Prima zi de drumeţie în Tenerife

TIPĂREȘTE

Dacă programul primei zile pe insulă nu a fost respectat, iată că şi cel al următoarei rămâne doar la stadiul de planificare, la faţa locului optând pentru altceva.

Am păstrat totuşi modalitatea de petrecere a acesteia, adică dedicată drumeţiei, precum şi destinaţia în care urma să ajungem.

Iniţial, plănuisem să parcurgem Ruta circular Teno Alto cu o lungime de 9 km, diferenţă de nivel de 900 m, timp de parcurs 5 ore, plecare/sosire din Buenavista del Norte (drumul spre Punta de Teno până se ajunge la kilometrul 2,5 şi se vede o barieră unde se poate şi lăsa autoturismul – pe Carretera Casablanca).

Dar odată ajunşi pe acele meleaguri şi străbătând cu o zi înainte Valea El Palmar am observat poteca marcată ce duce către cătunul Teno şi ne-am zis că din moment ce am descoperit o modalitate sigură de a ajunge sus pe culme vom reveni ziua următoare şi nu vom mai căuta prin Buenavista del Norte traseul ales de acasă.

Drept pentru care pornim în sens invers pe ultima porţiune a drumului de aseară, din Garachico spre El Palmar.

Ne oprim în cochetul şi stilatul sat Los Silos, cu străduţe pietruite şi case albe cu ferestre maro, în care localnicii stau la o cafea pe terasa umbroasă din centru. Intrăm într-un centru social care respectă aceleaşi coordonate cromatice pomenite mai sus, prilej de a lua contact cu modalitatea prin care copiii sunt informaţi despre sărbătorile de iarnă, participând la tot soiul de jocuri tematice sau ascultând poveşti citite de cadre didactice sau funcţionari publici deghizaţi în zâne sau elfi.

Dacă vreodată veţi ajunge pe aici să luaţi în considerare şi Puertito de los Silos cu Charco los Chochos de unde să continui drumul pe malul oceanului pentru a te bucura de plaje foarte frumoase.

Revenim în micuţul sat El Palmar, hoinărim preţ de vreo 10 minute prin centru – mai mult nu ai ce face decât să te dezmorţeşti puţin şi să fotografiezi statuile de fier ce imortalizează o trupă de trubaduri locali -, parcăm maşina la umbra unor copaci într-un loc special amenajat în acest sens şi ne pornim pe cărarea destul de largă spre Teno.  

Până în anul 1972 când a fost construită şoseaua, ruta ce o luăm noi la pas a reprezentat principala legătură între Valea El Palmar şi satul Teno. Nici nu vreau să îmi imaginez ce efort trebuiau să depună oamenii pentru a-şi căra pe aici alimentele sau cerealele pentru animale…

Pentru deplasarea mai rapidă utilizau Camino del Risco, traseu marcat şi numerotat drept PR-TF 58 actualmente, avut în vedere şi de mine pentru a fi parcurs, însă gradul de dificultate este destul de ridicat (doar este al riscului) motiv pentru care rămân doar cu gândul la o posibilă aventură.

Prima parte a potecii este chiar plăcută de parcurs, cu o înclinaţie uşoară, flancată de ziduri mici de piatră, la umbra unor copaci pe partea stângă şi cu atâţia cactuşi câţi n-am văzut în toată viaţa mea, pe dreapta. Erau plantaţii cu fructele numai bune de cules...

Mă uit mereu înapoi şi privesc valea ce rămâne tot mai jos. Şi care mă încântă tot mai mult cu frumuseţea locului, plină de verdeaţă, cu locuinţele prăvălite parcă de pe culmile înalte ce mărginesc locul.

O notă puţin contrastantă fac “cicatricile” – numite astfel de spanioli – vizibile într-unul din dealuri şi datorate acţiunii omului. Folosit din cele mai vechi timpuri pentru păşunat şi cultivarea diferitelor soiuri de plante, odată cu boom-ul construcţiilor de la începutul anilor '60 dealul a fost excavat pentru materiale. La început cu târnăcoape şi lopeţi iar mai târziu folosind dinamita, fapt care l-a adus în starea de astăzi, cu adânci crestături în trupul său asemănătoare unor răni adânci.

Pentru cei mai puţini prietenoşi cu drumeţiile sau cu o condiţie fizică mai precară le vin în ajutor parcările auto situate la diferite niveluri ale urcuşului. Astfel că ai posibilitatea să urci cu maşina, o laşi într-un asemenea loc şi continui pedestru.

De câteva ori poteca se intersectează cu şoseaua iar în acele locuri asfaltul este întrerupt de fâşia de piatră cubică, aidoma unei treceri de pietoni, semn clar că drumeţii au prioritate.

Iar ei încep să se confrunte cu dificultăţi mai mari, respectiv cu urcări mai abrupte şi o cărare mai îngustă, cu pietre, devenind astfel şi mai alunecoasă.

Odată ajuns în punctul maxim al ceea ce devine de-a dreptul căţărare pe final, uiţi de toate greutăţile şi năduşelile îndurate în momentul în care priveşti înapoi: ai la vârful degetelor de la picioare întreaga vale iar la nivelul frunţii Vârful Teide, ce îşi iţeşte înălţimea dintr-un şal de nori pufoşi.

Ne tragem sufletul şi ne încărcăm bateriile fizice şi psihice privind aceste frumuseţi după care intrăm pe panta descendentă ce şerpuieşte printr-o pădure de cedrii tineri, ducându-ne undeva jos într-o vale îngustă ce cred că se umple doar în cazul unor ploi ce formează torente puternice.

Numai că de aici e iarăşi de urcat pentru a ajunge la destinaţia noastră. Şi urcăm, că doar pentru aşa ceva am venit încoace şi nu am stat acasă în pat la odihnă…

Teno este o aşezare foarte liniştită, cu un mic magazin de suveniruri şi produse din lapte de capră chiar la intrare, o terasă publică umbrită, cu câteva băncuţe în ceea ce impropriu poate fi numit centru şi doar câteva case micuţe. Dintre care majoritatea cu obloanele trase, doar vreo două cu orătănii prin curte, semn al folosinţei cotidiene.

Adriana rămâne pe băncuţă la umbră pentru a se odihni iar eu, avid de a vedea cât mai multe, pornesc în explorarea împrejurimilor, la mică distanţă aflându-se Paisaje Lunar En Teno Alto.

Încercam să mi-l imaginez încă de acasă, cumva asemănător văilor din Cappadochia, adică porţiuni de nisip  şi ariditate flancate de verdeaţă.

Intuiţia mea nu s-a depărtat prea mult de concreteţea peisajului, o zonă nisipoasă maronie, stearpă, traversată de şoseaua de pe care, la un cot al ei, se vedea jos Atlanticul.

Destul de spectaculos peisajul şi îl recomand celor care vor ajunge până la Teno.

Ca de atâtea alte ori, drumul de întoarcere este mai scurt şi mai puţin obositor, peisajele pot fi privite şi dintr-o altă perspectivă astfel că încheiem traseul destul de bine dispuşi dar şi cu chef de a mai vedea câte ceva în zonă.

Ne decidem pentru Garachico, orăşelul cuibărit sub o stâncă înaltă de aproximativ 500 metri (mai mult sau mai puţin în urma expunerii la intemperiile vremii). Pentru parcare se poate folosi cea publică şi gratuită aflată imediat pe marginea şoselei principale, în apropierea plajei oraşului şi a piscinelor naturale.

O plimbare agale la ceas de seară de pe al cărei itinerariu nu putea lipsi Plaza Juan Gonzalez de la Torre cu a sa celebră – la nivel local – Puerta de Tierra pe sub care erau obligaţi, odinioară, să treacă toţi oamenii şi toate mărfurile care intrau sau ieşeau din Garachico, inclusiv sclavii aduşi de prin Guineea şi Angola.    

 Piaţa este străjuită de magnifice clădiri reprezentative ale arhitecturii canareze iar de aici pornesc străzile principale ale urbei.

O clădire frumoasă este Casa Conţilor de la Gomera, la al cărei parter apucăm să intrăm şi noi, doar atât fiind deschis publicului la acea oră a serii. Imobilul e situat în Plaza La Libertad, principalul punct de întîlnire al localnicilor.

Tot în zonă ai ocazia să admiri alte clădiri frumoase precum mănăstirea franciscană ridicată în secolul al XVI-lea, casa de cultură, primăria şi Iglesia Nuestra Senora de los Angeles.

O localitate nu prea întinsă, frumoasă şi foarte curată, liniştită pe înserate, cumva diferită de alte oraşe ce încep a vui la aceste ore, Garachico se prezintă drept un bun reper al nordului insulei, căutat de mulţi turişti dacă e să mă raportez la unităţile turistice numeroase aflate pe acolo.

---

VIZUALIZĂRI: 1290 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI