Trei săptămâni de hoinărit prin Turcia la cinci hoteluri şi cinci variante de all inclusive „reinventat” în pandemie

TIPĂREȘTE

Perioada sejurului: 19 septembrie - 11 octombrie 2020

În prima parte a acestui articol voi povesti despre hoinăreala noastră prin Turcia de la un hotel la altul, dar şi vizitând diverse de prin zonele respective, pentru că ne place să îmbinăm leneveala din resorturile de cinci stele ultra all inclusive cu scurte vizite în împrejurimi, maşina proprie avută mereu la dispoziţie oferindu-ne toată libertatea de mişcare dorită, iar preţul mic al motorinei turceşti din ultimii trei ani încurajând plimbările de tot felul.

În partea a doua voi face o comparaţie între all inclusive-urile de care am beneficiat la fiecare hotel în acest an virusat, ce mi-a plăcut şi ce nu mi-a plăcut, strict din punctul meu de vedere, bazat şi pe experienţele anterioare, tot la hoteluri de cinci stele din Turcia.

Fără îndoială, în măsura în care timpul îmi va permite, voi scrie, separat, şi despre toate cele cinci hoteluri care ne-au găzduit anul acesta.

I Hai hui pe coasta sudică şi sud-vestică a Turciei

Dacă despre drumul cu maşina de la Bucureşti la Fethiye am povestit deja, voi continua aici cu ce am făcut/văzut noi pe acolo şi cu trambalarea de la un hotel la altul.

Cazaţi fiind la primul hotel, 1. Barut Fethiye, după familiarizarea cu facilităţile resortului şi o zi destinată exclusiv relaxării pe frumoasa plajă a acestuia, în ziua următoare, imediat după micul dejun, am plecat la plimbare cu maşina spre Fethiye, oraş aflat la 13 kilometri de hotel.

Prima problemă pe lista noastră o constituia rezolvarea cu HGS-ul; trebuia să reîncarc contul, deoarece trecusem deja pe minus după ce am folosit autostrada O 31 Izmir – Aydın. Ştiam că am o perioadă de graţie de 15 zile, dar voiam să scap de grija aceasta de teamă să nu uit mai târziu. Nu am considerat niciodată până acum realimentarea contului ca fiind o mare bătaie de cap, niciodată nu am pierdut mai mult de cinci minute la PTT, am râs chiar de cei care considerau acest proces ca fiind unul prea complicat în încercarea lor de a justifica de ce nu au plătit, dar iată că m-au ajuns „blestemele” acestora :D. Prima oprire a fost la PTT (oficiul poştal), având coordonatele stabilite dinainte de a pleca, însă, ghinion! , poşta era închisă din motive de pandemie, din câte am înţeles eu citind afişul postat pe uşă. Întrebând eu în stânga şi în dreapta, cu puţinele cuvinte turceşti cunoscute de mine, dând mai mult din mâini, aflu că ar mai fi un oficiu poştal lângă spital şi pornesc în acea direcţie.

Nimeresc destul de uşor spitalul, îl ocolesc încercând să evit pe cât posibil aglomeraţia din zona respectivă, găsesc şi PTT-ul, aflat, destul de ilogic după mine, chiar în zona de triaj de la una din intrările în spital, dar şi acesta era închis L. Plimbarea în plină pandemie în cea mai periculoasă zonă dintr-un oraş – spitalul – îmi dă brusc o senzaţie neplăcută, apropiată de paranoia; nu mi se părea deloc safe să bântui prin curtea aglomerată a unui spital în condiţiile actuale, chiar dacă majoritatea celor de acolo purta mască de protecţie ca şi mine. Am renunţat imediat şi la HGS şi la poştă şi la tot, nu ştiam cum să plec mai repede de acolo, apreciind că sănătatea mea este mai importantă decât o eventuală penalizare pentru neplata în termen a taxei pentru folosirea autostrăzii şi nu merită să-mi asum un asemenea risc, astfel că mă întorc urgent la maşină şi plec mai departe. Singurul aspect pozitiv din toată această experienţă l-a constituit faptul că acum ştiam exact cum să ajung la spital, în caz de nevoie, deşi cred că există şi un alt spital mai apropiat de hotelul nostru decât acesta, dar, din fericire, nu am fost în situaţia de a-l descoperi şi pe acela.

Următorul pe lista noastră era Muzeul din Fethiye, care îmi fusese recomandat de o prietenă afaistă, aveam deja coordonatele acestuia, însă m-am răzgândit şi l-am lăsat pentru o vizită viitoare în condiţii normale. Eram deja stresată şi pur şi simplu am simţit că nu este momentul să vizitez obiective indoor în această perioadă, neştiind dacă acolo este respectată distanţarea fizică sau dacă toţi vizitatorii poartă mască, conform regulilor de protecţie sanitară.

Aveam o listă suficient de lungă de obiective, oricum prea lungă pentru o singură zi alocată plimbărilor în zonă, aveam de unde alege, astfel că am renunţat şi la muzeu şi la vizitarea mormintelor săpate în stâncă şi la partea din Fethiye care semăna a staţiune, pentru că eu nu am văzut din Fethiye decât partea de oraş turcesc obişnuit, fără nimic turistic, fără farmecul pe care îl intuiam din pozele văzute înainte de plecare, şi am plecat în explorarea împrejurimilor în căutarea unor obiective în aer liber, în natură.

Aşa că am pornit spre Canionul Saklikent şi spre Cascada Gizilkent, pentru că ambele erau în aceeaşi direcţie. Pe drum am mai descoperit un PTT, deschis de această dată, dar tot nu am putut realimenta, funcţionarul de acolo trimiţându-mă la poşta din Kemer :D. La Canion nu am mai ajuns, deşi eram foarte aproape de acesta, m-am răzgândit gândindu-mă la lungimea traseului de 18 kilometri şi la dificultatea parcurgerii acestuia de către o persoană fără condiţie fizică şi fără antrenament ca mine, alegând Cascada. Mi-a plăcut vizita la Cascadă, a fost pe gustul meu, chiar dacă şi drumul prin apă până la aceasta, urcând şi coborând printre pietre pe alocuri alunecoase a fost destul de dificil pentru mine.

După ce ne-am mai odihnit la un ceai la o terasă de acolo, am pornit să vizităm şi nişte „pietroaie” , pentru că tot erau aproximativ în drumul nostru. Aveam vreo două-trei variante de ruine ale unor oraşe lyciene, dar am considerat că dacă vedem măcar unul este suficient pentru noi pentru a ne face o idee, aşa că ne-am îndreptat spre Tlos. Aici am urcat în plin soare până în punctul cel mai înalt al sitului, oraşul antic fiind poziţionat strategic pe un deal, am admirat ruinele, am intrat şi în mormintele săpate în piatră de acolo, am făcut multe fotografii, ultimele cu zoom, deoarece nu mai aveam putere să parcurg tot situl şi am revenit la maşină, nu înainte de a ne răcori din nou cu un ceai la terasa aflată în apropierea parcării. Am decis că este suficient pentru acea zi şi ne-am îndreptat spre hotel, renunţând şi la vizitarea unei plaje aflate la vreo 5 kilometri de hotel, pe care o aveam în plan, dar deja se instalase o căldură sufocantă pentru mine.

Distanţa de la hotel până la cascadă a fost de 57 kilometri, incluzând fâţâiala prin Fethiye, între cascadă şi situl antic am avut de parcurs 15 kilometri, iar de la sit înapoi la hotel alţi 45 kilometri.

În a cincea zi petrecută la Barut Fethiye a venit timpul să ne mutăm la al doilea hotel-Hilton Dalaman Sarigerme. Am plecat la ora 10.30 spre Sarigerme şi am ajuns la destinaţie la ora 12.10, după un drum extrem de lejer de doar 59 kilometri. Pe drum am oprit în oraşul Dalaman, la PTT pentru a reîncărca HGS-ul şi în final am reuşit. Am găsit un oficiu poştal mai mare, cu mai multe ghişee, deloc aglomerat. Am dat talonul maşinii şi o hârtie de 100 TL spunând cuvântul magic „HeGheSe” , conform pronunţiei turceşti. Funcţionarul de la ghişeu m-a refuzat iniţial, dar eu nu mai eram dispusă să accept un refuz, aşa că am insistat. Omul tot încerca să-mi spună că nu are acel sticker de care eu oricum nu aveam nevoie pentru că îl aveam deja de mai mulţi ani, în timp ce eu încercam să-i explic că am deja cont şi vreau doar să reîncarc, arătând spre talon şi spre computer, dar până la urmă a înţeles, a verificat în calculator şi apoi mi-a luat banii.

Apoi am vrut să reîncarc cartela turcească cu net, pentru că expira valabilitatea acesteia, chiar dacă net mai aveam destul. Nu am reuşit să găsesc un magazin al operatorului de telefonie respectiv, am încercat la Vodafone, dar îmi cerea 200 TL pentru o nouă cartelă SIM, mi s-a părut cam mult şi am mers la TurkCell unde am plătit doar 116 TL pentru o cartelă cu 25 GB de net şi nu ştiu câte minute naţionale, valabilă 30 zile, însă am pierdut ceva timp până am luat-o, cu copie după paşaport, nu la liber ca la noi, cu setarea telefonului etc.

Soţul meu mă aştepta în maşină şi deja îşi pierduse răbdarea, nu am mai umblat prin alte magazine, deşi tentaţia era mare, aşa că am lăsat în urmă Dalamanul şi m-am îndreptat spre hotelul nr. 2, aflat în Sarigerme, unde mă aşteptau patru zile de răsfăţ.

Dacă în faza de documentare am considerat ca fiind de neratat o excursie în delta râului Dalyan, cu Orka din Marmaris, aşa cum făcuseră şi alţi colegi înaintea mea şi povestiseră atât de frumos şi de convingător, singurele mele rezerve fiind legate de durata mare a excursiei şi de posibilul rău de mare din cauza tangajului, cum mai păţisem nu doar o dată, dar eram dispusă să mă „sacrific” pentru frumuseţea locurilor, la o privire mai atentă pe hartă am realizat că este mult mai avantajos să plec din Sarigerme spre Dalyan, decât din Marmaris, distanţa fiind considerabil mai scurtă. Aşa că am renunţat la Orka Cristinei şi a lui NRS, chiar dacă tot am avut parte până la urmă de o altă „orcă” :D, dar să nu anticipăm, şi am făcut o excursie puţin diferită, mai mult pe cont propriu decât organizată, respectiv cu maşina până la Dalyan, apoi cu bărcuţa pe canalele râului Dalyan şi prin deltă până la vărsarea râului în mare, am petrecut cât timp am vrut noi pe plaja Iztuzu – una din cele mai frumoase plaje din Turcia din cele vizitate de mine – mai mult ne-am bălăcit decât am înotat în marea extraordinar de caldă şi frumoasă de acolo, ne-am mai plimbat puţin pe fâşia lungă şi îngustă de nisip aflată între mare şi deltă şi ne-am întors în Dalyan cu o altă bărcuţă în baza biletului de 25 TL de persoană plătit la dus. La plajă se putea ajunge şi cu maşina şi apoi mai era puţin de mers pe jos, însă aş fi ratat frumuseţea de plimbare cu bărcuţa. În apropierea portului din Dalyan era şi staţia dolmuşurilor care duceau turiştii şi localnicii interesaţi până la plaja Iztuzu, contra unei sume modice de doar 5 TL la care se mai adăuga taxa de intrare în zona plajei care avea statut de arie protejată. Înainte de a pleca de la hotel plănuisem ca după plimbarea prin deltă şi la plajă să vizităm şi ruinele oraşului antic Kaunos, pentru care trebuia să traversăm pe partea cealaltă a râului Dalyan prin unul din cele două puncte de trecere cu feribotul, cum îi spuneau ei, în realitate fiind vorba de un banal bac, mai degrabă o mică plută cu capacitatea de două maşini mici, care mie nu-mi inspira prea multă siguranţă. Exista şi varianta de a ajunge acolo exclusiv pe cale rutieră, dar aceasta presupunea ocolirea lacului Koycegiz, un drum nejustificat de lung totuşi. În final, am renunţat la acest obiectiv din cauza căldurii.

Am părăsit cochetul orăşel Dalyan, nu înainte de a mai face o dată plinul la un Shell, unde motorina V-Power costa 6,11 TL/litru. Plimbarea cu maşina de la Sarigerme la Dalyan şi înapoi a durat 7 ore şi a totalizat 65 kilometri. Fost o ieşire foarte plăcută şi relaxantă.

La terminarea sejurului petrecut în Sarigerme am plecat de la hotel la ora 10.45 în direcţia Fethiye pentru a ajunge la ora 12.50 la al treilea hotel - Liberty Lykia Oludeniz situat lângă Oludeniz, parcurgând o distanţă de 82 kilometri, ultimii pe serpentine destul de strânse. De la hotelul din Oludeniz am ieşit doar pentru a vizita staţiunea, ceva ruine, celebra Lagună Albastră şi pentru zborul cu parapanta de pe Muntele Babadag, de fapt, acesta fiind principalul motiv pentru care am ales şi o cazare în Oludeniz, schimbând planul iniţial care includea doar cazarea în Fethiye. Cazarea de aici mi-a dat ceva emoţii, mi-a fost schimbat hotelul ales şi plătit şi am aflat despre această schimbare cu doar câteva zile înainte de a ajunge acolo, când mă aflam deja de câteva zile în Turcia, m-am enervat că nu am primit decât o singură variantă, nu strălucită, dar cea mai bună în zona respectivă şi eram obligată să accept, chiar dacă mă simţeam păcălită, mi-am exprimat nemulţumirea şi dezamăgirea, am solicitat compensaţii conform contractului şi am obţinut, din mai multe încercări şi după ameninţări destul de transparente, o cameră mai mare decât cea rezervată şi cu o superbă vedere frontală la mare, dar tot la hotelul impus de ei şi în final a fost bine, chiar dacă nu a fost exact ce mi-am dorit.

La sfârşitul sejurului petrecut în Oludeniz am plecat la ora 10.40 de la hotel spre Marmaris şi am ajuns la ora 13.00 la al patrulea hotel - Sentido Orka Lotus Beach, aflat mai degrabă în Icmeler decât în Marmaris, parcurgând un drum destul de lung de 153 kilometri, pe traseul Hisaronu – Fethiye – Gocek – Dalaman – Gokova – Marmaris, cea mai mare parte a drumului pe D 400, aglomerat pe alocuri, cu peisaje frumoase, dar şi cu multe serpentine înainte de Marmaris.

Aici am fost cazată într-un hotel şi nu într-un resort cu un teritoriu generos, cum eram obişnuită, am ştiut şi mi-am asumat acest lucru încă de la alegerea hotelului, însă m-am bucurat în fiecare seară de lungi plimbări pe jos pe frumoasa faleză care leagă Icmeler de Marmaris, în Icmeler, aflat destul de aproape, la magazine şi spre Marmaris, unde nu am ajuns niciodată pe jos :D, dar am reuşit să văd una alta din ceea ce mă interesa. Pe durata sejurului am ieşit de două ori cu maşina, într-o zi pentru a vizita Marmarisul şi într-o altă zi pentru a ajunge la Turunc, pe un drum foarte sinuos şi spectaculos totodată de 25 de kilometri pe sens, ambele plimbări fiind pe gustul meu.

Mi-a plăcut Marmarisul, recunosc că are farmecul lui, este foarte verde, peisajul este superb, dar nu m-am îndrăgostit de această staţiune în care probabil că voi reveni cândva, însă voi alege o cazare chiar în Icmeler pentru plajele mai late şi mai frumoase decât cele din Marmaris. Cu Bodrumul, care rămâne staţiunea mea preferată de la Marea Egee, a fost dragoste la prima vedere, reconfirmată cu ocazia fiecărei noi vizite. Aici la Marmaris pot spune doar că mi-a plăcut.

Am lăsat la final staţiunea mea favorită, Bodrum, pentru a încheia această vacanţă care, în pofida pandemiei şi a restricţiilor de tot felul, s-a dovedit una foarte reuşită. Am plecat la ora 10.15 de la hotelul din Icmeler spre ultimul hotel din această vacanţă, al cincilea şi crème de la crème, la care am ajuns după un drum de două ore şi 150 kilometri, pe traseul Marmaris – Gokce – Gokova – Madenler – Akyol – Milas – Guvercinlik, pe drumurile expres D 400, D 550 şi D 330. Am făcut din nou plinul la Shell în Marmaris, unde am alimentat cu motorină la preţul de 6,10 TL/litru, pentru a avea carburant suficient şi pentru plimbări. Din Bodrum am ieşit o singură dată la plimbare şi la cumpărături în singura zi mohorâtă din toată vacanţa, în care a şi plouat puţin, dar nu ploaia m-a deranjat, ci faptul că din cauza norilor am ratat apusul soarelui pe care doream să-l admir de pe faleza din Turgutreis, aşa cum făceam cu mulţi ani în urmă.

Cam asta a fost plimbarea mea prin Turcia în vacanţa minunată de 23 zile pe care am avut-o în plină pandemie, care a fost şi singura mea vacanţă din acest an, după alte patru ratate anterior din cauza coronavirusului.

II O scurtă prezentare a all inclusive-ului turcesc la hoteluri de cinci stele, reinventat în pandemie

Cinci hoteluri, toate de cinci stele cu ultra all inclusive, cinci variante de adaptare a conceptului de servire a mesei în contextul actual, cu respectarea măsurilor de protecţie.

Hotelul nr. 1 şi prima variantă – self service

Mâncarea oferită era protejată în vitrine de sticlă sau după paravane transparente, iar turiştii, echipaţi în mod obligatoriu cu măşti şi mănuşi puse la dispoziţie gratuit la intrarea în restaurant, aveau posibilitatea să se servească singuri cu cele dorite, la fel ca în ani precedenţi. Mie acest sistem mi-a plăcut cel mai mult, aici pot spune că am mâncat cel mai bine, cel mai pe gustul meu, având deplina libertate de a-mi alege ce şi cât să mănânc. Băuturile erau comandate la ospătari şi aduse la masă de aceştia. Tacâmurile erau oferite în plicuri sigilate însoţite de şerveţele umede cu conţinut de alcool. Existau dispozitive cu senzor cu dezinfectant de mâini peste tot în resort, inclusiv la fiecare din intrările în restaurant. Mesele erau dezinfectate după fiecare turist. Mănuşile folosite puteau fi aruncate în nişte coşuleţe aflate pe fiecare masă.

La snackrestaurante servirea se făcea în sistem a la carte dintr-un meniu sau scanând cu telefonul codul QR. Eu „studiam” ce se prepară acolo şi ce comandaseră deja cei de la mesele vecine şi alegeam ceva pe gustul meu.

La baruri servirea se făcea la masă în majoritatea cazurilor şi direct la bar doar în momentele mai aglomerate, însă şi atunci, de cele mai multe ori, după ce comandai erai invitat să aştepţi primirea comenzii la masă. Băuturile erau şi locale şi de import, serveau cum aveau ei chef, adesea primind băuturi locale, indiferent ce ceream eu, dar nu m-a deranjat prea mult acest aspect, cât timp băuturile erau bune şi cocktailurile erau corect preparate.

Hotelul nr. 2 şi a doua variantă – servire asistată

Exista o singură intrare în restaurantul principal, dotată cu poartă de termoscanare, iar o angajată nota pe o foaie temperatura fiecărui turist şi numărul camerei. Turiştii erau obligaţi să poarte mască de la intrarea în restaurant până se aşezau la masă şi începeau să mănânce.

Mâncarea şi personalul, dotat cu măşti şi mănuşi, se aflau în spaţii delimitate de paravane de fluxul de turişti. Fructele, legumele, salatele, dulciurile, mezelurile şi brânzeturile erau expuse unele în spatele altora şi purtau etichete cu numere. În faţa turistului erau dispuse panouri cu numerele şi denumirile tuturor produselor expuse. Turistul întindea farfuria angajatului solicitând numărul de bucăţi dorite din produsul nr. X şi era servit cu toată amabilitatea posibilă. Dezavantajul îl constituia slaba vizibilitate a unor produse. Pe mine nu m-a afectat prea mult, deoarece ştiam exact ce tip de brânză, de exemplu, îmi place şi doresc să mănânc, dar recunosc că nu reuşeam să văd toate produsele expuse. Totuşi am renunţat la salate, fiind prea complicat să-i explic angajatului că vreau trei frunze de salată, cinci frunze de rucola, doi cleşti de morcov ras şi doi cleşti de varză roşie, cât ulei să-mi pună şi cât sos de lămâie, aşa că m-am lipsit. În zona mâncărurilor calde, era mai simplu, plitele fiind mai aproape, la fel şi cu supele era mai simplu, erau doar două feluri şi cereai supa dorită, însă nu aveai posibilitatea de a mai adăuga ceva în ea, după gust.

Băuturile erau comandate la ospătari şi aduse la masă de aceştia. Tacâmurile erau în plicuri sigilate, care conţineau şi un şerveţel uscat şi unul umed, cu alcool. Mesele erau dezinfectante după fiecare turist.

Snackrestaurantul era în sistem a la carte, felurile dorite erau comandate dintr-un meniu de unică folosinţă şi erau aduse la masă într-un timp scurt. Meniul putea fi accesat şi prin intermediul codurilor QR pe telefonul propriu.

Din cauza pandemiei, nu au fost deschise decât barurile aflate în aer liber, aici riscurile fiind considerate mai mici. Teoretic, aveai obligaţia de a purta mască atunci când te apropiai să comanzi ceva de la bar, practic, doar la un singur bar, era impusă respectarea acestei reguli, la restul, purta mască doar personalul şi un număr infim din turişti. Băuturile servite erau preponderent de import. Servirea se făcea atât la masă cât şi la bar, fără a te putea apropia prea mult de acesta.

Hotelul nr. 3 şi a treia variantă – servire asistată

Turiştii erau obligaţi să poarte mască la intrarea în restaurant. Ulterior, nu-i mai întreba nimeni de ce nu poartă mască, dar cei mai mulţi respectau totuşi această regulă.

Exista un chioşc de la care turiştii primeau câte o farfurie fiecare de la un angajat cu mască şi mănuşi şi începeau să se plimbe cu farfuria în mână pe la toate standurile cu mâncare. Toată mâncarea era prezentată la vedere în spatele unor paravane, iar angajaţii îţi puneau în farfurie ce le cereai. Nu mi-a plăcut faptul că erau destul de neatenţi, cereai o bucată de ceva şi primeai trei :D, voiam câţiva cartofi prăjiţi şi îmi umpleau farfuria cu câţi aş fi mâncat într-o săptămână, parcă voiau să golească mai repede tăvile alea, nu am înţeles. Aici mâncarea a fost o idee mai slabă calitativ, însă varietatea a fost mai mare decât la primele două.

Un alt aspect deranjant, dar care nu ţine neapărat de cei de la hotel, deşi au şi ei partea lor de vină, voi detalia mai târziu, l-a constituit aglomeraţia maximă, un furnicar de oameni alergând în toate părţile să-şi umple farfuriile, împingându-se unii în alţii şi care sigur nici măcar nu observaseră marcajele de pe podea referitoare la distanţarea fizică :D.

Băuturile erau aduse la masă de ospătari, dar aceştia erau depăşiţi de situaţie în unele momente ale zilei. Dimineaţa dura mai puţin dacă te duceai la standurile respective, stăteai la coadă şi-ţi luai singur fresh-ul de portocale, cafeaua sau ceaiul, decât dacă aşteptai să fii servit la masă. La fel şi la cină.

Nu-mi place balamucul şi aglomeraţia şi cu atât mai puţin nu mi-au plăcut anul acesta. Restaurantul era foarte mare şi destul de întortochiat, încât nici după patru zile nu reuşeam să nimeresc din prima standul care mă interesa sau cel la care văzusem ceva ce-mi doream să mănânc.

După terminarea mesei de prânz şi o pauză, cam aiurea, de o jumătate de oră, restaurantul principal se transforma în snackrestaurant, cu o zonă de mese redusă şi cu o varietate sortimentală mult redusă, iar sistemul de servire era acelaşi, doar că te plimbai cu farfuria în mână pe la mai puţine standuri.

La barurile din resort servirea se făcea la masă, comandând la angajaţi, dar era posibil şi să mergi singur la bar să-ţi comanzi băuturile dorite şi să ţi le aduci singur la masă, variantă preferată de noi în momentele în care era mai aglomerat sau când doream ceva mai special, altfel decât în meniu. Erau incluse în concept destul de multe băuturi de import şi destul de bune şi le primeai fără probleme dacă le cereai explicit, în sensul că trebuia să ceri marca dorită, nu generic, dacă doreai neapărat o marcă anume. Am observat însă că şi dacă cereai doar gin tonic, de exemplu, fără să specifici ce fel de gin doreşti, primeai un gin de import, probabil din sticla aflată mai la îndemâna barmanului.

Hotelul nr. 4 şi a patra variantă – nici nu ştiu cum să o denumesc

Al patrulea hotel a fost cel mai ieftin şi mai slab dintre toate, mi-am asumat eventualele dezamăgiri atunci când l-am ales şi aşteptările mele au fost pe măsura preţului plătit, dar totuşi nu credeam că va fi atât de aiurea.

Las la o parte faptul că a fost singurul hotel la care nu am primit măşti, teoretic trebuia să primesc una singură la check in, dar mie nici pe aia nu mi-au dat-o, iar dacă o pierdeam eram invitată să-mi cumpăr de la magazin =)). Nu glumesc, erau mai multe afişe prin hotel în acest sens, inclusiv afișe prin care ni se amintea obligativitatea purtării măştii peste tot şi pe stradă şi la plajă şi eram informaţi şi de cuantumul amenzii pe care riscam să o primim dacă nu ne conformăm, respectiv 900 TL, aproximativ 480 lei. Am plecat de acasă cu două cutii de măşti, chiar nu aveam nevoie de măştile lor, dar m-a deranjat zgârcenia, pentru că nu ştiu ce mare economie au făcut, cât timp la turci măştile erau mai ieftine ca la noi.

Sistemul de servire a mesei, în regim ultra all inclusive, la acest hotel a fost ca în filmele cu proşti. Eu nu mi-aş fi imaginat că este posibil aşa ceva, dar să vă povestesc. Mergem noi la restaurant în ziua sosirii la prima masă. Vedem o coadă de vreo 6-7 persoane, nimic de speriat, eu credeam că aşteaptă pentru a respecta distanţarea fizică şi nu am comentat nimic. Trec pe lângă o angajată cu un termometru, îmi măsoară temperatura, notează pe o foaie, îmi vine şi mie rândul şi în faţa mea era o angajată cu mască şi mănuşi, inclusiv cu o bonetă ca alea folosite la duș pe cap, care a luat o farfurie din stiva de farfurii. Eu întind mâna după farfurie, dar ea nu şi nu, îmi tot făcea semne să merg înainte. Dar cum să-mi iau mâncare dacă nu aveam farfurie? Tipa era disperată, în timp ce eu nu înţelegeam nimic. Până la urmă m-am prins şi eu care era şpilul uitându-mă la cei din faţa mea.

Mâncarea era expusă în tăvi, fără nicio protecţie specială, adică la fel cum era în alţi ani. Cu ajutorul unui lanț din plastic fixat pe nişte stâlpişori se crea un culoar la o distanţă de aproximativ un metru de mesele cu mâncare, angajatul care prelua turistul mergea pe acel culoar pe lângă mâncare cu farfuria în mână, iar turistul mergea în paralel cu acesta spunându-i angajatului ce și cât să-i pună în farfurie. La capătul liniei, turistul primea farfuria plină cu cele solicitate şi se îndrepta spre masă, iar angajatul revenea la intrare preluând următorul turist şi tot aşa.

Pentru mine a fost un sistem cel puţin stupid, mâncarea era destul de departe de mine și, chiar dacă era etichetată, eu nu vedeam ce scrie, mai întrebam, mai luam şi pe ghicite, astfel că nu o dată m-am trezit în farfurie cu chestii pe care nu intenţionam să le mănânc, nefiind pe gustul meu şi pe care eu nu le-aş fi ales niciodată dacă vedeam exact despre ce este vorba. La fel funcţiona sistemul şi în zona de dulciuri şi în cea de fructe, dar acolo era mai simplu şi mergea mai repede. Partea de salate era cu autoservire, acestea erau ambalate în caserole mici, fiecare îşi lua una sau mai multe cutiuţe, oţetul balsamic şi uleiul erau în alte cutiuţe şi la masă îţi încropeai salata dorită. Cu supele era mai simplu, erau doar două feluri, spuneai ce alegi şi primeai bolul umplut de către un angajat. Afară, pe terase, era zona de grătare unde, la fel, un angajat se deplasa pe lângă grătar şi îţi punea în farfurie ce îi cereai.

Singurul plus pe care l-aş putea menţiona la acest hotel a fost prezenţa cărnii de porc la fiecare mic dejun, sub forma baconului prăjit pe plită, şi la o cină sub formă gătită la cuptor, semnalizat ca atare, o raritate în Turcia. Până să ajung la acest hotel, eu nu mai primisem porc în Turcia decât o singură dată în 2009 la un hotel din Kuşadasi, într-o singură zi pe săptămână, de două ori pentru mine pentru că am stat 14 nopţi la acel hotel, dar consideram o întâmplare veche şi demult apusă. Bucuria mi-a fost însă de scurtă durată, deoarece şunculiţele respective erau mult prea sărate pentru gustul şi hipertensiunea mea.

La snackrestaurantul aflat în continuarea barului de la piscină sistemul de servire era similar. Nu am fost tentată să mănânc niciodată acolo, deoarece varietatea sortimentelor oferite era mult mai redusă față de restaurantul principal și în plus mă enerva faptul că turiștii nu purtau măști când așteptau la rând, distanțați și nu prea, pentru a-și primi mâncarea.

La baruri, comandarea și servirea băuturilor se făcea la masă, însă mulți turiști preferau, ca și noi, să meargă și să comande direct la bar, aici existând doar interdicția de a te apropia prea mult de tejgheaua barului, iar purtarea măștii de către turiști era considerată mai mult opțională. Din păcate, angajatele de la lobby bar aveau aceeași impresie, astfel că de cele mai multe ori acestea serveau turiștii cu masca purtată sub bărbie și nimeni nu se sesiza. Noi am fost printre puţinii care am purtat mască inclusiv când luam băuturi de la barul de la plajă sau de la cel de la piscină. Soţul meu era privit ca o ciudăţenie, într-adevăr imaginea era hilară, când pleca de pe plajă în slip, cu şlapii în picioare, cu pălăria de soare pe cap şi cu masca pe figură, traversa faleza staţiunii pentru a merge la barul de la piscină şi se întorcea traversând din nou faleza cu două pahare de băutură în mâini, sub privirile amuzate ale trecătorilor.

Hotelul nr. 5 şi a cincea variantă – a la carte all inclusive

La al cincilea hotel toate mesele au fost servite aproape exclusiv în regim a la carte. Indiferent că era vorba de micul dejun, prânz sau cină sau oricare altă masă, deoarece restaurantul principal era deschis non stop şi puteai merge la orice oră doreai pentru a mânca, turistul venea, se aşeza la o masă, imediat apărea un ospătar, pentru că erau foarte mulţi, era întrebat ce doreşte de băut şi primea un meniu pe hârtie, de unică folosinţă, din care să-şi aleagă ce doreşte să mănânce. Ospătarul nota comanda pe o tabletă, puteai comanda oricâte feluri de mâncare doreai şi acestea îţi erau aduse la masă într-un timp rezonabil, de obicei foarte scurt, noi cel mai mult am aşteptat să primim desertul, făcut pe loc, dar eram deja sătui, astfel că nu ne-a deranjat aşteptarea. Mâncarea era foarte artistic prezentată pe farfurie, mai mult desenată, cum îmi place mie să spun, în stil master chef. Singurul dezavantaj era acela că meniul era în fiecare zi acelaşi, singura diferenţă constituind-o supa zilei, care era mereu alta, celelalte două feluri de supă repetându-se.

După ce am încercat toate felurile din meniu care mă interesau, pentru a nu mă plictisi, am decis să schimb restaurantul şi aşa am mâncat chiar foarte variat, de fiecare dată în altă parte. Abia după două zile m-am prins că puteam face totuşi variaţii şi la restaurantul principal, schimbând garnitura la felurile principale şi lărgind astfel gama opţiunilor disponibile, dar alternarea restaurantelor s-a dovedit o idee mai bună.

Toate restaurantele din resort funcţionau în sistem a la carte, micul dejun l-am luat alternativ la două dintre acestea, pentru prânz am încercat mai multe, dar pentru a lua cina la alt restaurant decât cel principal trebuia făcută rezervare cu o zi înainte, aşa că după două cine luate la restaurantul principal, următoarele două seri am ales două restaurante a la carte, gratuite, cu rezervare prealabilă. Existau şi restaurante a la carte la care se plătea, dar eu am ales să fac rezervare la cele care erau gratuite şi am fost foarte mulţumită.

La baruri, servirea se făcea la masă, cu promptitudine, cele mai multe băuturi premium din import erau incluse, doar cele foarte foarte scumpe se plăteau extra, însă pentru noi a fost mai mult decât suficient, neavând nici timp suficient şi nici capacitate de a gusta măcar jumătate din cele oferite gratuit.

Chiar dacă eu am prezentat această variantă de luat masa în contextul pandemiei, trebuie să recunosc faptul că sistemul nu are legătură cu contextul epidemiologic actual, hotelul respectiv aplicând acest stil de servire încă de la deschiderea din 2018, conceptul acestuia fiind numit chiar aşa, a la carte all inclusive. Măsurile de protecţie suplimentare luate anul acesta au afectat prea puţin conceptul de servire a meselor.

În loc de concluzie, voi preciza că mie cel mai mult mi-a plăcut varianta nr. 1, cea mai apropiată de sistemul all inclusive pe care îl aprofundasem de-a lungul multor ani în vacanţele mele, apoi varianta nr. 5, însă aici vorbim de un hotel de superlux şi era normal ca totul să fie la superlativ. Urmează în ordine variantele nr. 3 şi nr. 2. Varianta nr. 4 a fost o stupiditate din toate punctele de vedere, la gradul meu de nemulţumire adăugându-se şi calitatea slabă a mâncării, posibil reciclată.

Facând comparaţie cu experienţele din anii anteriori la hoteluri de acelaşi nivel de preţ, pentru că preţul este cu adevărat important, nu numărul de stele afişate, pot spune că în acest an virusat nu am sesizat o scădere a nivelului serviciilor şi nici a varietăţii şi calităţii mâncării oferite în cadrul conceptelor all inclusive şi doar modul de servire diferit de cel cu care eram obişnuită mi-a creat pe alocuri un anumit disconfort, eu fiind mai mofturoasă de felul meu şi având propriile pretenţii şi tabieturi. Hotelurile scumpe şi foarte bune au încercat şi în acest an să-şi mulţumească turiştii, chiar dacă au avut costuri suplimentare neprevăzute cu implementarea măsurilor de protecţie sanitară şi în cea mai mare măsură chiar au reuşit.

Închei acest articol cam lung şi cam amestecat cu speranţa că anul 2020 a fost o excepţie nefericită în experienţa turistică a fiecăruia dintre noi, care nu se va mai repeta şi că începând de anul viitor vom reveni la vacanţele perfecte pe care ni le dorim toţi şi vom putea călători din nou în siguranţă peste mări şi ţări împlinindu-ne toate visurile.

---

VIZUALIZĂRI: 8329 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI