Jurnal de calatorie: America de Sud – Episodul 8

TIPĂREȘTE

PISAC, URUBAMBA, MORAY, MARAS

Adica jumatatea estica a Vaii Sacre a incasilor, asa cum o privesti pe harta. De obicei, daca mergi in Peru prin agentie de voiaj, Valea Sacra se viziteaza intr-o singura zi, dar numai Pisac si Ollantaytambo, fara Moray – un fel de statiune de cercetari agricole din vremuri apuse si fara Maras – un loc superb unde se exploateaza sare obtinuta prin evaporarea apei dintr-un fir de apa cu salinitate de vreo 15%.

Am inchiriat o masina cu sofer cu tot pentru 10 ore in vederea acestei excursii. Cam scump. Am plecat de la 100 de dolari si am batut palma pana la urma la 70 ca sa ne plimbe vreo 200 de kilometri si sa stea 10 ore dupa noi. Omul a fost punctual, la ora 8 era in fata hotelului si am plecat. Cam slabut cu engleza Richard asta, dar asta e general valabil in tot Peru. Primul obiectiv vizat era

Aici, in acest orasel aflat la vreo 60 de kilometri de Cusco se pot vizita ruinele cetatii si piata din Pisac, in acelasi timp piata si obiectiv turistic. Pana sa ajungem in oras ne-am oprit la un punct de belvedere cu o panorama superba asupra orasului si a vaii raului Urubamba. Aici, pe valea acestui rau se cultiva cartofi, porumb si cea mai buna quinoa din Peru. Desi ne aflam la vreo 2,400 de metri altitudine, clima este ideala pentru cultivarea acestor produse, iar apa raului asigura irigarea fara prea multe batai de cap (adica fara avize de la Apele Peruane si alta birocratie ca pe stim noi unde :)).

Am trecut raul Urubamba si am urcat catre poarta de acces la ruine. Aici prima surpriza… eu stiam ca poti cobori de-acolo pana jos in Pisac si chiar ma pregateam sa-l intreb pe Richard unde ne-ntalnim si am aflat ca nu mai este permisa coborarea prin situl arheologic, iar intrarea si iesirea se fac prin acelasi loc. Situl arheologic are practic doua sectiuni: ruinele propriu-zise, bine intretinute, care la timpul lor au servit ca fortificatii pentru apararea orasului si apoi mai exista de la ruine pana jos in orasul actual partea de terase agricole, unde incasii cultivau porumb, cartofi si quinoa. In zilele noastre pe aceste terase nu se mai cultiva nimic, insa sunt in perfecta stare. Nu au fost afectate nici de cutremure nici de capriciile climei.

Am luat-o usor la pas si am inceput sa urcam spre ruinele cetatii care odinioara reprezentau poarta de aparare a Vaii Sacre in partea de est. Desi am urcat doar 100 de metri in altitudine, ne-a luat o ora pana am ajuns in varful cetatii, pe platoul ce servea odinioara ca punct de observatie. Odata ajunsi acolo n-am regretat efortul facut. Ti se deschide o vedere superba asupra intregii vai, cu zecile de terase taiate in munte, cu sute de turisti care au impanzit locul. Ne-am tras putin sufletul, am facut cateva zeci de fotografii si am luat-o inapoi la vale, deoarece ziua era scurta si noi aveam multe de vazut.

Am coborat in oras si ne-am oprit in piata din Pisac. Bratari si curele din piele de lama sau de alpaca, tricotaje din lana fina de alpaca sau mai putin fina de lama, obiecte sculptate frumos in lemn si ceva obiecte din ceramica. Exista un sector cu nelipsitele chinezarii materializate in tricouri, tot felul de animale si animalute din plus sau din plastic si cred ca mi-ar mai trebui cateva randuri sa le-nsir pe toate. Ne-am orientat putin si ne-am oprit la cateva bratarele din piele si ne-am grabit apoi sa mergem la masina de unde am plecat la

Exista cateva ruine incase si aici, insa nu pentru asta am venit. Urubamba este principalul nod in Valea Sacra. De-aici se merge catre Pisac, catre Cusco, catre Ollantaytambo si mai departe catre Machu Picchu si tot aici sunt majoritatea restaurantelor unde se poate manca bine in timpul vizitei din Valea Sacra a incasilor. Citisem cateva review-uri despre restaurantele din zona si am ales sa mancam la Tunupa, un restaurant pe malul raului Urubamba, cu o gradina luxurianta si o mancare excelenta. Se mananca in sistem bufet, au o varietate mare a felurilor de mancare, practic nu cred ca exista persoana care sa nu gaseasca un meniu potrivit cu gusturile sale. Am aflat ca au un restaurant si in Cusco, in Plaza de Armas, pe care sincer nu-l vazusem cand am fost in prima zi acolo si pe care ne-am hotarat sa-l vizitam in ultima zi a sederii noastre in Cusco.

Eeeeee, parca altfel se vede Valea Sacra cu burta plina :). Richard, hai la Moray ca s-a facut tarziu. Si-a luat-o Richard al meu pe niste carari pietruite, de mi-era mie mila de masina. Si dai si dai am urcat inapoi cei 700 de metri in altitudine si dupa vreo 30 de minute a oprit in mijlocul campului si mi-a zis: Sir … welcome to Moray. Uer za fac iz? zic io. Mi-a luat putin sa inteleg ca de-acolo el nu mai are voie sa mearga cu masina si ca mai am de mers vreo 3 kilometri pana la Moray. Bah, tu esti intr-o dunga? E tarziu, cand dreaku mai vad io si Moray si mai avem de mers si la Maras dupa aia. Inchide la Salineras si te bat cu gaina uda daca nu vad cum exploateaza oamenii-astia sare acolo.

Aia e! Mama… renuntam sa mai vedem statiunea de cercetari agricole a incasilor si mergem la Maras. Macar acolo sa mai prindem deschis. Daca vrem statiune de cercetari agricole mergem la Fundulea, ca tot ruina gasim si pe-acolo.

Richard, tata, … baga mare, macar la Maras sa vedem si noi ceva. Dupa 30 de minute am ajuns la

A calcat-o saracul Richard. Peruanii sunt mititei si cand m-o fi vazut asa mare si fioros si-o fi scuipat in san, o fi zis “ptiu diable” sa scap de nebun si am ajuns cu 30 de minute inainte sa inchida. Ne-a oprit mai intai la un loc de belvedere, am facut cateva poze, zici ca esti pe alta planeta cand vezi de sus, apoi am intrat sa vedem mai pe indelete ce-i aici. Tin minte c-am vazut candva la Teleenciclopedia exploatarea asta de sare si mi-a placut teribil. De undeva din munte vine un paraias cu apa sarata, apa care este apoi dirijata in mai multe fire si se umplu niste cavitati sapate in stanca. Apoi, in cateva saptamani apa se evapora si se culege sarea ramasa. Sunt sute, daca nu mii de alveole de-astea mai mici sau mai mari, mai adanci sau mai putin adanci. Am intrebat si noi pe-acolo si am aflat ca se pot “culege” intre 200 si 400 de kilograme de sare, odata la 4-5 saptamani. Sarea este de foarte buna calitate si se vinde in proportie mare la export. Habar n-am cu ce pret se vinde, nu stiu daca aceasta activitate iti poate asigura un venit decent, insa pot sa va spun ca pentru cei care detin alveolele mai in vale nu este prea usor. Se merge pe o potecuta de 10-15 centimetri latime si banuiesc ca nu-i la indemana oricui sa care saci cu sare pe potecutele-astea. Ma bucur c-am ajuns aici, a fost o experienta unica. Ne-am intors la masina, l-am “cinstit” pe Richard cu un suc si am plecat spre Cusco.

Saracul, nu stia ce sa mai faca ca sa se revanseze pentru ca n-am vazut Moray, desi nu era vina lui :). Ne-a mai oprit odata pe drumul de intoarcere, tot la un loc de belvedere pentru cateva fotografii si apoi ne-a oprit vreo 15-20 de minute la Chinchero, unde este de asemenea o piata, asemanatoare celei din Pisac, insa mult mai mica. Din pacate se inserase si nu mai era multa lume in piata. Am avut ocazia sa vedem cateva caciuli facute din piele de alpaca, insa pretul este foarte mare. Vreo 500 de soles bucata, adica vreo 150 de dolari.

Am ajuns la Cusco pe la ora 18, l-am rugat pe Richard sa ne lase in Plaza de Armas si am batut palma cu el sa vina sa ne ia de la Ollantaytambo, in seara in care ne-am intors de la Machu Picchu.

A fost o zi plina, o zi in care am avut ocazia sa aflam alte si alte lucruri despre poporul incas, despre istoria si cultura lor. O zi asa cum imi place mie atunci cand merg in vacante circuit.

---

VIZUALIZĂRI: 2921 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI