Vârtejul de la Stâncile Suspendate...

TIPĂREȘTE

Zice-se că, la începutul sfârșitului ultimei glaciațiuni (care e pe cale de a se încheia în epoca noastră, prin topirea definitivă a calotelor polare), undeva, departe, în ceea ce, peste milenii, se va numi Canada, a plesnit un ghețar gigantic. Prin spărtura creată, de proporții epice, s-au revărsat cantități incomensurabile de apă, zăgăzuită de mii de ani – iar năstrușnicii creatori ai seriei Ice Age au imortalizat evenimentul cu un umor aparte. Se mai spune că toată apa aceea s-a prăbușit, ca un tsunami, peste Ocean și a despărțit definitiv de continentul care încă nici nu visa să poarte numele unei aventuri zeiești la nivel înalt o insulă lunguiață. O dată cu această separare, se pare, un popor ce își făcea veacul în zonele joase ce aveau să fie acoperite de valuri rămânea izolat de-o parte și de alta a celor două noi maluri. Dintre care unul, înalt, calcaros, va fi cunoscut drept Stâncile Albe din Dover... Nimeni nu știe pe ce cărare a lunecat acel popor de demult și, nici măcar, dacă a existat cu adevărat, dar, cu certitudinea pe care modernele datări radioactive o conferă, ceva s-a întâmplat acolo, pe insulă, mult înainte de începutul istoriei. Mult înainte de druizi, de frumoasa Tess a lui Thomas Hardy și, cu siguranță, fără nici o legătură cu neopăgânismul care adună sute de exaltați la fiecare solstițiu. Acolo, printre ciudatele pietre albastre, de la Stonehenge...

Pentru că nici măcar etimologia nu îi este cunoscută, aici, în țara în care și ultimul cătun este înregistrat în scriptele a cel puțin trei vechi popoare, saxonii, romanii și normanzii. Zic unii că saxonul Stanheng înseamnă Stânci Suspendate, ceea ce nu ar fi departe de adevăr, pentru că asta sunt, niște pietre sprijinite una peste cealaltă, cam ca giganticele piese de puzzle de la Machu Picchu. Mai interesantă pare asemănarea lor, mai ales datorită blocurilor așesate transversal, ca niște tocuri de ușă pentru titani, cu niște balamale, de unde și ipoteticul Stanhencq (ce bună este și Wikipedia asta, deoarece nu cunoșteam interpretarea și, se pare, nici voluntarii simpatici de la English Heritage, organizația care administrează majoritatea monumentelor de interes insulare și care doar despre Hanged Stones ne povesteau).

Iar dacă nici etimologia nu este clară, ce să mai spunem de construcție... Că au făcut-o giganții, în slujba lui Merlin, că au venit extratereștrii, că oamenii înșiși, în perioada în care Pământul a atras ultima Lună (da, e vorba de satelitul natural, ăla de îl vedem ca pe un chip palid și ciupit de vărsat, pentru că penultimul, mult mai frumos, a dispărut pe vremea celor cu et in Arcadia ego) erau mai înalți, pentru că și Luna, mai aproape fiind, contrabalansa oarecum gravitația terestră (ce de teorii horbigeriene pe aici!)... Până la urmă, nici nu contează. În fond, la capătul celălalt al Mediteranei, se clădeau, în aproximativ aceeași perioadă, Piramidele. Cum să ne putem imagina, măcar, felul în care aceste construcții megalomanice au fost ridicate, în vremea când, bunăoară, celebrul Ötzi, omul ghețurilor, își dădea obștescul sfârșit fără să își depășească, până la urmă, condiția sa de om al epocii de bronz?

De la Salisbury la Stonehenge sunt mai puțin de 15 kilometri, iar drumul te poartă printre dealuri, pe lângă Old Sarum, în amonte pe râul Avon (da, ăla cu Stratford Upon...), prin orășelul Amesbury, în a cărui parohie se află, de fapt, Stonehenge. Dacă până la Amesbury drumul a fost ca în poveşti, o incursiune în zona rurală englezească, după localitate, când şoseua o cotea spre stânga, ne-a aşteptat surpriza unui ambuteiaj. Dar ce ambuteiaj! Aglomeraţia de weekend de pe DN1, de la Comarnic, este parfum. Pur şi simplu, din neant, şoseaua s-a blocat. Pe ambele benzi, inexplicabil. Soare afară, undeva, la trei mile, pe un deluşor de pe partea dreaptă a drumului se întrezăreau, deja, celebrele pietre... Doar că, alături de sute de maşini, zăceam. Când şi când, banda celalaltă se punea în mişcare şi, cu coada ochiului, ros de o pământească invidie, priveam zâmbetul triumfal al şoferului de alături, care tocmai ce trecuse din spatele meu pe cel de-al doilea culoar de mers. Nu-i vorbă, zece minute mai târziu, se făcea el că nu mă vede, când, plin de importanţă, reveneam în stânga lui... Acum, ambuteiajul ăsta a avut şi efecte benefice pentru economia locală, deoarece, din loc în loc, pe marginea drumului, pe scăunele din lemn, sub umbreluțe cochete, indivizi de tot felul vindeau căpșuni... Da, căpșuni, dar nu orice fel de căpșuni. Dacă citeai cu atenție înscrisurile de pe tăblițele de lemn care împânzeau marginea drumului – pentru că, oricum, altceva nu puteai face – aflai că aceia îți ofereau, la un preț modic (căci reclama e mama comerțului), căpșuni dintr-un soi autohton... Iar plictiseala te îndeamnă la lucuri mărețe, așa că, după un scurt calcul al posibilei distanțe străbătute în următoarele cinci minute, jumătatea-mi din stânga a deschis portiera și a pornit întins spre misitul de căpșuni. Se pare că a funcționat un imbold telepatic, deoarece, în chiar acea clipă, din mașini au zbughit-o mai multe jumătăți din stânga, astfel încât prețul fructelor a crescut amețitor. Dar ce dulceață, mai ales că, miraculos, coloana s-a pus în mișcare, chiar dacă cu numai 10 mile pe oră. Suficient cât să observ cum las Stonehege pe dreapta, cu tot cu pelerinii săi. Am devenit puțin îngrijorat când, după câțiva kilometri, în care complexul a dispărut după un deal, nu întrezăream încă nici o intersecție. Dar să nu uităm, suntem în Anglia, unde nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Adevărul e că roundabout-ul salvator a venit după alte câteva sute de metri și, o dată cu el, am scăpat subit de aglomerație, căci, se pare, toți acei șoferi nu dădeau doi bani pe niște pietre spânzurate și își continuau drumul spre nord. De fapt, aveam să aflu curând, tot de la voluntarii de la English Heritage, autoritățile au luat decizia să închidă unul dintre cele două drumuri care cuprindeau monumentul și care, prin vibrațiile motoarelor, puneau în pericol chiar existența sa. Interesantă abordare, mai ales pentru mine, cel venit din Țara Fără de Șosele...

La intrarea pe domeniul Stonehenge ești îndrumat către imensele parcări din câmp, pentru care ți se cer trei lire sterline, cu amendamentul că banii îți vor fi înapoiați atunci când cumperi biletul de intrare. Într-adevăr, plătești cu exact trei lire mai puțin decât prețul afișat, după ce străbați coada plină de turiști ruși... Și ești înconjurat de voluntariii de la English Heritage care, după ce îți povestesc câte în Lună și stele (fapte pe care le-am cuprins mai sus) îți cer să devii membru al organizației, ceea ce refuzi politicos, deși, dacă ai fi un supus al Reginei, ți-ar aduce un considerabil avantaj financiar și nu numai, dacă dorești să vizitezi monumentele din regat.

Ca să ajungi la pietre, urci printr-un defileu artificial, menit să ascundă imaginea furată prematur. Iar impactul cu megaliții, la capătul aleii pline cu pelerini, este emoționant. Cel puțin asta am simțit eu, dar, e adevărat, citisem multe despre ei, încă din copilărie, din acel timp în care nici măcar nu puteam îndrăzni să visez că, vreodată, voi fi la doi pași de ei. Azi, accesul printre ei este interzis (cu mici excepții pentru exaltați, la echinocții și solstiții), dar pelerinajul circular, pe aleea care îi ocolește la o distanță nu mare, dar sigură, pentru a ține deoparte vreun fanatic, este cu atât mai impresionant. La care se adaugă liniștea pelerinilor, mișcarea lor uniformă, în sensul invers acelor de ceasornic, declicul aparatelor de fotografiat și, mai presus de toate, fericirea expirată la fiecare pas, că te afli acolo, în fața unuia dintre miracolele lumii. Iar megaliții par mici, fragili, chiar dacă știi că sunt tone de rocă în stare brută, cu ciudate irizații azurii. Intri, fără să vrei, în jocul pelerinilor, deși, la câteva sute de metri mai jos, vezi, cu coada ochiului, șoseaua profană și înghesuită pe care ai venit, vezi chiar și locul de unde ai cumpărat căpșunile la un preț ridicol de piperat. Doar că aici, pe deal, timpul curge altfel și, oricât de mult vrei să nu accepți misticismul, să nu devii un exaltat care așteaptă echinocțiul, te lași absorbit de vârtejul mișcării circulare. Nu faci decât un singur tur al monumentului, admiri – sau privești într-o stare de adorație – pietrele spânzurate, dar nici măcar nu îți trece prin minte întrebarea prozaic științifică ”cum, Doamne, au fost ridicate acolo, transversal, într-o epocă în care scripeții aparțineau unui viitor incert? ” și te așterni pe iarba verde și moale, ca toată iarba de aici, din Insulă. Ca să meditezi...

... Să meditezi la norocul de a te afla aici, de a înțelege o realitate aparte, de la începuturile istoriei – sau de mai departe – de a te bucura de timpul care a uitat să mai curgă. Pentru că, dacă pietrele astea sunt aici de 5000 de ani, cu siguranță nu se vor supăra dacă tu vei mai zăbovi o clipă în plus peste programul pe care ți l-ai propus de dimineață.

Pentru că, privind cerul albastru, pe care nori mari și pufoși desenau umbre mișcătoare, nu mai rămâne decât să te gândești la dilema finalului de zi: mai departe, spre nord-vest, către complexul din neolitic de la Avebury sau înapoi, spre mare, la stâncile săpate de Mama Natură, de la Durdle Door?

---

VIZUALIZĂRI: 2362 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI