Plimbăreţ de unul singur prin Singapore

TIPĂREȘTE

Pentru scurta vizită “de impact” cu Singapore, cele două-trei ore cât intenţiona Adriana să îşi tragă cât de cât sufletul, urma să mă învârt prin preajma hotelului situat pe Orchard Road, o stradă cu sens unic lungă de 2,2 km situată în foarte aproape de zona centrală a oraşului.

Aici se află cel mai important centru comercial al naţiei, cu mall-uri şi alei pietonale subterane ce le leagă, construit sub şi pe solul ocupat odinioară de plantații de ghimbir și ardei în mileniul trecut. Ulterior, le-au luat locul plantațiile de nucșoară și livezile pomicole, de unde i-a rămas şi denumirea actuală de “orchard” .

După anul 1840 au început să se înmulţească pe aici locurile de veci, ivindu-se cimitire ale imigranţilor chinezi, indieni sau evrei pentru ca la capătul altor decenii trendul imobiliar să aducă în zonă proprietari de case impozante ce în prezent au devenit sedii de ambasade.

Principalul atribut actual, de loc comercial, a luat naştere odată cu deschiderea întâiului magazin de alimente în primii ani ai secolului XX, urmând ca în alţi 30 ani locaţia să ajungă magnetul cumpărătorilor dezvoltat pe seama apetitului de shopping al străinilor pripăşiţi definitiv în Singapore.  

Actualmente Orchard Road e considerată surata pariziană a Champs Elysees şi  5th Avenue din New York iar eu vă pot mărturisi că-i spectaculoasă după investiţia de peste 50 milioane de dolari în mobilier şi lămpi stradale cool, totemuri cu flori, panouri de sticlă special lucrate, crearea de jardiniere și balcoane verzi urbane strecurate printre cele peste 5.000 de magazine cu peste 8 milioane mp (!!), 800 de restaurante şi baruri ori 33 hoteluri cu peste 14.000 camere de cazare. E nemaipomenit ce înseamnă şi cum arată acest areal!  

Pe această arteră şi străzile ce se desprind din ea au loc anual serbarea Crăciunului şi alte festivaluri internaţionale de top, recunoscute la nivel mondial pentru excelenţă în organizare.

La vreun kilometru de ieşirea din hotel în bulevardul menţionat se afla poziţionat unul din obiectivele în care nu cred că m-ar fi însoţit soţia, dată fiind notorietatea lui în secolul trecut, anume Cartierul Buggis.

Dar până să ajung acolo, zăresc la 50 metri în dreapta de cum păşesc pe trotuar Muzeul Naţional aflat în plin proces de renovare, şi apoi, cum o iau pe Prinsep Street, apar primele semne ale uimirii.

Blocurile îmbrăcate în verdeaţă de care vorbeam în articolul anterior sau copacii plantaţi pe balcoane sau acoperişul acestora. Nu vă ascund că umblam pe stradă cu ochii pe sus, activitate facilitată şi de disciplina localnicilor ce păşesc doar pe partea dreaptă, fără frica de a te izbi piept în piept cu vreunul.

Mai atent trebuie să fii la roboţelul galben care circulă pe trotuar în faţa restaurantului şi duce comanda clienţilor. Cota stării de uimire nu dă semne că ar coborî de la nivelul aproape maxim…   

Printre structurile imense de beton şi sticlă având la câlcâie mici ochiuri de apă ori parcuri şi peluze perfecte, dau de splendida Cathedral of the Gooad Shepard, prima biserică catolică din Singapore, cu o arhitectură ce aminteşte de clădirile de odinioară, însă oarecum perfect integrată în futurismul de pe orizontală. În curtea ei, amenajată ca o mică Grădină Ghetsimani, primeşti salutul Papei Ioan Paul al II-lea, cel care te întâmpină cu un citat din evanghelistul Luca.  

Aşezământul religios a fost ridicat în anul 1852, actualmente aici îşi are sediul Arhiepiscopul, iar sub acoperişul ei a luat fiinţă prima şcoală de băieţi din Singapore, mutată ulterior într-o altă locaţie.

În spatele catedralei, superba şi imaculata Biserică Sf. Petru şi Pavel ce a fost înălţată pentru a primi congregaţia chineză şi comunitatea indiană după anul 1870, iar tot aici şi-au însuşit limbajul şi dialectele chinezeşti primii misionari europeni. Ce caznă o fi fost pe capul lor…   

Cred că m-am aciuit în zona respectivă condus de instinctul de mulţumire ce trebuie adresat cuiva acolo sus pentru că a făcut posibilă această vacanţă. Aşezăminte de cult foarte multe şi diverse ca religie, pe o arie redusă ca suprafaţă, cu templul ridicat de 5 preoţi cantonezi sau Biserica Romano-catolică Saint Joseph's ce se alătură anterioarelor menţionate.  

Proiectanţii oraşului au dat drumul imaginaţiei şi au reuşit un amalgam de culori, faţade şi curbe surprinzător de interesante şi extrem de plăcute ochiului. Astfel, peste drum de un bloc roşu cu partea superioară pictată în galben şi portocaliu e ridicat altul cu vişiniul şi griul culori predominante pentru ca la câţiva paşi combinaţia azurie cu maro a balcoanelor să producă o relaxare a privirii. Nimic supărător, totul într-un pastel citadin ce tinde spre perfecţiune.

Prin acest decor ajung la obiectivul vizat de cum am plecat din camera de hotel: Cartierul Buggis – fostul “Cartier roşu” al oraşului – cu a sa Buggis Street, renumită în întreaga lume în anii 1950 până în anii '80 pentru viața de noapte, implicit cu travestiți și transsexuali. Acest lucru a dus la popularitatea sa în rândul călătorilor occidentali, devenind una dintre cele mai vizitate zone turistice ale țării, producând cele mai mari venituri.

După anii '80 locul încet-încet a început să-și piardă farmecul în urma unui protest împotriva indecenței din partea locuitorilor și, de asemenea, cu teama de răspândire a HIV în zonă, astfel că strada originală a fost demolată și întregul loc a fost supus unei transformări urbane masive, cu un amestec potrivit de mall-uri, restaurante, cafenele, mâncare stradală și cluburi de noapte.

Piețele comerciale de aici sunt printre cele mai mari și mai ieftine din Singapore iar mâncarea stradală e foarte apreciată.

Sunt acele pieţe asiatice, cu marfă înghesuită şi de calitate mai redusă, cu dughene ce degajă mirosul de prăjeală în ulei ieftin dar care au pe tarabă mâncare ce te face să salivezi.

Într-unul din barurile de pe acolo în care am intrat cu scopul de a surprinde crâmpeie din viaţa locală, se afla o masă sub a cărei sticlă erau expuse sute de bancnote şi monede din diverse ţări. Nu aveam nimic românesc la mine ce ţine de clădirea lui Isărescu pentru a lăsa o amintire.  

Patronul, care venise spre mine şi intrase în discuţie observând atenţia acordată provenienţei banilor, îmi aduce la cunoştinţă că au fost persoane care au revenit ulterior consumaţiei doar pentru a depune acolo bancnote din ţara lor, aflate în portmoneele sau seifurile de la hotel.  

Ale mele au rămas în autoturism la Cluj…  

Foarte pitorească se prezintă Arab Street cu ale case colorate cu parter şi un nivel la marginea căreia se ridică coloşii de beton şi sticlă cu zeci de etaje. Cu parfum de uliţă veche – dar impecabil de curată! - constituie unul din principalele repere ale Kampong Glam, cartier în care a locuit cândva regalitatea malaysă şi unde e înălţată Masjid Sultan, una dintre cele mai importante moschei din Singapore, cu program de vizitare între orele 10 – 12 şi 14 – 16, mai puţin vinerea. Alături, în Muzeu Islamic au permisiunea de a intra doar bărbaţii.

Moscheea, o veche dorinţă a sultanului, a devenit realitate după anul 1823 cu sprijinul fondurilor britanice. Ulterior, dovedindu-se prea neîncăpătoare, va fi demolată şi ridicată alta cu ajutor din partea musulmanilor. Atât financiar cât şi în natură, vorbindu-se de o cantitate imensă de sticle încorporate în baza domului.  

Dezvoltarea acestei părţi a oraşului a început în anul 1819 când sir Stamford Raffles, primul guvernator britanic al insulei, a semnat un tratat cu sultanul Hussein ce conducea populaţia băştinaşă. Documentul prevedea că în schimbul recunoaşterii sale ca sultan de către englezi şi a primirii a 23 hectare de teren pe aceste meleaguri, Hussein va renunţa la orice pretenţii ulterioare iar britanicii vor înfiinţa un post comercial în Singapore (ulterior, plecând de aici, ca orice imperialişti, vor lua în stăpânire insula).

Astfel că suita sultanului s-a mutat aici iar sir Stamford Raffles a purces la primii paşi întru ridicarea actualului oraş pe locul unui fost sat de pescar. Britanicul este considerat fondatorului Singapore-ului iar numele său îl voi întâlni mai peste tot, aşa cum veţi avea ocazia să constataţi dacă răbdarea vă va permite să lecturaţi toate cele înşirate aici.  

Printre cele mai interesante măsuri luate de el menţionez administrarea justiției pentru a asigura pacea și ordinea - a numit magistrați și a pus în aplicare procesul cu juriu -, a desființat jocurile de noroc publice, luptele de cocoși  precum şi sclavia.

Revenind la coordonatele spaţiale în care mă aflam, Kampong Glam a devenit o arie căutată de arabi, ulterior de chinezi şi indieni, comunităţi care au adus cu ele meseriile, abilităţile şi o diversitate culturală ce au marcat existenţa zonei până în prezent, transformând-o într-un reper turistic singaporez.  

Din faţa moscheii pleacă Bussorah Street, în opinia mea, cea mai idilică străduţă din întreaga metropolă. Plimbându-te pe ea ai impresia că păşeşti în decorurile colorate ale unui basm. Poate că de basm arăta şi la începutul anilor 1950 când, în ajunul Hari Raya Aidilfitri – sărbătoare musulmană ce marchează sfârşitul Ramadanului -, copiii umblau încolonaţi purtând felinare.  

Dacă e să treci în spatele clădirilor înşirate pe aceasta, vei avea parte de o altă uluială: duzinele de aparate de condiţionat instalate pe pereţi cu rolul de a asigura ambient optim clienţilor în spaţiile comerciale sau de alimentaţie publică. Tot aici sunt expuse în dulapuri de sticlă apometrele şi contoarele de energie electrică, într-un contrast de neimaginat cu faţadele de poveste.

Însă nu există mizerie pe stradă, cu toată dosnicia ei. Ba, mai mult, pereţii sunt desenaţi în culori vii care mai atenuează din senzaţia lugubră.

Învârtindu-te prin zonă dai de o altă uliţă superbissimă, Haji Lane, mărginită cu cafenele independente, buticuri la modă și picturi murale colorate, oferă fundalul perfect o plimbare. Dacă te ia foame, poţi alege mâncare ieftină de la vânzătorii ambulanți ce gătesc pe acolo.  

Odinioară strada era folosită pentru depozitarea produselor ce urmau a fi vândute pe Bussorah Street iar cu timpul imobilele au primit pelerini ce se îndreptau pe mare spre Mecca, o călătorie ce dura 14 sau 15 zile. De la aceşti pelerini i se trage şi numele.

De o trecere rapidă în contemporaneitate ai parte după doar câţiva paşi, când dai de Parkview Square un ansamblu urbanistic ce m-a impresionat atât pe dinafară cât şi în interior (mi-a fost permis să intru în restaurantul ce funcţiona la parter).

Un bloc înalt de zici că nu se mai termină, placat cu marmură maro, o curte cu palmieri şi gard viu tuns impecabil plus statuete, dintre care se detaşează a lui Atlas purtând globul pe umerii săi.

Restaurantul poartă şi el numele eroului mitologic iar interiorul mi-a stârnit murmure de admiraţie pentru calitatea şi frumuseţea lucrărilor. Are rost să vă mai comunic că se prezenta drept un ambasador al luxului de înaltă clasă, a opulenţei chiar, însă degajând un farmec graţios?

Pentru a nu fi nevoiţi chelnerii să ajungă în situaţii de interzicere a accesului clienţilor, la intrare se află unele reguli, printre care şi aceea că după ora 17 poţi să iei loc la masă doar dacă porţi pantaloni lungi eleganţi şi încălţăminte acoperită.

Zona aceasta este foarte liniştită. Puţini pietoni pe trotuare sau maşini pe străzile lungi şi drepte flancate de imensele clădiri în care funcţionează firmele ce au propulsat oraşul acolo unse se situează în momentul de faţă.

Trecerile de pietoni sunt rânduite peste şosea iar aruncându-ţi privirea de pe acestea de-a lungul drumului ai impresia că te afli pe un pod suspendat în nişte „chei citadine” , în care locul pereţilor stâncoşi e luat de blocuri iar cursul apei de carosabil.

De partea cealaltă a podului dai de un alt complex emblematic şi, totodată, unul dintre cele mai mari centre comerciale, Suntec City, un ansamblu arhitectural alcătuit din 4 zgârie-nori dispuşi în jurul unei fântâni circulare amplasate oarecum într-un crater la baza lor. Cam aşa mi-a venit mie să scriu, căutând o descriere care să vă permită să vi-o imaginaţi.

The Fountain of Wealth, denumirea locului în care ţâşneşte apa, e construită în anul 1995 şi listată de Guinness Book în anul 1998 drept cea mai mare fântână din lume. În anumite perioade ale zilei, fântâna este închisă și vizitatorii sunt invitați să se plimbe în jurul unei mini fântâni din centrul bazei celei mari, de trei ori pentru noroc:

Noaptea, ea este decorul pentru spectacole cu laser, precum și dedicatii de cântece live.  

Apa care curge spre interior simbolizează viața și bogăția în cultura chineză, iar pentru Suntec City mișcarea interioară a apei simbolizează păstrarea bogăției pentru companie. Inelul de bronz al fântânii este proiectat pe baza Mandalei hinduse, ce reprezintă unitatea în spirit, și simbolizează în continuare egalitatea și armonia tuturor raselor și religiilor din Singapore.

Obiectivul turistic este deschis gratuit pentru sesiuni de atingere a apei între orele 10-12,14-16 şi 18-19.30, cu un maxim de 8 persoane concomitent, iar pentru spectacole sunt amenajate de jur-împrejur baruri şi restaurante de unde poţi admira spectacolul cu o bere sau un cocktail în faţă.  

La momentul plimbării mele se mai aflau în interior două doamne asiatice ale căror chipuri radiau sub jeturile de apă ce se ridicau la intervale şi înălţimi variabile, dând naştere unui adevărat spectacol de stropi şi şuvoaie.  

La parterul unuia dintre cei patru coloşi ridicaţi pe orizontală se aflaThe Grande Whiskey Museum, cu sute de exponate de licori provenite din toate colţurile lumii în sticle, culori şi prezentări care stârnesc dorinţa papilelor gustative.

Conform certificatelor Guinness World Records înrămate la loc de cinste, te afli în aceeaşi încăpere cu cea mai valoroasă colecţie de whisky din lume, verificată şi evaluată la suma de 128.630.196 SGN (dolari singaporezi), adică aproximativ 90.803.915 euro precum şi cu cea mai valoroasă sticlă din lume cu asemenea băutură, evaluată la 3.621.582 SGN, respectiv 2.556.583 euro şi depozitată într-un seif ce te ducea cu gândul la Fort Knox….

Dacă nu ai în acel moment tot disponibilul la tine, poţi pleca acasă şi cu o sticlă de Glenglassaugh 700 ml cu 7.100 euro luată în rate.  

Bineînţeles că au amenajat şi un bar stilat şi foarte elegant în care se pot degusta produsele, cufundat în fotolii de piele scumpă la lumina unui singur candelabru impresionant.

Se organizează 3 tipuri de tur al muzeului – te introduc în seif şi în subsol că altfel nu îmi pot da seama pe unde l-ar organiza – la preţuri de 88,148 şi 198 SGN, fiecare cu degustarea a 3 tipuri de whisky vechi.

Una dintre cele mai frumoase clădiri din sumedenia celor observate în plimbăreala mea a fost Raffles Hotel, construcţie veche din anul 1887 dar renovată, de un alb ca spuma laptelui, cu splendide ferestre, în a cărui sală de biliard a fost ucis ultimul tigru din Singapore - scăpat dintr-o trupă de circ, în anul 1902.  

În jurul clădirii dai de mai mulţi copaci din specia Ravenala madagascariensis, care deşi mai degrabă provine din aceeaşi familie cu streliţia şi nu cu palmierul, e cunoscută drept Palmierul călătorului datorită coroanei sale simetrice, în formă de evantai ce permite călătorilor să îşi potolească setea cu apa colectată în tecile lărgite de la baza frunzelor.

Clădirea a reprezentat iniţial locul de adunare al comunităţii coloniale britanice pentru ca mai apoi să devină unul dintre cele mai căutate hoteluri de către protipendada vremurilor, o locaţie ce nu putea lipsi odată ajuns la “răscrucea Estului” , aşa cum devenise cunoscut Singapore.

Iar hotelul avea cea mai bună sală de bar din Est deservită de chelneri ce purtau doar uniforme albe.

La fel de albe se prezentau şi echipamentele portarilor, purtând pe cap turbane, la mijloc legaţi cu centură, imagine devenită reprezentativă pentru hotelul ce în ultima perioadă a găzduit şefi de state, personalităţi şi celebrităţi marcante.  

Şi în zilele noastre toată lumea bună trage la Raffles Hotel.  

Situat într-una din aripile hotelului, Long Bar, crâşma la care tăifăsuiau englezii imperialişti, şi-a păstrat mare parte din aspectul de odinioară, cu o scară interioară de fontă tip melc, cu tavanul de lemn puţin înnegrit de patina timpului, cu scaune şi mese mici şi rotunde de lemn.  

Ce m-a frapat aici a fost mizeria!! Da, aţi citit bine! Farmecul locului îl reprezenta posibilitatea de a mânca arahide şi a arunca cojile pe podea! E singurul loc din Singapore în care îţi e îngăduit aşa ceva! Şi asta atrage clientela, posibil dintr-o dorinţă de răzvrătire…

Chelnerii bodegii au preparat pentru prima oară aici Singapore Sling, un cocktail recunoscut la nivel internațional, creat la Hotelul Raffles în 1915 de barmanul Ngiam Tong Boon. Creat inițial ca o băutură pentru doamne – preparată din gin, ananas şi cireşe, într-o nuanţă roz - a devenit un cocktail de renume mondial care atrage zilnic consumatorii la barul devenit reper turistic local.

Deşi alcoolul creştea în popularitate odată cu sosirea britanicilor în această parte de lume, femeile nu-l puteau consuma în public. Ngiam Tong Boon a folosit inteligent ginul, un alcool limpede, cu lichiorul de cireşe pentru a oferi acestora o băutură alcoolică mascată.

Din acest prim sortiment, au evoluat Sakura Sling – creat în anul 2016 spre a celebra 50 ani de relaţii diplomatice japoneze-singaporeze –, Raffles 1915 Gin Sling, produs la aniversarea centenarului cocktailului, sau altele înrudite ce pot fi savurate în lounge-uri din întreaga lume.  

După 3 ore de plimbăreală prin locurile descrise mai sus revin la hotel în jurul orei 16.30, acolo unde o lăsasem pe Adriana spre a se odihni.

Cum deschid uşa camerei o văd gata echipată şi dornică să pornească în explorare, atrasă de acest minunat oraş. Mai pot să pun capul pe pernă? Mai spre seară, după ce ne întoarcem…

---

VIZUALIZĂRI: 205 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI