Oia, o adevărată revelație

TIPĂREȘTE

Eram deja în cea de-a cincea zi a vacanței și începusem să intru în panică la gândul că încă nu călcaserăm în Oia. Ne propuseserăm în fiecare după-amiază să ajungem și acolo, dar mereu ne opream tot în Fira pentru colindat străduțele și pentru asistat la asfințit.

Mai aveam încă mașina închiriată, de fapt era ultima zi, și ne-am făcut planul ca în acea zi să mergem în Oia, să „dăm un pic cu nasul” pe-acolo, apoi s-o ținem pe latura nordică vizitând ceva plaje, pe vreuna să ne oprim la baie, și apoi să ne întoarcem spre seară în Oia pentru fabulosul apus de soare, se zice unul dintre cele mai frumoase din lume, care practic a ajuns o „marcă înregistrată” .

Zis și făcut, ziua a debutat conform programului, numai că, potrivit proverbului „Socoteala din târg nu se potrivește cu cea de-acasă” , odată ajunși în Oia, atât ne-a vrăjit, încât nu ne-am mai putut desprinde din orășel, rămânând acolo până la venirea întunericului. Așa că am ratat cu totul acea parte nordică a insulei, fiindcă nici în zilele viitoare n-am mai ajuns pe acolo, motiv pentru a reveni într-o bună zi!

În urmă cu zece ani, mai pășiserăm în Oia efemer, pe când eram în excursia de-o zi din Creta. Ne impresionase și atunci extrem de plăcut, dar acum aveam timp s-o luăm pe îndelete la picior, ba unde mai pui că nu era nici foarte aglomerat, cel puțin în prima parte a zilei așa a fost. Fără nicio exagerare, Oia este cel mai stilat și cel mai vestit loc din Santorini! Dacă Fira mi s-a părut a fi și ea frumoasă, Oia este deasupra, în plus este mai rafinată și mai elegantă. O adevărată revelație!

Oia (se pronunţă Ia) este situată pe coasta nord-estică, la capătul unor serpentine periculoase şi spectaculoase, la 11 km de Fira și este cea mai nordică localitate santorineză mai de seamă, altfel unul dintre satele ce nu sare de două mii de locuitori ca populație. Alături de satele Finikia şi Perivolas, Oia face parte din zona cunoscută sub numele Apno Meria sau Anomeria.

Deși pare că încep cu concluzia, nu mă pot abține să nu remarc că Oia este un conglomerat de frumusețe care-ți desfată ochii oriunde te-ai uita, iar străzile păstrează ceva din atmosfera medievală, amintind de vremurile când insula s-a aflat sub stăpânire veneţiană.

Cu case și hoteluri arătoase, ridicate în cel mai pur stil cicladic, ce se agață amfiteatric de buza Calderei, Oia este, asemenea Firei, o adevărată minune pe care oricine ajunge în Santorini nu trebuie s-o rateze.

Oia este formată din două străzi principale, paralele, care comunică ici, colo prin străduțe infime care le leagă: șoseaua Fira-Oia care o mărginește la exterior și Nikolaos Nomikou, o arteră pavată cu marmură, accesibilă doar pietonal, ce se întinde de-a lungul falezei. Această stradă animată este înţesată de baruri, localuri, cafenele, galerii de artă, magazine de bijuterii, de suvenire ce merită cel puțin un tur, căci sunt pline de lucruri interesante. Strada aceasta reprezintă primul punct cu care se întâlnește turistul în încercarea sa de a descoperi singur localitatea. În timpul stăpânirii veneţiene, aşezarea a fost înconjurată, cu un zid, ca măsură de protecţie împotriva piraţilor.

Chiar în inima localității, se poate observa deschiderea cea mai largă din orășel, respectiv piaţa principală, cu vedere înspre Caldera, ce este dominată de maiestuoasa biserică Panagia Platsani.

Cel mai bun lucru care îi stă în putere turistului este să-i ia străduțele și ulicioarele la pas, așa încât acesta să poată admira kapetenea, acele case impunătoare, cu tavan înalt, care au aparţinut proprietarilor de corăbii, ridicate în părțile mai plane şi skafta, case mai umile, săpate în stâncă, sau mai bine zis în peretele de lavă pietrificată, care au aparţinut marinarilor de rând.

Căpitanii de corăbii erau nişte persoane avute şi foarte respectate şi ocupau un rang înalt în societate. Asta explică de ce casele lor erau cele mai somptuoase din oraş. Prosperitatea insulei, care a atins maxima înflorire acum 150 ani, s-a datorat mai ales flotei sale comerciale, care făcea curse în estul Mediteranei, în special de la Alexandria în Rusia, pe când producţia de vin de pe insulă era exportată aproape în totalitate în Rusia. Santorini avea atunci cea de-a treia mare flotă comercială din Grecia.

Interesant este că tocmai acele skafta au fost transformate astăzi în hoteluri exclusiviste, destinate milionarilor şi vedetelor internaţionale. Se spune că aici se află cele mai frumoase skafta de pe insulă. Oriunde te uiți, nu vezi decât imagini pe care le recunoști de pe coperțile ghidurilor turisitice sau ale cărților poștale. Casele albe sau cele colorate în nuanţe de roz stins, bleu, verde, galben ori crem se proiectează pe fundalul Calderei, de un albastru intens, şi al stâncilor de lavă brun-roşcate.

Cert este că Oia a fost în mare parte distrusă de cutremurul din 1956, însă ulterior a fost reconstruită cu grijă şi atenţie pentru a i se păstra caracterul tradiţional al arhitecturii, ba chiar cu un plus de farmec pe deasupra. De pildă, pentru conservarea aspectului existent, instalarea suplimentară a stâlpilor de electricitate este interzisă şi nu se mai construieşte nimic nou.

La capătul vestic al localității, în cel mai înalt punct, 115 m deasupra Calderei, se poate descoperi Kasteli (fortrăreaţa) Agios Nikolaos, de fapt ruinele acestuia, atestat din secolul al XV-lea, considerat unul dintre cele mai bune locuri pentru a admira apusul soarelui. Fiindcă în Oia asfinţiturile sunt o adevărată atracţie turistică şi au fost transformate în spectacole. Oamenii vin şi cu 2-3 ore înainte ca să prindă un loc bun pentru a-l admira. Momentul dispariţiei soarelui la orizont este întâmpinat cu urale şi aplauze, șampanie și cupe ce se ciocnesc în cinstea soarelui dus la culcare, asemănător cu cel din Fira, dar de o amploare mai mare.

Numeroasele biserici întâlnite la tot pasul, cele albe cu cupole albastre și nu numai, adevărate embleme ale insulei Santorini, se zice că ar fi peste 60 la număr, iar hramurile lor sunt sărbătorite în fiecare an cu fast: Agios Georgios, Agios Stavros, Agios Spiridonas, Agios Nikolaos, Agios Savas, Agia Ekaterini, Panagia Platsani, etc. Multe dintre biserici au fost ridicate de marinari, căci în trecut Oia a avut o implicație majoră în viața maritimă din estul Mediteranei.

Morile de vânt din Oia reprezintă un alt simbol al micii așezări şi se ivesc graţioase din loc în loc. Frumoasele stabilimente au fost refăcute, modernizate și transformate în hoteluri de fițe în care cazarea nu e la îndemâna oricui.

Oia este săracă în muzee, singurul loc de acest fel este Muzeul Naval, situat în partea cea mai înaltă a aşezării şi a fost ridicat în spiritul tradiţiei maritime a insulei. A fost amenajat într-una dintre casele cu două niveluri care au aparţinut căpitanilor de corăbii de altădată. Clădirea, distrusă în timpul cutremurului din 1956, a fost reconstituită cu minuţiozitate, după fotografii vechi, iar colecţiile sale, din ce am citit, cuprind machete de corăbii, echipament naval, fotografii rare şi tablouri care înfăţişează ambarcaţiuni vechi.

N-o să vă vină să credeți, dar toată ziua ne-am plimbat prin Oia în sus și în jos, în dreapta și-n stânga, cutreierându-i cu „abnegație” străduțele și strada de marmură. În așa măsură ne-a cucerit cochetul orășel, încât nu am mai acceptat să plecăm de acolo, deși pare greu de crezut că poți rămâne o zi întreagă într-un singur loc. Bine, lucrurile nu au stat chiar așa, în sensul că ne-am ocupat și cu altceva. Citisem că localitatea are două porturi: Armeni și Ammoudi spre fiecare existând cîte o cărare din multe trepte săpate în stâncă.

Spre Ammoudi, situat în extremitatea vestică, există chiar și un drum relativ bun pe care se poate ajunge, cu mașina, ocolitor, pe lângă o carieră de piatră ponce. Către Armeni, situat oarecum central, există doar poteca pietruită în trepte, ce coboară chiar de pe Odos Nikolaos Nomikou, despre care localnicii ne-au spus că nu poate fi folosită deoarece este ruptă pe câteva porțiuni.

Portul Ammoudi

Am nimerit sus, în dreptul portului Ammoudi, la miezul zilei, pe când încercam să identificăm ruinele castelului, ca loc în care să ne instalăm peste câteva ore pentru a asista la apus. Ca şi la Fira, se poate coborî până în portul de la baza oraşului pe catâri sau pe jos, pe cele 235 de scări tăiate în versantul de lavă pietrificată. Apropos de versant: acesta este absolut uimitor ca paletă coloristică expusă : de la roșiatic, la galben, sau alb în vârf, așa cum sunt casele și morile de vânt clădite pe marginea Calderei. Peisajul este superb și imediat ne-am dorit să coborâm în port, lăsând pe mai târziu alegerea unui loc de unde să privim apusul. Așa că ne-am pus în minte să coborâm per pedes scările, doar aveam deja experiență de la Fira!

Pe scări trebuie să ocolești „mizeriile” măgarilor, dar nu este chiar așa de rău din acest punct de vedere, însă din punct de vedere al peisajului, totul este minunat. Ne mai opream să ne tragem sufletele, mai fotografiam de jur-împrejur și tot așa până jos. Jos, am găsit portul de bărci pescărești, portul de iachturi, vase de excursii în Caldera și o mulțime de taverne, care mai de care mai atrăgătoare, iar aromele disipate în aer erau demențiale. Brusc, mi-am zis în sinea mea că nu plec de acolo până nu mânânc la o terasă cu caracatițe la uscat care mă lăsase cu gura căscată. Mă uit la soț, el la mine și, intuind exact ce vreau, îmi face semn întrebător la care masă să ne așezăm. Evident la una cu fața la mare, de lângă care, dacă se agita un pic apa, ne uda primul val. Taverna nu era chiar una de rând, iar mâncarea a fost delicioasă și ne-a mers la suflet. Nota de plată, pe măsură.

Apoi, am pornit în explorarea zonei portului și a celei din vecinătatea acestuia, pe o potecuţă accidentată, unde citisem că s-ar afla un soi de plajă. Plajă e prea mult spus pentru niște stânci pe care câțiva temerari stăteau la soare și de pe care alții, plini de julituri, săreau în apă, semn că nu le lipsea de fel curajul.

Ne-am foit pe unde am putut pe acolo, apoi am purces la urcuș, tot per pedes, căci telecabină încă nu există, iar în cârca măgarilor am exclus din start varianta. Așa, am pierdut o parte dintre caloriile îngurgitate la ospățul de la prânz.

Portul Armeni

Odată reîntorși sus, la baza scărilor, ne-am propus să admirăm mai îndeaproape câteva dintre morile de vânt, apoi să ne mai vânturăm prin orășel până la asfințit. Trecând din nou pe strada de marmură, în dreptul scărilor ce coboară spre Armeni, vedem că veneau dintr-acolo doi turiști pe care-i întrebăm, mirați, dacă poteca este utilizabilă. Ne răspund afirmativ şi ne hotărâm să vedem şi cum este la Armeni aşa că ne lansăm pe aleea pietruită, şerpuită, aparent în bună stare. Până în portul Armeni se coboară 291 de scări sau se poate apela la animalele de povară. Acest port mai mic era folosit altădată pentru comerţul cu vin.

Încă nu-mi dădeam seama de ce domnii aceia fuseseră atât de vehemenți când nu ne recomandaseră să coborâm spre Armeni, dar curând m-am lămurit. Soțul m-a făcut atentă, arătându-mi cum plasele de protecție, din sârmă, de pe versant erau aplecate sub greutatea bolovanilor ce se desprinseseră și o luaseră la vale, ba mai mult, unii dintre ei erau pe plase chiar deasupra aleii, putând practic în orice moment să le rupă și să cadă în capetele celor ce ar fi fost pe acolo. Depășind cu emoție zona periculoasă, ne-am continuat coborârea până pe faleză unde se află o mică biserică închinată Sf. Nicolae, puține taverne și ceva bărci pescărești. Este mai anost și mult mai puțin atractiv față de Ammoudi.

Apusul de soare de la Oia

Ne-am înființat la castelul venețian de pe ale cărui ruine se spune că se poate surprinde cel mai bine apusul de soare din Oia. Să nu credeți, că pe timp de pandemie nu era aglomerat. Poate ceva mai puțină îmbulzeală, dar tot era multă lume. Abia ne-am găsit un locșor lângă un zid, parcă ceva mai departe de restul publicului, cu scopul de a ne distanța un pic.

Atmosfera este, într-adevăr, magică, lumea fremăta de emoție, totul are o încărcătură divină, totul te absoarbe efectiv, iar peisajul este de poveste. Soarele se duce molcom după insula Thirasia, creând momente fabuloase, iar audiența sărbătorește cu șampanie și aplauze, în timp ce marea și cerul capătă nuanțe incredibile. Un decor de vis!

Ziua petrecută în Oia rămâne memorabilă din primul moment când am pășit în orășel, până la plecare când ne-am întors în parcare să ne recuperăm mașina. A fost singurul loc din insulă unde am simțit nevoia să port mască în aer liber, deoarece a fost singurul în care am avut parte de aglomerație, cel puțin, la prânz când au sosit excursioniștii din Creta, străduțele s-au animat peste măsură, creând-se un soi de înghesuială la locurile de belvedere în care toți vroiau să se fotografieze. De asemenea, pe când am asistat la apus, am procedat la fel.

Oia este unică, de un rafinament aparte și de un farmec nemaiîntâlnit, mă tem că orice epitet aș folosi nu ar fi pe măsura frumuseții sale și nu ar putea reda exact ce simțiri m-au cuprins la vederea ei. Nu voi uita prea curând acel asfințit, cum nu voi uita tot ceea ce a însemnat ziua petrecută în Oia. Dacă o recomand? Zic doar atât: fără Oia sau Fira, nu poţi spune că ai vizitat Santorini!

Vă rog, atașați următorul videoclip:

https://www.youtube.com/watch?v=GKtP45tuSsI

---

VIZUALIZĂRI: 2271 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI