Crăpelnițe și udături în Thassos, locul vacanței de vară - august 2022 // partea I

TIPĂREȘTE

Taverna Boheme – „Ferește-te de greci chiar și atunci când îți fac daruri! ”

În prima seară de când am ajuns în Scala Potamia, neavând nici un fel de masă asigurată, ca de altfel în nici una din seri, ne-am lăsat duși de oboseală, în apropierea cazării noastre, la prima tavernă cu aspect comercial acceptabil. Aceasta a fost Boheme, o terasă cu suficiente locuri, care se continua cu un bar pe plajă, sezlonguri și umbreluțe pentru zona de bronzeu.

Am luat loc la mese, care instant au fost alipite și reunite pentru un grup mai măricel, de 15 persoane. Ne-au fost aduse meniurile de către un picolo cu barbă, cu aspect de matelot, glumind cu noi în ton cu atmosfera de vacanță. Am ochit ceva specific, două souvlaki de pui pentru noi, fata a luat o salată de crudități, iar zgâmboi a luat un hamburger. Restul trupei a comandat pește, pizza, brânzeturi cu miere, iar de băut bere Mythos, vin la carafă, sucuri, cocktailuri, freshuri.

Timid, precum caracuda la cârligul palicarului, am îndrăznit să întreb pe duduia cu aspect de boss de la bar, dacă poate să ne aducă ceva apă de răcorit gâtlanele atâtor meseni. Ne-a asigurat că are apă plată dar și apă minerală și că este din partea casei. Am primit apa care imediat s-a evaporat de setea” boborului” .

A venit și potolul cam în vreo 40 de minute. Am tăbărât ca turcii la geamie. Souvlaki-urile noastre au fost gustoase, având ca garnitură cartofi fripți în ulei. Zgâmboi a fost dezamăgit de hamburger-ul lui, era prima dată când mânca o astfel de” culinară” fără chifla aferentă, acesta fiind adus pe o farfurie ca suport. Matelotu' ospătar s-a scuzat că fiind târziu, chiflele se terminaseră.

Unul dintre co-meseni își comandase o porție de hamsii cu cartofi prăjiți. Peștii i-au fost aduși, dar barabulele ioc. Altă colegă de grup comandase tot un souvlaki de pui, dar nemaiavând, i-a fost adus un giros. Am schițat noi niște gesturi de nemulțumire matrozului-ospătar, jurându-i că a doua oară nu ne mai prinde de mușterii. El, pentru a calma spiritele, a justificat cu zâmbetul afișat în barbă, că ora târzie (era 9,30-10 fără un sfert) la care a luat comanda, l-a găsit fără ingrediente. „La Carrefour s-au terminat cartofii, abia mâine mai primim” , a spus-o într-o engleză corectă. „Bucurați-vă de concediu, de vacanță - Don' t Worry Be Happy! ” -repeta ca acul de pick-up blocat în zgârietura rilului de disc. Am mâncat cu toții ghidați de foamea iscată de drumul lung.

La final, după o sumară aghesmuire a spiritului târnosit pe meandrele concretului bulgar și elen, am solicitat nota de plată. Ne-a adus un cearșaf, de ne puteam înveli toți cu el. Era în greacă și umflat cu euroi pentru fraieri. Totalul general, la grămadă întrebați, a fost de vreo 277 de euro. Acum, fiecare (era prima și ultima dată când procedam așa) căuta să-și potrivească sumele din cearșaf cu ceea ce îngurgitaserăm. Dădea cu virgulă, ioc potriveală fest. Am luat” zdreanța” sub felinare și am început să buchisesc. Am identificat apa din partea casei, inserată, dar și cartofii neaduși de la hamsii. Oamenii, de bună credință, mirosind fomiștii că nu cunosc grecește, umflaseră și ei cum putuseră. Iar darul ni-l făcuseră înainte de „nuntă” , mi-a amintit de calul Troian și de zicala aia de zicea „Teme-te de greci chiar și când îți aduc daruri! ”

Am chemat matrozul și i-am pus cearșaful sub nas, indicându-i „găurile” din țesătură. Cartofii neaduși, i-a înghițit el, în sec, strigând la duduia boss să refacă bonul cu scăzământul de rigoare (fro 4 euro), apele nu a vrut să le scadă, spunând că de fapt nu erau cadou, înțelesesem noi greșit. Și ce ne scociorâm atâta, doar suntem în vacanță, nu? Se aprinsese grecul, că fuseseră prinși cu mâțele la sac. I-am replicat pe limba susurată mai înainte de domnia-sa: „Don' t Worry Be Happy! , dar nu merge așa neicușorule” . A readus bonul refăcut, am făcut cheta de rigoare și i-am decartat mărunțișul la tava de lemn. Am ridicat ancora și nici că am mai revenit la taverna boemilor șmecheri.

Taverna Akrogiali, Scala Potamia – „Dacă e să te frigi, apoi să te frigi măcar cu o ciorbă bună.” – proverb românesc

N-a fost ciorbă, a fost supă. În căutarea unei ciorbe, deh, sunt ciorbar declarat, caut zeama la masa de prânz cu regularitate, am luat la pas, promenada tavernelor. Ne-am oprit la una dintre tavernele aflate pe malul mării, cu dispunere de o parte și de alta a drumului. Bineînțeles că am ales a ne așeza pe partea care dă spre mare. O copertină dreptunghiulară, adăpostește vreo 12-15 mese, câteva de 2 persoane, cele dinspre stradelă, restul sunt de 4. Aspectul tavernei e simplu, traforat în lemn vopsit în bleu, având spânzurate între stâlpi, năvoade în care sunt prinse scoici uriașe. Am prins o masă la marginea cu marea, constatând plăcut, că taverna Akrogiali, avea ca alonjă, încă vreo 5 – 6 mese dispuse pe nisip, în buza mării.

În ziua căutării ciorbei izbăvitoare, am plecat doar familia noastră. După ce ne-au adus meniurile, am remarcat supa de pui. Am comandat pentru toți patru supă de pui, pizza casei și bere Mythos. Copiii au cerut apă minerală.

Supa a fost adusă după vreo 15 minute. Mai înainte au fost aduse licorile. Am primit supa cu bucuria celui perfuzat în vederea remontării. Am băgat lingura și am dus-o lacom spre gustare. M-am trezit ca Moromete sub căruță, opărit pe papile gustative. Fiind cald afară, supa nu aburea neam. De unde să visez că grecul o adusese direct din oala clocotită. Copiii și soția au primit cu amuzament circul pe care încercam să-l maschez discret. Simulam o durere surdă de dinți combinată cu palme ușoare peste obrazul palid, nebronzat. Mă bronzasem pe limbă, iar crema era acasă. Am stat oleacă să-mi revin, apoi am început să-mi suflu crivățul spre grabnică răcire în lingura ce balota de foame. Am mâncat supa ca sugativa însetată de surplusul de cerneală. Nu prea am mai simțit-o la adevărata valoare, papilele îmi ardeau încă. Aveam totuși s-o apreciez întru-totul, în zilele în care am revenit s-o caut.

Carnea de pasăre, galbenă, era din belșug, ochiurile de ulei pluteau îndeajuns, iar pentru a mai tăia grăsimea, grecul ne cadorisise cu jumătate de lămâie pe fiecare porție. Amestecul de lămâie într-o supă banală de pui (acasă supa e pură, fără împerecheri cu acreala unei lămâi), mi-a plăcut, a adus ceva din ciorba de carne țărănească, acrită cu macrișul cules de pe dealul livezii. Copiii au mâncat supa pe jumătate, stimulați negativ de pizza adusă ostentativ. Am trecut la concasat produsul casei, udând-o cu minunata bere Mythos. La final, am primit drept recompensă patru mini-înghețate pe băț, diferite. Costul dejunului a fost de aproximativ 43 de euro, supa 7 euro porția, pizza 10 euro, berea 3,5 euro sticla, apa minerală 2,5 euro. Am plătit cash. Am mulțumit ospătarului pentru masă, cu vorba și cu” fapta” , apoi am ridicat ancora spre a plimba foiosul spre iatac, la aghioase.

Am revenit la Akrogiali într-o seară, când am cerut masă mare pentru 15 persoane. Greu am găsit loc, dar din aproape-n aproape, am realizat numărul de mese dorit. Am așteptat noi ceva, dar a meritat. Am mâncat biban de mare la grătar cu legume gratinate, lămâie și cu vin alb la carafă. Peștele a fost cam 12-13 euro, vinul 4,5 euro carafa de jumătate de litru. Gustoasă și de data asta, mâncarea adusă, trăda un adevărat maestru bucătar ascuns prin cuhnia tavernei. Masa pentru toți a fost așezată pe nisipul din vecinătatea unei mări liniștită și politicoasă cu mesenii valahi. Valurile-i” cântau„în surdină o muzică ca de cafe concert. Am ridicat ancora târziu, aproape de ora închiderii.

Am mai revenit de încă două ori, la prânz, pentru supa de pui. Acum știam lecția, nu am mai bronzat limba. Am savurat supa cu tactul unui consumator versat. Una dintre cele mai bune supe pe care le-am mâncat vreodată – supa de pui de la Akrogiali! Ospătarii sunt foarte amabili, rup câteva cuvinte în românește, chiar cele referitoare la mostrele din meniu. Cei tineri sunt foarte energici, vioi, aduc repede ce trebuie la masă, arată că sunt interesați de client, într-un mod plăcut. Nu ne-a părut rău nici măcar o clipă că am descoperit această minunăție de tavernă.

Taverna” Fish Art” , Scala Potamia – „Du mâncarea la gură, nu gura la mâncare. Patrupedele se apleacă la nutreţ, e drept, dar n-au ce face” – Păstorel Teodoreanu – Gastronomice

Pe stradela promenadă, am întâlnit și taverna artistică din lumea peștilor. Gomoasă, specială, cu prețuri ce-ți vând preșul din coteț. Am intrat din curiozitate, am comandat supă de pui ca să văd diferență.

În deschidere, ca aperitiv, am comandat ardei copt umplut cu amestec picant de brânză feta, ulei de măsline și rucola, vinete coapte cu roșie umplută cu brânză feta și cu salată de rucola. Supa era foarte bună, deșertată într-o farfurie albastră cu chenar, adâncă și cu margine lată, precum un velodrom în miniatură. Pe velodromul conjunctural, stătea la cheremul celui cu lingura-n mânuță, un sfert de lămâie, 10-15 bucățele de crutoane aromate, condimente și cristale mari de sare, sare de bucătărie că nu sare nimeni în sus...

Gustoasă și supa de la” Peștele hartist” , dar piperată neamule, 11 euroi blidu, și nu era plin, ca blidu de la Akrogiali. De, artiștii sunt scumpi, că-i pește, pictor, folclorist, tot scump e... Ne-au plăcut în schimb, foarte mult aperitivele pe bază de brânză feta. Am primit și pâine proaspătă de casă, puțin prăjită și cu ceva ulei de măsline pe ea.

La final, am primit din partea casei, pepene roșu feliat, dulce și aromat.

Nota de plată a venit în limba română, un mare plus pentru acești oameni, care înțeleg mersul lucrurilor altfel decât alții, fie ei în Bulgaria, Grecia, dar mai ales în România. Tratarea clienților e o artă pe care grecii o stăpânesc (nu toți, suntem totuși raționali!) și o etalează civilizat și cu respect față de cel care le calcă pragul. Am gustat nițel din atmosfera hartistică, apoi am coborât cu picioarele pe pământul de la Akrogiali – taverna unde am mâncat de cele mai multe ori. Cel puțin, de la Akrogiali, mă ridicam și sătul de la masă. Am dus eu mâncarea la gură la Fish Art, dar mi-a mai scăpat și invers... precum alea din aforismul lui Păstorel... deh, reflexul de patrupedă e greu de controlat la o astfel de tavernă.

Taverna Pelago, Scala Potamia

Zgâmboi era flămând în camera de la hotel, refuzând să dejuneze la grămadă din motive de lene. Dormise până la prânz epuizat după plaja de la Skala Beach. L-am scos în brânci pe strasse, să-i dau o pizza, așa cum dorea. L-am îmbiat cu ceva ciorbe, supe, tocane. Aș, numai la pizza râvnea.

Am sărit pe drum vreo două-trei taverne, unde nici musca nu adăsta, darămite clienți bipezi, și ne-am oprit la Pelago, o tavernă plină de verdeață naturală. Lumea era la mese, am zis ok fiule, aci te nutresc.

Ne-am așezat la o masă sub un platan ca bradu. O fetică de liceu, a răsărit parcă de nici unde. Ne-a basculat două catastife, iar după o privire în zona cu pizza, am luat una medie, cu brânză și bacon. După 7 minute, maxim 10 vine un băiet cu blatul de pizza adus spre consum. Am ridicat sprânceana a mirare, prea repede se copsese” jucăreaua” . Am cercetat produsul, am gustat și i-am dat verde la concasat juniorului. Era gustoasă, dar pe margini cam fadă. I-am zis să mănânce numai ce se simte copt. I-am mai luat o coca-cola ca să poată aluneca în voie. Costul destul de ok: 10 euro pizza, 2,5 coca-cola.

Atmosfera de prânz de la tavernă era moleșitoare, datorită orei, dar și unei inerții a celor care serveau. Nu prea ne înțelegeam, juniorul a purtat tratativele cu cei responsabili, vorbindu-le pe engleză. Mă și miram când îl auzeam cât de dezinvolt își găsea cuvintele, spre deosebire de mine, care scormoneam ca barza după broaște în cadă. S-a înțeles, a cerut mălaiul și a decontat tac-su. Pizza i-a plăcut, restul nemâncat, a fost după un dialog scurt, pus într-o cutie de la Pelago și dus la frigiderul camerei, pentru alte zile de lene.

Taverna Green Sea, Scala Potamia –” Între hoţi, nici hoţul ne se simte în deplină siguranţă.” – aforism de Gheorghe Mihail sau” Mai întâi achită nota de plată, apoi poţi să şi leşini.” - Stanislaw Jerzy Lec

Într-una din zile, am adăstat la această tavernă, pe care am ocolit-o cu regularitate, văzând-o cam cheală de clienți ziua, la prânz. Parcă Zeus îmi legase ochii, foamea țipa prin foale, iar ca să mergem la Akrogiali sau Korali nu mai doream să străbatem atâta praf și cale.

Ne-am aruncat la masa de sub un platan, fiind singura liberă în acel moment. Un ospătar măsliniu la chip, cu blugi jerpeloși, în dosul cărora sta îndesat un celular din epoca de naștere a mobilelor, cu vorbe mieroase amestecate într-o limbă balcanico-slavă, încerca pescuitul de fraieri, cu nadă falsă. Ștergea masa cu dosul mâinii, chemând un băietan din dosul barului de peste drum, pentru finalizarea cu răspundere a curățirii mesei. Am primit meniurile, iar după ceva citire, ne-a luat comanda. Era nițel abțiguit, iar vorbele îngăimate în limba română, nu anunțau nimic bun.

Meniul a constat în cipsuri de dovlecei, cipsuri de vinete cu roșii, un juice de portocale, paste napoletane, doradă la grătar cu legume parcă de furat (puține – două fâșiuțe de vinete, o zgâtie de dovlecel, salată de varză acră), un giros cu pui, salată Thassos, apă minerală, apă plată, un sprite, un cataif cu înghețată, ½ l. vin alb – total 73,10 euro. Mâncarea fadă, peștele bun, dar cam” orfan” de legume. Inițial bonul avea inserat un plus de încă 10 euro, rezultat din cataiful dublat eronat (!) și o porție de ceva cu ciuperci pe care nu le comandasem noi.

Prâslea mi-a descărcat instant Google translate pe telefon, a făcut poză bonului cu meniul integral în limba greacă și am obținut traducerea. Am ridicat mâna ca elevul care a învățat pentru împușcarea notei, la materia a mai afurisită din liceu (!). Al doilea ospătar, lungan, a venit făcând pe niznaiul. Pus în fața faptelor, a luat” amenda” greșită și mi-a adus o alta corectată. Era târziu, doream să plecăm, iar ca să achit nota m-am dus la bar să o plătesc. Acolo cei doi ospătari greci care serveau la mese, își disputau ceva pe limba lui Homer. Ăl mare n-a suportat o replică a celui mic abțiguit de uzo, aplicându-i un șut la dorsala posterioară a fundului. Cel mic n-a stat de momâie, a ripostat cu tava din dotare, făcându-i șnițele degetele așezate la inspecție pe bar. Din ce mi-am dat seama, nu picaseră la înțelegere.” Furi bovină, dar nu așa! Mai cu obraz, bagi doar un fel, nu două, că sare-n ochii valahilor. Or fi ei în vacanță, dar boi nu sunt. Iar pe ăla cu ochelari (ăla eram eu) ți-ai găsit să-l mardești? Nu vezi ce mutră are? Parcă e tata hoților, am putea să-l racolăm în branșă. ”

Am așteptat finalul reprezentației, nebăgat în seamă. Când apa s-a calmat, am ieșit de după colț și am achitat consumația ăluia înalt. Pentru încercarea nereușită de a mă trage-n piept, bacșișul a fost ciuciu.

Taverna Ya Souvlaki, Scala Potamia – locul unde limba română se vorbește mai mult ca oriunde în Thassos, datorită lui Bogdan din Cluj, ospătarul cu coamă de leu și inimă mare, plecat în Țara lui Oz, în căutarea curajului pierdut în România

Grupul nostru s-a dilatat, de la 15 am ajuns la 24, iar mesele în grup extins erau o problemă fără rezervare. Așa că, pentru a evita formarea varicelor, așteptând-l pe Godot ca să elibereze mesele, într-un teatru al absurdului ori al speranței deșarte, am procedat la rezervarea telefonică a unei mese de 24 de persoane la Ya Souvlaki.

Godot al nostru, în persoana lui Bogdan, a venit și ne-a descurcat în așezarea la mesele ce nu erau suficiente. Telefonic, eronat se înțelesese de 14 și nu 24 de persoane. A găsit mese, le-a adus, inclusiv scaunele cu spatar, iar masa noastră lungă, ca la un botez mai mic, era de acuma gata, așezată pe nisip. Dialogurile în limba maternă cu Bogdan, ne-au asigurat că intrasem în raiul culinar. Lămuririle suplimentare, sugestiile lui vis-a-vis de opțiunile noastre, au deschis o relație pe care greu o poți întâlni pe la tavernele cu mâncăcioși.

Am așteptat cam 40 de minute până au început să curgă felurile comandate, aduse de alți ospătari. Taverna era full, din ăla mare, cu ași și juveți. Așii erau chiar felurile gustoase, iar juveții, Bogdan și patronul care era tare mândru că are un asemenea ospătar, mai mult de jumătate dintre mese fiind ocupate de conaționali.

Și aici mâncarea avea gust și savoare deosebită, printre felurile aduse la masa de botez, enumăr câteva, din ce îmi mai aduc aminte: biban de mare, paste napoletane, pita cu ghiros de pui, trilogia din carne de miel, porc și pui, caracatiță cu garnitură de cartofi, souvlaki de porc, vin alb, roșu sau negru la carafe de cupru, coca cola, ape plate și minerale, înghețată la vafe cu nuttella. Bogdan făcea balet printre mesele compatrioților, fiind strigat din toate părțile.

La final, toată lumea a primit din partea casă desert constând în cataif, dar și o reducere de 10% la viitoarea agapă pe care am bifat-o 2 zile mai târziu la același local.

Atunci a stat mai mult cu noi Bogdan, povestindu-ne motivația venirii lui în Thassos, precum și satisfacția de a lucra într-un astfel de loc. Am făcut poze cu toții pe care le-am așezat în sertarul cu amintiri din cămăruțele cordului. Nu în multe locuri ne-am simțit atât de în largul nostru, așa cum ne-am simțit și cum am fost tratați la taverna Ya Souvlaki. Amabilitatea gazdelor, insuflată și amplificată de românașul nostru, aduce un plus de valoare unei astfel de locații.

Taverna Korali, Scala Potamia – locul cu mâncare bună, dar unde nu trebuie să te mai raportezi la unitățile convenționale de măsurarea a timpului

Într-una din seri, întorcându-ne mai devreme din Potos, am hotărât să ne oprim la Korali, taverna aflată în buza mării. Am întrebat pe fata cu părul bălai, ce potrivea mis-en-place-ul meselor, de locuri libere. Ne-a așezat la iuțeala la masa din marginea mării, care tocmai se eliberase. Eram 5 persoane, iar masa era destul de mare. Ne-a adus catastifele de inspirat potolul.

Am comandat doradă la grătar cu legume și salată de fasole roșie, calamari fripți, cipsuri de dovlecei, vinete coapte cu roșie și brânză, cataife, ape, sucuri. Apoi ne-am pus pe așteptat, ronțăind minutele ca pe semințele de floarea soarelui. Civilizați, nu aruncam cojile din secunde pe jos, ci le strângeam cu nerăbdare în vasul nerăbdării educate cu mare greutate.

Copiii au descins de pe scaune în stânca mării din apropiere, transferându-și cu inteligență nerăbdarea în pietrele pe care le zvârleau în largul mării. Noi așteptam ca adulții cuminți, dar parcă și noi doream să dăm cu timpul în undele marine.

Patronul tavernei e o persoană vârstnică, se mișca destul de greu printre mese, făcea mai ales oficiul de încasator de lovele. Fata cu păr bălai și încă un băiat mai necopt erau cei care cărau platourile mesenilor numeroși. Am intuit, după durata dintre comandă și onorarea acestei, că nici la bucătărie nu prea aveau personal suficient. Ori poate că aragazul era cu 2 ochiuri, când i-ar fi trebuit 4.

La vreun ceas jumate, a venit și comanda noastră. Deja parcă foamea ne trecuse, dar cum bine spune zicala - pofta vine mâncând. Erau toate felurile gustoase, semn că nu s-a făcut rabat de la calitate, în ciuda numeroaselor comenzi. Pe alte meleaguri, pentru câștigul rapid și cât mai mare, ingredientele ar fi fost semi-vii, uneori hămăind sau mieunând discret, aci totul era ca la cartea de bucate a master-chefilor greci. Am mâncat cu pofta revenită, am mulțumit ca la muica acasă, am scos teșchereaua la decont și fuga la nani la hotel, era miezul nopții.

Ristorante „Mare Verde” , Scala Potamia – italienii nu se dezmint nici atunci când” joacă” în deplasare

Nu departe de hotelul nostru, apucând pe drumul ce trece de Carrefour-ul limitrof, am descoperit restaurantul italian cu frontispiciul cu litere latine, într-o mare de litere grecești. Era în penultima zi, când copiii au dorit ceva care să-i readucă în obișnuințele lor culinare, de parcă până atunci numai ciorbe și tocane mâncaseră...

Restaurantul - pizzerie e o terasă modernizată, așezată într-o junglă de vegetație. Îi spun junglă, cu sens peiorativ, întrucât totul era lăsat să crească la voia întâmplării, fără toaletări de arbori sau cosiri de ierburi înalte.

Înăuntru era curat, împrejmuit cu zid tencuit și gresie pe jos. Mesele ne așteptau așezate, fiind rezervate telefonic, separat masa adulților de cea a copiilor. La capătul terasei acoperite, urcând niște trepte puține, era locul unde puteai să vezi cum un pizzer artist, învârtea ca la circ, blaturile de cocă, pe care așeza apoi ingredientele și le rânduia patern, ca pe copilași în pătuțuri calde, în cuptorul imens. Alături, separat de un perete, era barul, iar în spate, toaleta curată și parfumată.

Am comandat ceva ce nu mai mâncasem, de pizza eram sătul, încă înainte de a mă naște... Eu am luat bile de orez cu ciuperci, bacon și mozzarela, așezate pe un pat de salată verde și încadrate de două semisfere de lămâie suculentă. Soțioara-mi dragă s-a delectat cu penne all' arabbiata, iar copiii, tradiționali până-n măduva oaselor, au comandat pizza pepperoni. Am luat panna cota la desert, coca cola și apă minerală.

Așteptarea nu a fost prea lungă, după vreo 25 de minute, au început să curgă platourile, pe rând, funcție de durata de tratare termică aplicată. Bilele mele (alea de orez!) au fost gustoase, mai ales că jumătățile de lămâie au fost stoarse integral peste conținutul prăjit în ulei. Toate au fost gustoase, nu am dat greș că am ales acest restaurant.

Aproape ireproșabile, cu excepția cazurilor în care s-a încercat” jumulirea” noastră la nota de plată

Toată zbaterea nostră pe tărâm grecesc în sfera culinară a fost o reușită, gustul, savoarea, aromele fiind pe placul nostru. Oricând am reveni în aceste locuri, cu excepțiile care transpar din text.

Am înregistrat mental produsele pe care le-am savurat, iar acasă, cu siguranță vom încerca să ne jucăm de bucătarii, eu mai mult cu mâncatul, iar soția-mi talentată cu gătitul.

Grecia, Thassos, adică leagănul a tot ce doriți...

---

VIZUALIZĂRI: 2478 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI