Decăderea unui masai

TIPĂREȘTE

Triburile de masai trăiesc în Kenya și Tanzania, fiind probabil cele mai cunoscute din lume. Sunt eminamente păstori, atât de curajoși încât nu ezită să vâneze leul, mai ales când acesta le atacă turmele. Sunt celebri pentru veșmintele lor roșii, înfășurate în jurul corpului, codițele groase de păr și ritualul de a bea sânge. Mulți dintre ei mai au la brâu o ghioagă și-un pumnal iar alături nelipsita suliță.

Dar povestea ce-o voi spune e despre masaiul Patrick, care numai masai nu mai este. Plecat de pe continent, ca vasluienii la Mamaia, bate toată ziua nisipul alb al plajelor zanzibareze visând la procopseală. L-am cunoscut în chiar prima zi și ușor, ușor am reușit să-i aflu povestea. Poveste care e a multor tineri tanzanieni, alungați de sărăcie și pripășiți în preajma resorturilor, atrași de strălucirea verzulie a dolarilor.

Patrick avea puțin peste douăzeci de ani și-mi spunea că e mare sărăcie în satul lui din nordul Tanzaniei. Venea dintr-o familie de zece copii de la două mame, adică tat-su avea două neveste și, fiindcă nu aveau decât 16 vite, erau practic niște săraci. Un masai de vază avea de la 50 de vite în sus iar ăsta era și scopul lui: să facă bani în Zanzibar pentru a cumpăra vite. Pentru asta încerca să vîndă de pe plajă diferite suveniruri artizanale, obijnuiti ca “muzungu” (cum numesc ei omul alb, europeanul în speță) să nu se uite la cei câțiva dolari pe care-i cerea.

Desigur că are loc și o “negociere” la preț dar tot noi, turiștii, i-am învățat că pot cere și pe dracu' pentru o brățară sau o scrumieră din scoică. Am mers cu el în josul plajei, unde, printre niște cocioabe acoperite cu frunze de palmier, își avea o cămăruță cu ceva marfă, “office-ul” cum îl numea el. Ce e de remarcat pe insula asta e că mai toată lumea pricepe “ingliș” așa că te poți înțelege ușor cu ei, spre deosebire de Europa noastră – îmi amintesc ce greu am găsit în Serbia pe unul care s-o rupă cu engleza… și ăla a dat-o pe românește mai apoi.

I-am cumpărat câte ceva din „sărăcie” lăsându-i satisfacția că a făcut o afacere bună. Ca mai apoi să nu fie zi să nu se oprească în dreptul resortului și să mă caute din priviri: hello John, how are you doing? Mă simțeam ca naiba… Nu puteam să-l invit în resort la o bere pentru că nu aveam voie. De fapt era o convenție nescrisă între proprietari de resorturi și populația de masai – cei din urmă nu aveau acces în interior și nici să deranjeze turiștii, în schimb le era permis să circule pe plajă să-și vândă din produse. Așa că stăteam la “vorbitor” , la umbra unui coconut, eu întrebându-l de una alta, el răspunzându-mi cu o anumită crispare, frecându-și fâstâcit toiagul de nisipul albicios.

Îmi spunea că la ei învățământul primar este gratuit (se învață engleza, ca limbă oficială – limba lor nativă fiind swahili), dar apoi trebuie să plătești că să mergi mai departe. Iar cum bani nu sunt, majoritatea renunțau la studii. Își doresc să plece în alte locuri unde se trăiește mai ușor, numai că sfârșesc resemnați tot aici. Strămoșii lor au dominat aproape întreagă vale a marelui recif, fiind războinici nemiloși. Sunt protejați de Ngai, zeul ploilor, despre care spun că este și deținătorul de drept al vitelor.

Chiar și cand se roagă spun: „Creatorule, dă-ne vite și copii” , această fiind cea mai mare avere a unui bărbat masai. Carnea, laptele și sângele animalelor susțin dieta familiei, iar pieile sunt transformate în veșminte, pături și alte obiecte folositoare. Îmi povestea cum patru bărbați țineau o vacă pe care al cincilea o înțepa în jugulară și aduna sânge cald într-un vas. Mai apoi vita era eliberată pentru a „dona” și altă dată iar din sângele rezultat se înfruptau toți cei din familie.

L-am întrebat despre copilăria lui și i-am simțit o tristețe insuficient disimulată. Am înțeles de la el că a fi copil nu este lucru ușor, mai ales pentru băieți. Sunt trimiși să pască vitele de îndată ce abia învață să meargă, nimeni nu își face prea multe griji pentru ei. În plus, sunt testați și „întăriți” periodic de membrii tribului, prin bătăi destul de dure. Pentru fete este ceva mai ușor, ele trebuind să știe doar să gătească și să mulgă vacile.

Totul devine mult mai dureros la adolescență, când apar ritualuri oribile. Pe la 15 ani, persoanele de ambele sexe au parte de circumcizie. La băieți, prepuțul este tăiat de un bărbat mai în vârstă cu un cuțit și apoi bandajat cu piele sau ce mai au la îndemână, totul fără să primească nici cea mai mică doză de calmant sau anestezic. Nu numai că trec prin durere, dar băieții nu au dreptul de a arată că suferă, trebuie să pară de neclintit, căci altfel se vor face de râs în fața societății.

Fetele trec și ele printr-un procedeu de așa-zisă circumcizie, care este mai degrabă o mutilare a aparatului genital. În prezent sunt multe locuri unde se mai practică așa ceva, ducându-se tratative serioase pentru interzicerea acestor practici nefolositoare, periculoase și traumatizante. După acest eveniment, băieții nu se mai ocupă de vite, devin bărbați, războinici, a căror datorie este să păzească tribul. Stau în această „funcție” cam o decadă, timp în care își lasă părul lung și îl vopsesc în ocru. Fetele au parte de căsătorii aranjate, ginerele trebuind să plătească familia cu vite.

Bărbații pot să aibă mai multe soții, dar și femeile mai mulți bărbați. De fapt, o femeie nu este considerată doar nevasta soțului, ci a tuturor bărbaților de aceeași vârstă cu el. Ce înseamnă asta: femeia poate să primească în pat un „vizitator” , alt membru al tribului, dacă ea este de acord. Dacă rămâne însărcinată și copilul seamănă cu bărbatul cu pricina, soțul nu se supără, ci îl primește pe micuț ca pe oricare alt membru al familiei.

Povestea lui Patrick, pe lângă tot ce am văzut și auzit în excursiile făcute, m-a făcut să-mi reconsider atitudinea fată de viața. Am învățat că trebuie să mă bucur de fiecare zi ce-mi este oferită, de toate lucrurile și persoanele care-mi sunt alături. Problemele pe care momemtan le consideram grave au devenit lucruri total neimportante. Sunt bogat pentru că sunt sănătoas, pentru că am familia și prietenii alături, pentru că am ce pune pe masă și pentru că am posibilitatea să văd și să învăt încă din multele lucruri care mi le oferă viața.

---

VIZUALIZĂRI: 1875 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI