Vegheați de leul venețian în mijlocul Egeei

TIPĂREȘTE

Dacă în cazul insulei Paros am oscilat până în ultima clipă unde să ne stabilim baza, în Parikia sau în Naoussa, pentru Naxos lucrurile au fost mult mai simple. Deși cea mai mare insulă din Ciclade, Naxos are un singur oraș care evident că îndeplinește și rolul de capitală (dar ce oraș!) și pe care îl cheamă la fel ca pe insulă. Sau, dacă vreți, spuneți-i precum grecii: Chora (cu mențiunea că orașul principal al unei insule grecești poartă numele generic de Chora).

Ba, mai mult decât atât, de vreo 3 ani încoace știam și unde anume o să locuim în Chora! Vacanța aceasta a mai fost proiectată cândva, a trebuit s-o amânăm din motive obiective.

Am ales Venetiko Apartments din oferta booking, și prima și a doua oară, fără să stau prea mult pe gânduri. A fost dragoste la prima vedere! M-au încântat peste măsură fotografiile ce înfățișează un loc tradițional cicladic: pereți din piatră, văruiți în alb pe dinafară, uși și obloane albastre peste perdele dantelate, flori, flori, flori... Și m-au convins comentariile predecesorilor noștri, precum și nota excelentă acordată de aceștia. Ultimul care a trebuit să mă convingă a fost prețul: nu mic, dar nici dărâmător de mare. Am rezervat (cu posibilitatea de anulare gratuită până cu 5 zile înaintea începerii sejurului) un studio pentru 2 persoane, pentru 4 nopți, la suma de 308 euro, pe care aveam s-o plătim cash, la fața locului.

Am debarcat în portul din Naxos puțin după miezul zilei și am apelat din nou la vastele cunoștințe ale Google Maps în scopul ajungerii la destinație. Dacă aș fi avut inspirația să-mi deschid căsuța poștală în ultimele două zile, aș fi descoperit un mesaj de la proprietarul nostru, care ne întreba la ce oră sosim, să ne aștepte în port și să ne conducă... Dar chiar și-așa ne-am descurcat destul de bine. Adresa oficială este Dionysou Str. plus un număr de 5 cifre, care mă gândesc c-o fi codul poștal - oricum, nu te ajută prea mult această informație. Venetiko se află în inima orașului vechi, la poalele colinei pe care se înalță castelul venețian (Kastro), în partea sa nordică. În linii mari, din port mergeți tot înainte, ocolind prin stânga orașul vechi, până ajungeți la fastuoasa Catedrală Mitropolitană. De acolo cotiți dreapta, lăsați Hotelul Apollon, cu frumoasele lui găteli vegetale pe stânga; în dreptul fostei fântâni otomane, iar faceți dreapta și pe a doua alee tot dreapta... Sau, și mai bine, transmite-ți-i lui nenea Rota când sosiți, să vină să vă recupereze!

Am știut că am ajuns pentru că am recunoscut firma pictată, cu numele locației și numărul de telefon. Dincolo de gardul înăltuț, de piatră văruită în alb, nu se ghicea mare lucru, se zărea doar un colț de casă, năpădită de plante. Poarta din lemn vopsit cu albastru are o ferestruică de supraveghere (cred că așa se zice) și m-a încântat maxim să recunosc mânuța pe care o mai admirasem și pe la alte porți, în Paros: un mâner metalic în formă de mânuță, probabil trăgeai de ea să se deschidă poarta sau poate doar bătea în poartă în locul tău... Ceva specific perimetrului cicladic, aveam s-o mai întâlnesc. Mi-a plăcut și frontonul triunghiular de deasupra ușii, decorat cu un medalion purtând în mijloc mândrul leu venețian.

Am acționat mânuța - nimic. Mai jos era un mâner rotund - nimic. Sunarăm așadar la numărul de telefon afișat: noi suntem, am sosit! „A, da? Păi dacă mă anunțați, veneam și vă pescuiam... Nu-i nimic, vedeți voi sforicica aia care iese printr-o găurică din poartă?! Ei bine, trageți de ea și ușa se va deschide!” (Ingenios, măi, nene Rota, ne-ai dat pe spate! :)) ) „Nu mai faceți mișto, mai bine intrați, pozați, lăsați bagajele în curte - dar nimic de valoare, că nu garantez! Și duceți-vă să vedeți castelul, vin și eu cam într-o oră!”

Zis și făcut. Mecanismul cu sforicica a funcționat ca uns :) și trebuie să spun că aveam să-l folosim la fiecare revenire „acasă”, nu cred că poarta aia se încuie vreodată, nici nu văd cum. Dincolo de ea începe lumea familiei Rota, veche familie cu origini venețiene, după cum urma să ne povestească însuși proprietarul casei... De unde numele locației și leul de pe fronton.

Înăuntru... liniște și pace, toate ușile ferecate, nimeni acasă. Perfect, abia putem să admirăm în voie și desigur, camera noastră foto să scotocească în toate ungherele, printre toate detaliile! Deci: ce-avem noi aicea?

O curte nu prea mare (în orașele vechi spațiile n-au fost niciodată excedentare), acoperită cu dale de piatră, grosier fasonată. În mica zonă de la intrare, în dreapta, o băncuță simplă și o fântână venețiană, decorată cu păsări și vrejuri - ambele din marmură albă (material de care insula Naxos nu duce lipsă, după cum aveam să ne lămurim). Deasupra fântânii, pe blat, un mic rezervor pictat în albastru, pe care am regăsit medalionul cu leu, precum și o cană veche de lut ars. Decorațiuni, desigur. Deja eram vrăjită!

În față, curtea se lărgește un pic, transformându-se în loc de recreere, umbrit generos de o boltă deasă de viță-de-vie. Chiar în centru e o masă dreptunghiulară de marmură, citesc pe ea și o inscripție, nu-mi dau seama dacă e autentică sau doar o replică bine făcută. De jur împrejur, 3 grupuri asemănătoare: câte o măsuță rotundă metalică și două scaune. Zic „asemănătoare”, căci perechile de scaune sunt diferite, la fel și pictura de pe blatul meselor. Un grup e așezat în dreapta, colț cu fântâna, celelalte lângă cele două intrări de la parterul casei - ca locuri de relaxare, evident.

În stânga, câteva trepte duc la o mică terasă și la o altă intrare, în corpul de clădire dispus perpendicular pe primul. După cum ați înțeles, e vorba de o casă în formă de L, cu două niveluri; domnul Rota avea să ne spună că zona din stânga e cea mai veche (numărând peste 4 secole!), pe când cealaltă a fost adăugată ulterior. Micuța terasă e gătită cu zeci de plante și flori, printre care zumzăie gâze fericite, iar între cele două uși albastre găsim improvizat un alt loc de relaxare, la fel, cu măsuță rotundă și o pereche de scaune. Precum în fotografiile ce m-au vrăjit de 3 ani încoace, ferestrele sunt gătite cu perdele albe, dantelate. Ușile și ferestrele au ancadramente de marmură veche, cu forme și decorațiuni amintind de moștenirea venețiană. Pe zidurile scunde ce despart terasa de curtea de jos descoperim alte obiecte din aceeași poveste: o amforă în suport metalic, ca la muzeu; o stropitoare vopsită în albastru, cu efigia cu leul pe ea; o piatră colorată în alb-albastru pe care scrie Naxos; și flori, flori, flori...

Am lăsat bagajele într-un colț, Tati a păstrat doar rucsacul cu laptopul, apoi am plecat la plimbare, așa cum ni se recomandase. Foame nu ne era, dovediserăm pe ferry kebap-ul rămas de la prânzul zilei anterioare. Am urcat la castel, castelul ăsta fiind de fapt o cetate cocoțată pe un delușor, înăuntru sunt multe clădiri încă locuite, muzee, biserici, cafenele; un fel de Sighișoara noastră. Am băut eu o limonadă, iar Tati o bere - la 1739 Terrasse Cafe, amenajată pe o terasă a fostei Mânăstiri a Ursulinelor, cu o vedere splendidă asupra portului și a Chorei; recomand! Peste o oră ne-am întors la pensiune, așa cum am promis.

Gazda noastră robotea prin curte, un grec înalt și serios între două vârste, ne-a urat un călduros bun venit și ne-a indicat studioul din stânga, cel cu terasa cu flori, a cărei ușă ne aștepta deja deschisă. Am pătruns, înăuntru umbră, răcoare plăcută și un parfum discret, deloc deranjant, probabil de la soluțiile de curățenie. Studioul nostru este tot în formă de L, se intră direct în cameră, din care, pe sub o boltă, se pătrunde în stânga în zona bucătăriei, iar de aici în baie.

Domnul Rota ne-a prezentat facilitățile puse la dispoziție, ne-a arătat care sunt prosoapele de casă și cele de plajă, unde e seiful (ascuns în spatele unuia din tablourile atârnate deasupra patului!), dar cel mai mult am discutat cu el despre casă și istoria familiei. Ne-a povestit despre munca minuțioasă de restaurare desfășurată acum mulți ani, ocazie cu care s-au descoperit vechi artefacte, cele mai valoroase au fost predate municipalității, dar câteva au putut fi păstrate de proprietari, care s-au gândit să le expună chiar aici! Astfel că nu ni s-a mai părut de mirare că locul în care aveam să dormim următoarele nopți aducea pe alocuri cu un veritabil muzeu de arheologie! Când avea să coboare din pat, Tati va păși peste un pătrat de sticlă securizată, sub care puteam admira elemente din vechiul zid de apărare al orașului, ce cobora din castru până spre port!), luminate corespunzător (desigur, becul se putea stinge de la un întrerupător special). Iar pe etajera din colț, confecționată din plăci nefasonate de piatră, aveam expuse două resturi de coloane dintr-un secol destul de îndepărtat! Sub tencuiala albă, structura casei era din blocuri de piatră și marmură îmbinate cu mortar, iar câteva din acestea fuseseră lăsate intenționat descoperite, în mai multe locuri (aveam să descoperim câteva și pe pereții exteriori); pe una din ele chiar se puteau citi câteva caractere scrijelite, greu de spus cu exactitate ce-au reprezentat.

Am trecut apoi în bucătărie, pe masă ne așteptau câteva cadouri din partea casei: o sticlă de vin și un pet mare de apă, un borcănel cu gem și câteva fructe pe o farfurie. Domnul Rota ne-a îndemnat să le dovedim cu toată încrederea, toate (mai puțin apa) fiind producție proprie! Ne-am mirat de așa ceva și el a zis că da, și asta e casa lui, dar de fapt casa unde locuiește cu toată familia se află în Galini, un sat la vreo 5 km nord de Chora; acolo mai au o pensiune turistică, dar și o fermă de toată frumusețea, cu pomi fructiferi, vie, animale - tot tacâmul. Și chiar ne-a invitat să-l vizităm la fermă, iar după câteva secunde a adăugat: „Că am nevoie de ajutor la treabă!” Am râs toți trei...

Am vrut să plătim și a dat din mână a lehamite. „Ce atâta grabă?!” Ok, am zis, așa-i, mai e vreme. Nu ne-a făcut recomandări turistice, dar nici noi nu l-am întrebat nimic în acest sens, cam știam ce avem de făcut, problema era doar timpul... Ne-a indicat un ghid turistic destul de stufos de pe masa din bucătărie și o hartă a insulei și ne-a spus că harta putem s-o păstrăm, dar ghidul să-l returnăm la plecare. Ne-a asigurat de totala sa disponibilitate și ne-a rugat să-l sunăm pentru orice am crede că ne poate fi de ajutor. Pe urmă a plecat.

Rămași singuri, am pornit a ne studia domeniul cu mare abnegație, minunându-ne la fiecare chestie descoperită. Haideți să vi-l prezint și vouă.

Piesa principală a dormitorului este, desigur, patul matrimonial. Cadru metalic în stil retro, așternut de bumbac alb, cu broderie discretă, la fel îmbrăcate pernele. Pentru învelit am avut câte un cearceaf, era prea cald pentru altceva. Cuvertură n-am avut, dar nu i-am simțit lipsa. Pe pat ne așteptau câte două prosoape de fiecare, unul de mâini și altul de corp, inscripționate „Naxos Filoxenia / Venetiko”, cele două pensiuni deținute de familia Rota. Patul e încadrat de două noptiere din lemn închis la culoare, cu blaturi albe, de marmură. Pe noptiere, câte o veioză. Tot din lemn, dar o nuanță mai deschisă, e și dulapul masiv, cu oglindă pe mijloc - sigur o piesă veche și valoroasă, după decorațiunile sculptate și după cum arată oglinda. Înăuntru, o bară cu mai multe umerașe. Lângă dulap șade încă o piesă de mobilier, un fel de comodă, în rafturile căreia am găsit cele două prosoape mari, de plajă (le-am utilizat totuși pe ale noastre) și câte o pereche de papuci de unică folosință. Pe peretele din fața patului, TV-ul și un cuier. Înafara decorațiunilor cu tentă arheologică, mai existau câteva mai... casnice: pălării de paie, un radio vechi, un ceas...

În bucătărie mai e un pat de o persoană, de care noi n-am avut nevoie, desigur, dar e bine de știut că acest studio se pretează foarte bine pentru o familie cu 1 sau chiar 2 copii. Pe masă, pe lângă materialele turistice de care am amintit, am mai găsit un coșuleț cu plicuri de cafea, ceai și zahăr (de care nu ne-am atins, că am fost dotați cu ale noastre), precum și încă alte surprize: pe niște foi plastifiate, erau prezentate date istorice despre casă și familia Rota (inclusiv speculații asupra originii numelui), în limbile greacă și engleză, însoțite de câteva mici fotografii! Mi-a plăcut mult asta, am făcut și poze, dar nu le voi putea atașa, fiind de o calitate foarte proastă!:( Cred că de emoție mi-au tremurat mâinile! :)

Mica zonă de gătit (în cazul nostru, doar cafeaua de fiecare dimineață) cuprinde chiuveta și o plită electrică cu un singur ochi, ambele încastrate într-un blat de marmură albă. Între ele, suportul pentru uscat vesela. Spațiul de dedesubt e împărțit între frigider și un dulăpior în care am găsit câteva vase (ibric, cratiță, răzătoare), dar și ceva rezerve de ulei, oțet, sare și piper. Deasupra, pe perete, mai e un dulap în două uși, cu mai multe rafturi. Aici se odihnesc farfurii de mai multe dimensiuni, cești, pahare. Pe undeva era și un sertăraș pentru tacâmuri și alte accesorii foarte, foarte utile: desfăcător de sticle cu tirbușon (chiar 2 bucăți, de unde rezultă respectul atribuit de gazdă acestui domeniu de activitate!). Am avut și prosoape de bucătărie, precum și consumabile la chiuvetă, detergent și burete de vase. Mai era un dulăpior rustic, agățat deasupra patului single, pe rafturile căruia se etalau câteva vase ceramice frumos pictate, mai mult cu rol estetic, dar și o cană-fierbător și un filtru de cafea. Nu ne-au deranjat, nici noi pe ele.

Baia nu-i foarte spațioasă, dar nici nu m-aș fi așteptat. Nici nu pot spune că te calci singur pe picioare. Are tot ce trebuie: vas de toaletă, chiuvetă, cădiță de duș cu perdeluță și bordură care o separă de restul încăperii. Restul sunt amănunte: baterii retro, oglindă, etajeră de marmură, coș de gunoi acoperit, prosop pentru picioare. Drept consumabile, doar hârtie igienică (de calitate, plus rezerve) și două săpunele ambalate. Singurul reproș pe care l-aș putea face acestei cazări ar fi că uscătorul pliabil de rufe e aici, în baie și nu undeva afară. Totuși, costumele de baie se uscau de seara până dimineața, iar prosoapele le lăsam atârnate de spătarele scaunelor, pe terasă. Așa că până la urmă nici ăsta n-a fost un capăt de țară... Am avut și soluții de curățenie, găleată și mop. N-a fost nevoie să le folosim, la cât stăteam noi pe-acasă...

Întregul studio era acoperit cu gresie deschisă la culoare, iar faianța din zona de gătit și de la baie era pe nuanțe maronii, cu ceva floricele adăugate, plăcute vederii. Ordine și curățenie peste tot, în lipsa noastră cineva ne ducea gunoiul și mai aranja pe ici, pe colo, posibil să fi fost tot domnul Rota, că în ultima dimineață l-am surprins pe la vecini. ;) Prosoapele ne-au fost schimbate după 3 zile. Nu mai țin minte dacă studioul e dotat cu aparat de aer condiționat, parcă zic că nu, oricum, faptul că nu i-am simțit lipsa spune tot. Zidurile groase ale casei și perdelele pe care le trăgeam când plecam păstrau foarte bine răcoarea, iar noaptea dormeam cu geamul deschis, să auzim valurile mării... Da, da, ce vă mirați? De fapt, mirați-vă, că și noi ne-am mirat teribil! În prima seară am zis că ni se pare, ne-am uitat pe hartă și am apreciat că ar fi cam 150 metri în linie dreaptă până la mare, dar acolo e o zonă unde valurile se sparg mereu furioase. Plus faptul că Venetiko se află la o margine de oraș vechi, destul de liniștită - se explică...

V-am povestit deja despre terasa cu flori și gâze, dar o să revin asupra subiectului, pentru că ne-a produs multe momente de încântare! Acolo am mâncat diminețile, acolo ne savuram mai apoi cafeaua, în timp ce desfășuram harta insulei peste măsuța pictată, întru stabilirea traseului pentru ziua ce abia deschisese ochii... Din când în când, câte o șopârliță se ițea curioasă spre noi, întrerupându-și zig-zag-ul peste zidul alb, încălzit de soare... Și nicio seară nu era completă fără un pahar de vin sorbit pe îndelete în parfum de mentă sălbatică și cimbrișor, în țârâit de greieri împletindu-se cu vuietul depărtat al valurilor, în lumina galben-roz a florilor din grădină, ce noaptea se deschideau, pentru ca dimineața să le găsim din nou închise... Doamne, cât de drag mi-a fost locul ăsta!

Vecini nu prea am avut, adică au fost câțiva, dar nu prea ne-am intersectat. Din ce am înțeles, pensiunea are 5 studiouri, 3 la parter și 2 la etaj; la cele de la etaj se ajunge pe o scară exterioară, din spatele clădirii, din stradă. Oricum, oameni pașnici, nu ne-a deranjat nimeni. Nici măcar bebelușului cu care am conviețuit în penultima noapte nu i-am auzit gurița, nici n-am fi știut că există dacă nu l-am fi zărit a doua zi dimineață legănându-se copăcel, cu piciorușele goale, pe dalele de piatră de sub umbrar...

Până la urmă, cele 4 nopți de cazare la Venetiko s-au făcut 5. Luni, când trebuia să ne transferăm pe insula Ios, am aflat că-i grevă în Pireu și s-au anulat mai toate ferry. De fapt, am aflat duminică dimineața, dintr-un mail primit de la Annerie, viitoarea noastră gazdă din Ios. Duminică seara am luat la rând toate agențiile din Chora și toate catamaranele din port, fără să găsim vreo alternativă. Ne vedeam astfel obligați să ne prelungim șederea în Naxos; dar oare unde o să stăm? Deja ne vedeam dormind ultima noapte pe câte o bancă, în parc, vis a vis de fântâna cântătoare... Cu inima îndoită, l-am sunat pe domnul Rota. „A, e grevă? Și nu merge ferry?! Relax, relax, care-i problema?!” Păi nu avem unde să stăm, ne mai ții o noapte? „Of course, cum să nu?! Cu mare plăcere!” Logic! - cum noi n-am putut ajunge în Ios, nici alții n-au putut ajunge în Naxos, la Venetiko!

Ne-am înțeles să ne întâlnim în curte, în aceeași seară, să-i plătim și să ne luăm rămas bun. Și - ce să vezi?! Pentru că atunci când domnul Rota ne întrebase cu vreo două zile în urmă dacă ne-a plăcut vinul și noi zisesem că da (sincer, am băut și mai bun, dar ce puteai să zici?!), a găsit de cuviință să ne mai aducă încă o sticlă din licoarea magică! :) Bonus - un borcănel de gem de prune (primul fusese de portocale, ăsta chiar o minunăție!).

Ultima noapte ne-a fost taxată la preț de luna septembrie, 63 euro. În total, am plătit 371 euro. I-am făcut și noi un mic cadou gazdei noastre super-ospitaliere: un calendar cu imagini din România. I-am mărturisit că ne-a plăcut mult Venetiko și l-am alege și a doua oară, poate chiar se va întâmpla asta. „Acum știți numărul meu de telefon, nu mai aveți nevoie de booking!” Corect.

A doua zi, înainte de plecare, tot ne-am mai întâlnit o dată cu domnul Rota. „Chiar plecați?!” Da, plecăm, ce să facem?!... S-a dus în camera de lângă noi și a ieșit cu noi cadouri: cărți poștale și semne de carte personalizate. „Să le dăruiți prietenilor de acasă!”

... N-am mințit cu alesul a doua oară! Pentru noi, Venetiko a fost un loc special, am trăit acolo ca într-o vrajă, ca într-o poveste frumoasă! Dincolo de romantismul locului, se cuvine să subliniez și aspectele de ordin practic: poziția excelentă, în imediata apropiere a uneia din vechile porți de intrare în old town, la câteva minute de mers de taverne bune și de vechiul bazar, precum și de faleza de promenadă. Până în port să zic că ar fi cam 15-20 de minute, la fel până la Portara, unul din principalele simboluri ale insulei Naxos, de unde se poate admira un apus cel puțin la fel de spectaculos precum cel din Oia, Santorini! Singurul lucru mai depărtat (aproximativ jumătate de oră de plimbare) este plaja Ag. Giorgios; dar cine vine în Naxos să stea la o singură plajă? Mai bine închiriem o mașinuță și străbatem insula în lung și-n lat; a propos de mașină, există o parcare publică la 5 minute de Venetiko, domnul Rota l-a dus pe Tati de mânuță să i-o prezinte... A! Și supermarket avem, pe drumul spre port. De toate avem, Venetiko is the best!

---

VIZUALIZĂRI: 1034 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI