sunt dese: trenurile din jumătate de oră în jumătate de oră sau din oră în oră, metrourile din zece în zece minute. Dar asta nu-i mare lucru, că mereu sunt pline sau se umplu rapid. Japonezul mititel și politicos se luptă cu oricine pe un loc de stat jos. Este datoria lui să te dea la o parte ca să se așeze pe scaunul de invalid sau de bătrân. De aia vezi scaunele ocupate de tineri sănătoși care-și studiază cu interes telefonul (nu fac decât să se joace sau să privească reclame), iar lângă ei stă bătrânica cu baston, care nu îndrăznește să zică „stai pe scaunul meu” . În trenuri și metrouri se mai și doarme. Am văzut chiar o fată dormind în picioare. Nu-mi dau seama cum se trezesc să coboare. Cu Shinkansen (trenul glonț) am străbătut distanța Osaka-Tokyo în trei ore. Are viteză de 300 Km/h și sigur că trece prin multe tuneluri, având nevoie de linie dreaptă.

Multe tramvaie sunt colantate în întregime, unele probabil de pe vremea când autocolantele nu erau așa de străvezii de a trebuit să fie decupate în dreptul ferestrelor. Am luat odată un autobuz pe care l-am așteptat și mult și cu care aveam de mers cam o oră pe serpentine. Ca și românii, japonezii rămân la ușile pe care au intrat. De unde autobuzul, destul de mititel, părea plin când a venit, prin mare presiune am reușit să urcăm în el 17 persoane. Cred că tot transportul în comun e electric.

Nu toate gările au escalatoare, așa că am urcat și am coborât între 20 și 80 de trepte și de cinci ori pe zi. Acum, dacă mă gândesc în urmă, nu-mi aduc aminte să fi fost o circulație de mașini foarte mare. Cam 80% dintre autoturisme sunt electrice sau hibrid, astfel că aerul marilor orașe este curat. Și cam 80-90% sunt mărci japoneze. Se preferă transportul în comun pentru că taxele la mașini și la parcări sunt mari, întreținerea mașinii costă și nici acasă nu ai unde o ține. Firmele japoneze au făcut numai pentru Japonia niște mașini care seamănă, zicea ghida, cu niște prăjitoare de pâine: înguste și înalte, servesc și la transportul de bunuri. Pe astea le-am văzut parcate lipite de casă în orașele mici. Limuzine cred că am văzut trei. Dar limuzine sunt la taxiuri și la Uber, că am umblat și cu ăla.

Transportul este pe stânga, pentru că pe timpul șogunatului s-au făcut tot felul de regulamente. Ca să nu se ciocnească în săbii samuraii când se întâlneau (sabia se poartă pe stânga și se apucă cu dreapta), s-a stabilit acest fel de circulat. Sigur că volanul este în dreapta. Și sigur că am avut probleme la căutat stațiile pe stradă, ne-am speriat când n-am văzut șoferul la taxi sau nu am știut unde să ne uităm când am trecut strada.

Apropo de trecutul străzii: japonezii au descoperit că la intersecțiile cu patru laturi pietonii pierd prea mult timp să ajungă unde vor și au inventat trecerile în diagonală. Astfel că la Shibuya este o intersecție care culege vreo șapte căi cu mașini și pătratul intersecției are treceri pe toate laturile și pe o două diagonale. În alte locuri am văzut cu două diagonal. Când toate mașinile au roșu, pietonii trec care pe unde apucă. Apoi apare roșu pentru pietoni și se dă, pe rând, drumul la mașini. La un singur verde pot trece acolo și 3000 de pietoni. Pe zi trec un milion.

În afară de cele de care am scris am mai fost cu feribotul în Marea Japoniei, cu vaporul pe trei niveluri în Hakone, care avea lift, tot acolo cu tren tras cu cablul dintre șine (funicular) și cu telecabina, iar pe coasta de vest din Tokyo Bail am mers cu monorail-ul fără conducător. Monorail-ul ăsta s-a construit în trei ani pentru olimpiada din 64, ca să ducă lumea la aeroport. Are 17 Km. Pe trotuare umblă multe biciclete, mai ales la Osaka. Sunt mame care cară și câte doi copii, unul în față, unul în spate. Toate bicicletele au portbagaj. Numai cu ricșă nu am fost. Că am rezistat invitațiilor făcute. Ricșele sunt cu roți foarte mari, probabil cu multiplicatoare de viteză, le trag și femeile, uniforma e cu pantaloni scurți și cu încălțările cu degetul mare separat, care cică-i face mai sprinteni. Cei de la ricșă fac și o prezentare a drumului parcurs. I-am văzut vorbind cu spatele la drum și fața la călători. Te pomenești c-or fi știind engleză.

În Tokyo numai câteva străzi, cele mai mari, au nume. Restul adreselor se raportează la numărul intersecției acestor străzi, numerotate nu știu de unde. Dar asta este din vechime, de vreme ce castelul ultimului șogun s-a numit Nijo Jo: castelul de la intersecția a doua.

Scrisul japonez

Limba japoneză era numai vorbită. În secolul opt s-a luat scrisul de la chinezi. Cu pictogramele lor s-au scris substantive și atribute, verbe și adverbe. Deoarece pictogramele au o explicație, sunt o idee, ilustrează ceva, sunt compuse în anume fel, japonezii pot citi și pricepe chinezește, nu înțeleg limba vorbită. Cică s-ar scrie la fel hara kiri (taie burta) cu seppuku (o fi ăsta burta taie). Dacă ești pretențios, folosești termenul chinez seppuku. Asta e scrierea Kanji. Față de pictogramele chinezești s-au mai adăugat semne pentru flexiunea cuvintelor, care la chinezi n-ar fi.

Un pic de încurcătură a produs reforma chinezească, care a redus miile de semne la doar… trei mii. S-a mai inventat o scriere pe silabe, Hiragana, în general o consoană urmată de o vocală, la ei nu merge consoană după consoană decât în cuvinte compuse. Cum semnele acestei scrieri sunt mai fluide, ar fi o scriere de femei. Dar mai este și o poveste: femeile nu aveau voie să învețe carte sau erau desconsiderate, așa că doamna nu știu care a inventat această scriere și a scris chiar un roman, care s-a păstrat. Cea de-a treia scriere este Romaji = litere de Roma, adică latine. La ei se citește de la coperta a patra la stânga, de sus în jos și de la dreapta la stânga. (I-am văzut în tren citind chiar și în picioare.) Dar pe panourile înguste de afișaj literele apar de la stânga la dreapta, în cele trei scrieri. Lângă mine în tren un „executiv” își rezolva corespondenta pe laptop. Sigur că nu mi-am putut concentra privirea pe monitorul lui, dar am fost curioasă cum se face. Cică tastaturii latine i-ar fi atribuite grupuri de sunete și e treaba computerului să le transforme.

Construcțiile în Japonia

Una e să știi că Japonia are peste 120.000.000 de locuitori (mai mult cu trei, cu șapte milioane, ce contează?) care pot locui numai pe coastele insulelor, că pe mijloc sunt munții, și alta e să intri în cea mai mică cameră pe care ai văzut-o și să nu ai unde să-ți pui valiza: suport nu este, dulap nu este, pe podea dac-o pui nu mai deschizi ușa la intrare sau la baie, că și aia dă în hol. De asemenea baia e așa de mică, că dacă au alunecat hainele de pe tine când ai intrat, sigur trebuie să ieși afară ca să-ți tragi altele. Altfel hotelurile aveau 14 etaje, nu țineau seama de ghinionul pe care ți-l aduce numărul 4, cifra morții (suferă de tetrafobie), așa că era și etajul ăla, lifturile erau încăpătoare și funcționau silențios și repede, spațiul de mic dejun avea mese mici și înghesuite. La blocurile înalte erau câțiva metri de jur-împrejur, dar casele erau zid în zid. Culorile sunt majoritatea tonuri de gri și așa sunt și acoperișurile. Rar de tot am văzut plăci foto-voltaice. Dar izvoarele termale dese, datorită vulcanilor sulfuroși, permit cetățenilor să devină clienți în gospodăria lor. Hotelul de la Tokyo avea la ultimul nivel un spa tradițional (adică te spălai bine la duș acolo, să vadă toți, și apoi intrai gol în bazin) cu apă termală. Probabil că și cea de la baie o fi fost așa, dar nu mirosea a nimic.

Să cumperi o casă veche nu este o investiție: ea se face din materiale ușoare, din cauza cutremurelor, după ce ai cumpărat-o trebuie să o repari intens, după ce o folosești nu mai ai cumpărători. Era o poveste și despre acoperișurile din țigle prea grele, care abia acum s-au înlocuit cu materiale ușoare, dar n-o mai știu exact. Pare-mi-se la cutremure casele se prăbușeau din cauza acoperișurilor.

Am auzit că există și apartamente de 80 mp, dar sunt curioasă cine le cumpără.

Construcțiile noi, din anii 90, sunt fabuloase: gara din Kyoto are o deschidere fenomenală pe o structură de metal, echivalentul a 15 etaje pe care le-am urcat pe scările rulante, prefectura din Tokyo te lasă să urci gratis la etajul 60 să vezi panorama, la poalele turnurilor am căscat gura, pe insula artificială am văzut fel și fel de construcții, Tokyo este plin de zgârie nori ai corporațiilor, prin parterul cărora poți să treci de pe o stradă pe alta.  

Mijloacele de transport în comun trec printre blocuri, prin centrul orașelor.

Multe construcții de lemn din secole foarte vechi, temple și castele, pagode au fost refăcute de mai multe ori și multe sunt monumente UNESCO. Există o lege care prevede că la orice construcție de lemn trebuie să se găsească o găleată roșie cu apă și ne-am amuzat să vedem această găleată, pe jumătate plină, la templul care adăpostește cel mai mare Budha de bronz din lume (93 de tone). Lemnul folosit este cedrul japonez. S-au construit din el și castele de șase etaje înălțime. Acestea erau pentru luptă. Castelele de reședință erau înșirate pe orizontală. Nu se găsea mare lucru în ele: de dormit se dormea pe salteaua care se strângea peste zi, de stat se stătea pe podea, cele câteva obiecte se păstrau în dulapuri în pereți. Dar pereții ușori despărțitori și prin glisarea cărora se formau alte spatii, erau pictați. Podeaua era acoperită cu rogojini, numite tatami, cele mai multe de 1,8m/0,9m. Și azi imobiliarele folosesc pentru suprafețe nu câți metri pătrați au ci câte tatami. Top of Form

Îmbrăcămintea la japonezi

Nu prea pun niciun preț pe ea. Nu caută lucruri elegante, asortări, culorile sunt triste și uni. Pantalonii la femei sunt largi. Dacă sunt strâmți, femeia poartă și o rochie. Uniformele sunt simple și nu par a fi din materiale bune. Dar ce e cele mai frapante sunt încălțările: trebuind să se descalțe una-ntruna, japonezii își iau pantofi cu unul, două numere mai mari. Și asta se vede în scurt timp: la femei bagi degetul la spate, la bărbați se ridică vârful, ghetele își scâlciază carâmbii, care pică peste călcâie (am văzut asta la polițiști).

Majoritatea pantofilor sunt adidași. Cu tocuri chiar nu am văzut. Dar am văzut ghete, chiar îmblănite, cizmulițe și cizme până la genunchi, deși era foarte cald afară. Sandale – la numai vreo trei persoane.  

Îmbrăcămintea tradițională chimono se închiriază pentru poze sau pentru unele plimbări în grup. Acum vreo doi ani au apărut chimonourile din dantelă industrială, în culori pastelate, care mie nu-mi plac. Chimonourile adevărate sunt din mătase imprimată sau, cele foarte scumpe, ale gheișelor, din mătase pictată. Acestea au un decolteu relativ mare la spate, aceasta fiind zona senzuală: gâtul și șira spinării. De asemenea un lucru anapoda este silueta feminină, care trebuie să fie creion, nu clepsidră. Chimonoul este mult mai lung decât înălțimea persoanei și toată lungimea aia se pliază pe talie, ca s-o îngroașe, și se prinde cu brâul obi. Chimonourile se poartă cu șosete albe cu un deget (și bărbații cu șosete albe sunt eleganți, pentru că curățenia începe de la picioare și albul arată curățenia) și cu coșulețe tip poșetă.

De înzorzonat se înzorzonează fetele tinere, dar eu le-am văzut mai mult în uniformă. O dată am văzut un vânzător deosebit de frumos, cu părul vopsit blond și cu cercei mari în urechi. Dar acolo nu are nimeni grija lor dacă-și fac treaba. Și ăsta și-o făcea.

Curățenia în Japonia

Adevărat că e foarte curat, pe stradă, în gară sau în mijlocul de transport în comun. Sigur, curat ca în casa unui gospodar, nu ca în spital. Coșuri de gunoi pe stradă nu sunt, fiecare își ia gunoiul în buzunar sau în poșetă. Se consideră că gunoiul este un lucru intim. (Rufele puse la uscat în suporturile înalte montate pe balcoane din construcție nu sunt intime.) Am văzut femei care-și purtau punga cu gunoaie măricică legată de poșetă în exteriorul ei. Am văzut tânără care a scăpat pe jos o bucățică de napolitană și a cules-o imediat. Coșuri de gunoi sunt în trenuri, în gări și la ieșirea din magazine unde să pui ambalajele celor consumate la acel magazin. Colectarea e diferențiată. La hotel, dacă în hol ai băut ceva și ți-a rămas sticla, o predai la recepție. La ieșirea din gări musai să-ți treci biletul prin dispozitivul de la poarta care se deschide și biletul rămâne acolo.  

Parcurile sunt cu flori puține, dar cu mulți copaci și cu spații verzi uriașe, care sunt în permanență pigulite de muncitori. La palatul imperial din Tokyo, parcul din față era străbătut în sus și-n jos de polițiști călare, bărbați și femei. Caii erau extrem de frumoși, parcă mai mari ca cei obișnuiți, japonezii de abia ajungeau cu creștetul la greabăn. După ei umbla mereu un muncitor cu un făraș și un târn și o mică mașină de gunoi. Un lucru neplăcut pentru mine în parcurile japoneze uriașe este că nu sunt bănci decât grupate 20-30 într-un singur loc. Bănci nu sunt nici în gară, nici pe stradă. Dacă sunt totuși locuri de șezut, acestea sunt foarte incomode, de exemplu la statuia lui Hachiko două țevi groase și sus montate, de pe care după un timp alunecai.

Toaletele sunt peste tot și sunt oriunde foarte curate. Sunt cele europene, majoritatea cu „colac inteligent” , pe care-l comanzi după pictogramele de pe panoul de vizavi, de fapt comanzi apa, că altceva nu e, și rar cele japoneze, asemănătoare cu cele turcești. Ai probleme cu trasul apei, că butonul sau maneta poate fi în diverse locuri. Chiar a trebuit să cer ajutor la un club. Am dat peste o cafenea normală, dar toaleta era pe un pridvor în curte și trebuia să te descalți și să folosești unica pereche de papuci pusă la dispoziție ca să intri. În toaletele de femei sunt pisoare mititele pentru băieței, chiuvete joase pentru copii, dispozitive de atârnat bebelușul și mese de înfășat. Peste tot sunt toalete de handicapați. Nu miroase a nimic rău, dar în afara lor s-ar putea să miroasă canalizarea în parcuri și pe stradă.

Mașinile utilitare sclipesc de curățenie.

Mâncarea în Japonia

Îmi plac mult mâncările chinezești, thailandeze, vietnameze, deși am fost avertizată că nu sunt chiar ca la mama lor. În Japonia nu a fost nimic pe care să-l savurez, nici măcar vestita vită Kobe, pe care mi-a gătit-o negriciosul Pedro pe masa de tablă cu arzător cu gaz dedesubt. Am mâncat steak-uri mai bune la Timișoara. Hiba cred că e că nu se condimentează nimic prea mult sau că se condimentează cu condimente de-ale lor, necunoscute nouă.

Mâncare, cum am zis, se face peste tot. Am fost într-un local cu carusel, despre care citisem cu mulți ani în urmă. Mesenii stăteau la mese de șase persoane și pe un conveior veneau, în suporturi speciale, farfuriile cu sushi. Le extrăgeai pe cele care-ți plăceau. Puteau fi una, două sau șase, că pe ele erau numai câte două bucăți. Din meniu mai comandai pe tableta de deasupra mesei ce-ți plăcea. Acum, cu plăcutul, e o chestie: majoritatea restaurantelor aveau la intrare replici din plastic ale felurilor de mâncare. Dar habar nu aveam ce se ascundea, de exemplu, sub panadă. Sau ce era în piure, dacă ăla putea fi considerat piure. Am vrut o supă ramen, din care fac și eu, dar îmi închipuiam că trebuie să aibă alte savori. A fost o apă chioară. (A doua zi am mâncat una mai bună, dar și prețul a fost dublu, fiind „medie de grasă” . Însă de deranjamentul de mațe epic provocat de ea nu duceam lipsă.) Toate consumurile noastre s-au contabilizat la casierie, unde am plătit cu cardul de debit.

Se putea mânca relativ bine în alimentare, pe niște măsuțe la intrare, unde erau feluri gătite în congelatoare și ți se încălzeau la microunde. Am mai mâncat la un restaurant de okonomiaki („gătit cum îți place” ): pe mai multe niveluri erau mai multe alveole cu câte o masă de tablă în jurul căreia stătea pe o latură - bucătarul, pe celelalte trei - clienții. Bucătarul, care comanda arzătorul de sub masa lui, turna cu polonicul pasta de clătite și o freca cu polonicul până când se întărea pentru a o întoarce. Pe ea punea varză tocată crudă din frigider, tăieței scoși din pachete fierți, dar congelați și îi desfăcea în prealabil pe plită, sosuri, condimente, „ce îți plăcea” , adică friptură de vită sau de porc sau fructe de mare gătite și capacul era gătit dintr-un ou spart pe plită și frecat cu polonicul până se făcea omletă. Întors de mai multe ori, la pachetul ăsta se gătea și varza. Am mâncat-o, mi-era foame. În gări erau gherete care vindeau bento, cutii pe vremuri de lemn, acum de carton, cu mai multe feluri de alimente în diversele compartimente. Astea se vindeau și în tren, din niște cărucioare, care aveau de oferit și băuturi. Ekiben-urile erau niște cutii de alimente care și încălzeau mâncarea prin determinarea reacției dintre două substanțe (trăgeai de o panglică separatoare). Sigur că se mânca în tren. Și că mirosea a mâncare. Pe stradă nu mergeai mâncând, dar în fața magazinului puteai. Personal am mâncat cea mai bună șaorma posibilă la o gheretă.

Micul dejun ni s-a oferit la hotel. Cel mai bun lucru care se putea spune despre el era că se putea mânca. La Osaka mai erau și feluri europene, la Tokio șase zile a fost același lucru: tăieței, orez de două feluri, lipicios, că să-l poți apuca cu betele, friptură de porc, supă de legume, bucăți de pui în panadă mai mare ca puiul, la care și pielea parcă se înmulțise, câteva legume. Masa era de la 7, dar la 8 se cam terminau unele feluri. Într-o dimineață mai erau două ouă fierte moi în niște linguri din acelea care stau în picioare pe masă. Am luat unul, l-am cules cu lingura mea și l-am băgat deodată în gură: era rece ca gheața, de-a dreptul scârbos. (Ouă fierte tari și bune am mâncat la Hakone. Le fierbeau în apa termală sulfuroasă, coaja devenea neagră, cu legenda că cine mănâncă unul, își lungește viața cu 7 ani. Eu am mâncat două, sigur voi trăi până la 85 de ani.) Un japonez de lângă mine, înalt și subțire, a mâncat la micul dejun cât mănânc eu la trei prânzuri, fără exagerare. Și eu mănânc binișor. Miniona lui soție a mâncat numai cât două prânzuri. Nu mi-au plăcut nici pâinea, nici mezelurile luate din alimentara. Și acolo etichetele erau numai în japoneză, dura mai mult să te lămurești ce conțin pungile. Dacă nu abandonai. Nu se vând lapte și brânzeturi, probabil au aceeași intoleranță la lactoză pe care o au chinezii.

Pe stradă pe lângă înghețata la cornet cu foarte multe arome, mai este și gheață rasă cu sirop de diverse, de care nu am fost curioasă. Gheață puneau în orice, și în ceai, și în cafea și mi s-a părut o gheață care nu se topea mai deloc. Peste tot am primit tacâmuri europene, dacă am cerut, dar bețișoare sau lingurițe primeam fără să cerem, în funcție de ce cumpăram. Foarte bună era o cutie cu bucăți de fructe în jeleu. Și bun, deși mi-a lăsat un oarecare gust, era iaurtul îndoit cu apă, la care se adăuga... zahăr, nu sare ca la ayran-ul turcesc și, probabil, ceva electroliți.  

Recent aqm citit că a doua cea mai bună bucătărie mondială, după Italia, este în Japonia. Oi fi defectă, că nici după bucătăria italiană nu mă prăpădesc.

Engleza în Japonia

Nici de la cei care o vorbesc, foarte puțini, nu înțelegi mare brânză. Indignată că nu primesc hot coffee din meniul cafenelei și al ceainăriei, ci numai iced, a fost chemat în ajutor un tânăr, care mi-a vorbit destul de mult, dar nu am înțeles un cuvânt. A pus mana pe telefon și m-a întrebat „ce limbă?” . I-am zis că engleză e bine și, după ce a scris pe telefon, probabil în japoneză, mi-a arătat telefonul: nu am cafea fierbinte pentru că nu am preparat-o; ca s-o prepar durează zece minute. După aia am văzut că băuturile, calde sau reci, le serveau dintr-un fel de butoaie.

În farmacie vânzătorul, bătrân și amabil, mi-a recomandat să iau medicamentul de tuse „suri taim” . Când m-a văzut perplexă, mi-a arătat trei degete, adică three.

La Osaka în hotel aerul condiționat avea instrucțiuni numai în japoneză. Butonul de închis ni l-a arătat ghida.

La Tokyo am vrut să mai cumpăr o zi de hotel (plecam aproape de noapte de acolo, dar trebuia să eliberăm camera la 10, până la urmă ne-am descurcat, am mai făcut o zi de vizite și plimbări) și a fost găsită o persoană care… să nu mă lămurească cât costa de fapt camera (mi-a arătat pe mașina de calculat mai multe prețuri, care difereau mult, ulterior am înțeles că unul era pentru micul dejun pe care nu-l voiam). În holul hotelului era un stand cu multe numere ale aceluiași ziar japonez. Seara cam toate ziarele erau tot acolo. În gări erau publicații gratuite de publicitate, cu titlul în engleză, dar conținutul numai japonez. Postul CNN era tradus în japoneză. Am mai găsit și un post de informații în engleză, dar nu am prea avut timp să-l urmărim. Deci dacă mergeți acolo, folosiți traducătoarele electronice.

Religia în Japonia

Acum 2500 de ani a apărut pe insule șintoismul. Cam în același fel în care peste tot omul a trebuit să creadă în cineva care de deasupra îi dirijează viața. Dar religia aceasta nu are fondator, nu are scriptură, nu are dogme. E o colecție de legende și orice și oricine poate fi zeu: Amaterasu, zeița Soarelui și mama Japoniei și a altor zei, din care se trag direct împărații Japoniei, care astfel sunt și ei zei, un munte: Fuji Yama, o insulă: Myajima; este un zeu al orezului și unul al curajului, unul al furtunii, unul al creației etc. Astfel că s-au adunat 800.000 de zei de diverse grade. În temple și pe locurile sfinte se intră pe o poartă din lemn, simbolică, vopsită cu lac roșu-portocaliu (vermillon). Cea mai mare este pe insula Myajima, în apă (că insula e sfântă) și la flux pare că plutește. Porțile Torii, fiind de lemn, se înlocuiesc la câteva sute de ani.

Din secolul VI a pătruns budismul, de la chinezi. Dar a pătruns așa că a conviețuit cu șintoismul, fiind în aceleași locuri. Parcă în secolul XII a fost o foamete mare, care l-a determinat pe cel mai mare preot șintoist să se ducă să stea de vorbă cu zeii dacă o fi bine că sunt așa amestecați și, după 7 zile de „consultații” a aflat că da, e bine, deci aceste două religii conviețuiesc: cică toți japonezii sunt shinto, unii mai sunt și budiști. Călugării budiști se căsătoresc și au copii. Uneori o familie are un templu. Și bunica și copiii sunt călugări budiști. Copiii merg la școală obligatorie. Pe la 1500 au adus portughezii și creștinismul și au reușit să creștineze 7 daymio (stăpâni ai pământurilor feudali), dar shogunul a interzis religia aceasta în anii 1600. Ba i-a mai și deposedat de pământuri pe creștini. Azi aproape că nu a fost oraș în care să nu văd o clădire cu cruce, deși creștini sunt numai 1%.

Dar lucrul cel mai interesant este că majoritatea japonezilor se declară atei sau agnostici, credincioși fiind numai 20%. Insa legendele sunt răspândite: Japonia s-a creat din învârtirea suliței în ocean de pe podul plutitor al cerului de către zeii Izanagi și Izanami, a opta pereche de frați apărută după ce pământul și cerul s-au separat de haos. Unde au căzut stropii, s-au format insulele. Amaterasu a ieșit din ochiul stâng al lui Izanagi, Fuji dă fum pentru că în el a căzut o fată șamd. Top of Form

Copiii în Japonia

Citisem cândva că sunt foarte cuminți și bine educați de către mamele care stau acasă. Sunt ca oricare copii ai zilelor noastre: ca bebe plâng oriunde zgomotos, cu motiv sau fără, ca cei de grădiniță ocupă scaunele la indicația mamei (sau a tatălui, că acum se ocupă și tații de ei), ca școlari te asurzesc când sunt în grupuri. I-am văzut peste tot cu clasa, în prima jumătate a zilei: la locuri memoriale (Hiroshima), la temple, în parcuri, în zile de sărbătoare sau de lucru. Nu știu ce programe sunt astea, de documentare probabil.

Copiii de școală primară, de la 6 la 12 ani, nu au uniforme, dar au obligatoriu șapcă, de-obicei galbenă sau într-o culoare cât mai vizibilă. Băieți sau fete nu au voie să și-o dea jos de pe cap, oricât ar fi de cald. Cei de la gimnaziu (12-15 ani) și cei de la liceu (15-18 ani) au uniforme. Băieții poartă pantaloni de culoare închisă și cămașă albă (ăsta e și portul funcționarilor care merg dimineața pe la 8.30,9 la slujbă), fetele -fustă plisată belumarin și bluze marinar, cu gulerul acela mare. Dar le-am văzut și cu fuste bleumarin și pulovere negre. Pe ei nu-i deranjează sobrietatea asta extremă, pentru că portul uniformei e o mândrie în Japonia, îți dă sentimentul de apartenență la ceva, fie ea și categoria lucrătorilor în parcuri. Sobrietatea e îndulcită și de scurtimea fustelor. Nu peste tot e permisă, la Hiroshima era, la Tokyo - nu. Și nici nu știu că e bine sau rău, pe corpul japonez cu picioare mai scurte și centru de greutate mai jos. Mai poartă și câte 3-4 brelocuri uriașe și înzorzonate la rucsăcele. În coloane destul de mari merg în prima jumătate fetele, apoi băieții. Dar cred că sunt destul de disciplinați, că pe învățători sau profesori aproape nu-i distingi în mulțime. Nici dacă merg după ore la plimbare sau prin magazine nu se amestecă fetele cu băieții. Acolo cuplurile se formează prin agențiile matrimoniale, atunci când tinerii au decis că e timpul pentru o familie.

Alegerea persoanei potrivite e o afacere, ca activitatea de resurse umane și se face cu foarte mult profesionalism. Școala de 9 ani (elementară și gimnaziul), sunt obligatorii, astfel că ucenic poți intra numai la 15 ani. Din copiii care se duc la liceu majoritatea fac și facultatea. Școala elementară e de stat, liceele sunt și câteva particulare, facultățile sunt particulare în proporție de aproape 80%. La facultate, oricare, se intră numai cu examen de admitere. Copiii nu sunt crescuți pentru familie, ci pentru societate, care este pe primul loc. Ceea ce fac pentru a trăi, oricât de mărunt ar fi, trebuie să fie cât mai bine făcut. De îndată ce își pot face un rost, copiii părăsesc casa părintească. Poate de aici și modestia asta evidentă a japonezilor: nu trebuie să adune averi pentru mai multe generații. Animalele în Japonia

Japonezii iubesc animalele. Dar pe unele mai mult ca pe altele. Ca peste tot (de exemplu ratonii în America de Nord, urșii la noi, vulpile în Anglia), animalele sălbatice care s-au lămurit că se trăiește mai ușor la oraș, le-au invadat, orașele. Am văzut două cazuri cu căprioare coborâte din munți în localități. Pe insula Myajima era o rasă asemănătoare caprelor negre de la noi, destul de măricele. Pe astea nu trebuia să le hrănești, așa eram îndemnați de pe afișe. Ele însă nu citeau afișele și chiar te atacau dacă li se părea că le poți da ceva. Acestea, ni s-a spus, erau malnutrite și bolnave. Normal, dacă erau în stare să-ți mănânce hârtia din mână și pălăria de pe cap! Cu totul altfel erau tratate căprioarele din Nara, acestea de două rase, dintre care, puține, de cea din Myajima. Acestea aveau veterinar, erau hrănite și se plimbau printre vizitatorii care le putea oferi biscuiți special preparați pentru ele cumprați de la tarabe. Cică trebuia să le faci să se încline pentru a primi tratația și unele chiar o făceau. Altele te izbeau cu copitele în piept. Cum erau în jur de 1300, tot orașul Nara mirosea a grajd necurățat.  

Japonezii au animale de companie, câini de talie mică (unul singur a fost mai mare, un Akita, mascota legată în fața unei case de gheișe din Kyoto) și pisici cam de mărimea acestor câini. Ies cu ele la plimbare. Chiar dacă pe căței îi mai lasă și pe jos, tot au după ei căruciorul special în care le plimbă. Cred că am văzut tot atâtea cărucioare de animale pe stradă câte am văzut de copii. O familie a coborât de pe vapor la Myajima un căruț cu doi căței și o pisică vânjoasă. Pisica era extrem de uimită de ce vedea, cățeii erau mândri de locul în care se aflau. La îmtoarcere s-au urcat și ei. Soțul era cel responsabil cu căruțul. Pe ăștia nu i-am putut fotografia în toată splendoarea. La Tokyo există de mulți ani o cafenea cu pisici și, pe aceeași stradă, mai multe cafenele cu câini. Pisicile sunt din dotarea cafenelei, câinii ți-i aduci tu. Am văzut trei fete care cred că se îndreptau acolo cu patru căței în trei cărucioare. Toată lumea cerea să le facă fotografii.

Caii au pătruns în Japonia acum o mie de ani. Cei din care s-a dezvoltat rasa autohtonă Kiso erau de talie mică, iar în cel de-al doilea război mondial s-a desfășurat un program de castrare a armăsarilor din această rasă, așa că rasa, potrivită la lucrările agricole, a dispărut. A mai rămas un armăsar, considerat sfânt și, de la acela, s-a încercat refacerea rasei. S-a încurajat creșterea cailor mari. Dar cei care mi s-au părut uriași, la poliția călare din parc, nu știu de ce rasă sunt.

Dintre păsări nu am văzut decât corvide și, după sunete, am bănuit că mai sunt și răpitoare de zi (șoimi sau ulii). Am văzut și câțiva porumbei răzleți, dar de mărimea celor alor noștri, nu mici și prăpădiți ca în capitalele europene.

Imigrația în Japonia

Pe noi ne-a băgat în țară și ne-a scos din țară serviciul de imigrație, care ne-a pozat și ne-a luat amprentele la intrare și ne-a cercetat pe față și pe dos la ieșire. La intrare aparatura era mânuită de femei umile, îmbrăcate în halate albastre, care ne comunicau prin gesturi de nepriceput ce avem de făcut. Că engleză, de unde? A durat foarte mult procedura luării amprentelor, că nu știam pe unde și cum să vârâm arătătoarele. Iar pe funcționarul de la ieșire îl bănuiesc că juca și un pic de teatru: atât mi-a studiat viza de intrare, că m-am răzlețit de grup. La intrare a mai fost și o funcționară drăguță: o cățelușă care a dat târcoale la bagaje. Introducerea de carne sau produse din carne în Japonia se pedepsește cu închisoare și amendă uriașă.

Din totalul populației, doar un milion și jumătate sunt imigranți, majoritatea alți asiatici și doar 0,3 mil. brazilieni. Eu am văzut puțini imigranți: pe Pedro, cel care mi-a preparat friptura de vită și pe camerista de la Tokyo. Era blondă și așa se explică gunoiul găsit într-un colț sub masă, pe care l-am lăsat și urmașilor, deși curățenie se făcea în fiecare zi. (Poate și supraveghetorul ei era străin.) Între-o seară, la Kyoto, am dat peste festivalul recoltei. Erau mai multe gherete cu mâncare și una avea mâncare ucraineană. Din păcate era vorba de „copturi” , pe care le vindeau o blondă și un japonez.

Apreciez că mulțimea aia pe care am văzut-o în excursie era formată din vreo 90% japonezi, vreo 5% alți asiatici, doi negri și restul albi. Într-un parc un băiețel la vreo 4-5 ani când ne-a văzut a fost uimit de fețele noastre. Bunicul lui i-a explicat ce e cu noi, dar nu i-a trecut uimirea. Bunicul, vreun profesor, ne-a întrebat în engleză de unde suntem. I-am răspuns cu pronunția în engleză. Spre mirarea mea a zis cât se poate de clar, cu â cu tot: România? De altfel mi s-a povestit de o româncă, trăitoare acolo, care fusese angajată la o grădiniță numai ca să se obișnuiască copiii cu fețe de europeni.

Așa că, la atât de puțini „alogeni” , au dreptate să nu învețe cum se pronunță în engleză, chiar dacă mulți știu limba, bine fac că nu fac scaunele în troleibuz sau la WC mai mari, să poată sta pe ele și un european, e clar că nu au de ce să vândă în magazine confecții de femei decât până la măsura XL, care pocnește pe mine.

După vreo săptămână am început să mă mir că nu aud nicăieri românește, cred că nici în Uzbekistan nu mi s-a întâmplat asta. Stând pe un capac de canal în Kyoto, în 7 sau 8 octombrie, alături de o doamnă vârstnică, o auzim: Românește, ce mă bucur că vă aud! De unde sunteți? Eu sunt din Israel, am emigrat din București cu fratele și cu mama mea când aveam 11 ani. Până la pandemie am venit anual în țară. Dar cum de vorbiți așa de bine românește, ne-am mirat noi. Am vorbit cu mama, acum vorbesc cu o verișoară și cu nepoata mea. Apoi ne-a arătat pe telefon filmulețul cu rachetele explodând în spatele grădinii fie-sii. Noi ne-am mirat și ne-am revoltat, ea era îngrijorată că a doua zi trebuia să se întoarcă. Am plecat fiecare în treaba lui, noi cu gândul la frumoasa noastră țară, pe care încă nu a atacat-o nimeni.

 


[fb]
---
Trimis de Jimmy1 in 16.01.24 10:42:46
Validat / Publicat: 16.01.24 11:37:21
INFO ADIȚIONALE
  • A fost prima sa vizită/vacanță în JAPONIA
  • Alte destinații turistice prin care a fost: Toate, mai puţin Delta

VIZUALIZĂRI: 2092 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURISAU ARTICOL fără ECOURI
selectat ca MiniGhid AmFostAcolo
SESIZEAZĂ
conținut, limbaj

6 ecouri scrise, până acum, la acest articol

NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (Jimmy1); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo.ro („AFA”) sau ale administratorilor.
EVIDENTIAȚI ARTICOLELE CU ADEVĂRAT UTILE!
Dacă impresiile de mai sus v-au impresionat prin utilitate, calitate etc folosiți linkurile de mai jos, prin care puteți acorda articolului un BONUS în Puncte de Mulțumire-Apreciere (PMA) articolului.
Puteți VOTA acest articol:
PUNCTAJ CRT: 1000 PMA (std) PLUS 23600 PMA (din 24 voturi)
NOTĂ: Mulțumită numărului de voturi primit, articolului i-a fost alocat automat un SUPERBONUS în valoare de 2000 PMA.

ECOURI la acest articol

6 ecouri scrise, până acum

webmasterX
[16.01.24 11:37:01]
»

Foarte bun, super interesant review-ul

-

Câteva fotografii realizate de voi acolo ar fi mai mult decât binevenite — atât ca ilustraţie a textului, cât şi ca informaţie utilă, ele fiind căutate, apreciate (şi solicitate) de cititorii interesaţi în această destinaţie... Poţi folosi linkul amfostacolo.ro/pic_add9.p ... 113732&hid=3821.

Sau... poate ceva video de pe acolo? Dacă ai filmat câte ceva, ar fi zuper-util — link încărcare video.

adrianbogdanPHONE
[16.01.24 16:56:34]
»

Bună! Ai avut o experiență frumoasă în Japonia.

Ar fi. mers niște poze atașate la articol.

Bravo!

webmaster
[16.01.24 18:05:40]
»

Articolul a fost selectat ca MiniGhid AmFostAcolo pentru această destinaţie.

balasa violeta
[16.01.24 19:58:18]
»

Multumesc!

Virtual m-am plimbat cu dumneavoastra!

Un articol muncit, de exceptie!

doinafil
[18.01.24 22:16:15]
»

@Jimmy1:

Foarte interesant articolul! Chiar dacă este luuuung, l-am citit curioasă, să văd și eu cam cum este pe acolo!

Sunt foarte multe informații utile celui/celor ce vor să ajungă în „Țara Soarelui Răsare!”👋

Eu nu cred că voi ajunge (poate în altă viață ) de-aceea la-m citit cu nesaț!

Am aflat lucruri interesante, despre care habar nu aveam! Este un articol complex, muncit, probabil că de aceea n-ai atașat nici poze, nici video-uri! Ar fi fost foarte util să vedem și câteva poze, măcar pentru una ca mine care nu va ajunge acolo!

M-am abonat, deja, la articolele tale și le aștept pe următoarele

mprofeanuPHONE
[19.01.24 10:47:45]
»

@Jimmy1: Foarte complet articolul tău despre Țara Soarelui Răsare! Mi-ar fi plăcut să pui și niște poze pe unde ți-au purtat pașii. Am înțeles că ai văzut Osaka, Kyoto, Nara, Insula Myajima, Tokyo. Ai ajuns și la Nikko, Kamakura, Himeji, Hiroshima?!

Apropo de capacul de canalizare, în fiecare oraș erau capace personalizate. Am vizitat Japonia pe cont propriu la sfârșit de august, început de septembrie 2015 dar tot nu o poți uita. Nu am experimentat mâncarea lor decât ocazional pe stradă, nu ne-am permis să mergem la restaurant, la micile magazine de cartier era mâncare preparată în caserole și aveau cuptoare cu microunde unde se putea încălzi. Pe mine m-au terminat grădinile, templele... Mi-e dor de Japonia!

Mulțumesc pentru aducere aminte!

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [300] [150][1 vot]
Sfârșit SECȚIUNE Listă ECOURI scrise la articol

ROG REȚINEȚI:
  • Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
  • Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
  • Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație: in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o ÎNTREBARE NOUĂ
    (întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
SCRIE UN ECOU LA ACEST REVIEW
NOTĂ: Puteți folosi ptr formatarea ecoului: [b]...[/b], [i]...[/i], [q]...[/q]
EMOTICOANE ce pot fi folosite SHOW/HIDE
Sfârșit SECȚIUNE SCRIE ECOU

NOTĂ: Rubrica de mai jos vă permite să vă abonați (sau să vă dezabonați) la / de la notificări (înștiințări prin email) atunci când cineva răspunde unui text scris ca ecou mai sus.
Status Abonament Ecouri la acest review - abonament INACTIV [NU primiți înștiințări atunci când se scriu ecouri la acest review]
VREAU înștiințări pe mail când se postează ecouri la acest review
5 utilizatori sunt abonaţi la urmărirea acestui fir de discuţie (primesc instiinţări la adăugarea unui ecou):
adrianbogdan, balasa violeta, doinafil, Jimmy1, mprofeanu
Alte impresii din această RUBRICĂVacanța în Japonia:


    SOCIALs
Alătură-te comunității noastre

AGENȚIA DE TURISM AmFostAcolo.Travel:
SC Alacarte SRL | R.C.: J35/417/24.02.09 | RO 25182218 | Licența de turism 218 / 28.11.2018

 
[C] Copyright 2008-2024 AmFostAcolo.ro // Reproducerea integrală sau parţială a conţinutului este interzisă
AmFostAcolo® este marcă înregistrată
  • la final = [utf8mb4]; bMustChange=[]
  • pagină generată în 0.043451070785522 sec
    ecranul dvs: 1 x 1