Santorini, restul sejurului.

TIPĂREȘTE

Câteva ecouri la anteriorul meu articol vezi impresii m-au îndemnat să îmi reconsider intenția inițială, și să încerc să povestesc cum am văzut eu această spectaculoasă insulă. Am mai povestit câte ceva și într-un articol despre cazarea de aici vezi impresii, așa că este posibil să repet câteva informații.

Deși grupul nostru de 4 persoane a ajuns în două etape, unul venind direct de la Londra, cu sosire în jurul orei 11.00, iar noi ceilalți 3 venind din București, cu escală la Atena, pe la ora 16.00, gazda, proprietara vilei, ne-a așteptat pe fiecare la aeroport, și cu mașina personală ne-a condus pe rând la locul de cazare.

Partea interesantă a drumului a fost că, atât de la București la Atena, cât și de la Atena la Fira, în ambele etape, cu aceiași companie aviatică grecească, am beneficiat de avioane cu elice. Foarte plăcut zborul. Identific la un moment dat Kavala, pe partea dreaptă. Thassos nu se vede, rămânând pe stânga. În schimb, învăluit în ceață, apare la un moment dat vârful muntelui Athos. După ceva timp survolăm o insulă. După ce voi ajunge acasă, voi afla că este insula Skyros. Nu știu nimic despre ea. Apropiindu-ne de Atena, am niște dubii. Avionul face câteva rotații în aer și pierd orientarea. În plus, nu am idee unde este aeroportul față de oraș. Dar nu are importanță. Aterizăm cu bine, parcurgem o lungă porțiune din clădire, și ajungem la poarta de plecare spre Thira. După ceva peste 2 ore de așteptare, pornim spre destinația finală. Nimic de semnalat până în apropierea insulei, când recunosc aeroportul, după hărțile studiate anterior. Aeroportul este extrem de mic, chiar mai mic decât aeroporturile noastre din provincie. După verificarea documentelor se intră imediat în sala de primire a bagajelor, și apoi se iese direct afară. Așteptând bagajele suntem atenționați asupra principalului tip de taxi din zonă, măgarul galben. A nu se confunda cu măgarul alb, cu aripi, pe care probabil ar trebui să-l luăm dacă vrem să zburăm spre alte insule. Din fericire, deocamdată nu avem nevoie de taxi.

Ajunși la vilă, după ce ne acomodăm cu cazarea, ne propunem prima plimbare prin oraș. Știm exact unde suntem și știm unde vrem să ajungem, așa că pornim pe jos. După circa 5 minute, în lungul străzii principale, ajungem la stația centrală de autobuze. Aici au capătul 4 sau 5 linii de autobuze, care, în mod radial, acoperă cam toată suprafața insulei. Ne va fi de folos în următoarele zile.

După încă câteva minute identificăm o agenție locală de turism, ce ne propune o excursie interesantă, respectiv turul insulelor întregului arhipelag. Nu avem nevoie de prea mult timp de gândire pentru a ne înscrie pentru ziua următoare. Amuzant este faptul că, întrucât unul din noi avea legitimație de student, întreg grupul a beneficiat de bilete cu tarif redus. În nici un caz nu a fost din lipsă de clienți, a doua zi vaporul fiind plin. După încă circa 5 minute, urcând puțin, ajungem la Caldera, pe faleza capitalei, cam la jumătatea ei. La prima vedere, ți se taie răsuflarea. O faleză neagră, aproape verticală, de vreo 200 m înălțime, are la partea superioară construcțiile orașului, toate de culoare albă, iar la partea inferioară, marea. Faleza are o formă relativ semieliptică, cu axa mare de circa 10 km lungime. Asociez imediat denumirea cu obiectul cu numele căldare. Poate chiar și asta înseamnă. Senzația este accentuată de faptul că cealaltă jumătate de elipsă pare a fi închisă de alte insule, creând impresia de „mare interioară”. Spun „pare” pentru că de fapt, două dintre insule sunt de fapt cam în mijloc.

Santorini, în fapt, este un arhipelag format din 5 insule. Thira este insula principală, cea mai mare și cea mai populată. Este insula cu capitala zonei, Fira, cu aeroportul, principalele activități economice și hotelurile pentru turiști. Amplasată la nordul, estul și sudul ”Calderei”, asigură acesteia o faleză de circa 20 km lungime. La vest de ”Caldera” este Thiraisa, a doua insulă ca mărime, este și ea locuită, dar cu populație foarte redusă. Asigură ”Calderei” o faleză de circa 5 km lungime, asemănătoare cu cea de la Thira. O a treia insulă, Aspronisi, este practic o stâncă de câteva sute de metrii lungime și lățime amplasată la sud de Thiraisa, închide practic ”Caldera” pe partea sud – vestică. Trebuie precizat că aceste trei insule sunt resturile insulei inițiale, iar ”Caldera” este craterul vulcanului rezultat în urma exploziei din timpul mega-erupției din 1450 înainte de Hristos. Ca o paranteză, pare a fi explozia ce a generat și cutremurele ce au distrus palatele minoice din Creta. Celelalte două insule, Palea Kameni și Nea Kameni sunt insule vulcanice mai recente, amplasate în centrul ”Calderei”, apărute în urma unor erupții ulterioare. Este de menționat că ultima erupție a avut loc în 1950 pe Nea Kameni.

După ce ochiul se obișnuiește cu imaginea fantastică, grupul nostru se împarte în două. ”Aripa tânără” dorește să coboare la nivelul mării. Noi, ceilalți, preferăm să aruncăm câteva priviri pe la buticurile din zonă, și apoi să ne răcorim cu un ”Mythos”. Pot detalia că excursia la malul mării a fost considerată un succes. Deși coborârea, pe o alee în trepte, a fost ceva mai dificilă, treptele fiind destul de alunecoase de la reziduurile produse de „taxiurile locale”, a meritat efortul, fiind identificată taverna unde aveam să ne oprim a doua zi dimineață. Dacă am înțeles bine, urcarea a fost ceva mai ușoară, folosindu-se taxiurile de „un măgar – putere”. Grupul se reunește la timp pentru a urmări împreună unul din acele apusuri de soare ce au făcut renumele insulei. Spectacolul este într-adevăr de excepție, chiar dacă soarele apune în spatele insulei Thiraisa.

După apus urmează o plimbare în lungul, n-am idee cum să-i zic, „faleză” sau „marginea Calderei”. Instituim un concurs: capătă un premiu cel care semnalează primul cele mai multe statuete de măgari. Dar în primul rând atrage atenția arhitectura deosebită a construcțiilor de pe cornișă, perfect adaptată configurației terenului. Cred că cele mai multe sunt hoteluri și vile, și am o bănuială că nu sunt chiar foarte ieftine. De menționat că, până la sfârșitul sejurului nu a existat un câștigător al concursului cu măgarii, două persoane terminând la egalitate.

A doua zi, după micul dejun, bazat în principal pe resursele din frigiderul din apartament, deși pe site-ul de rezervări proprietarii declarau că nu asigură micul dejun, pornim în o reală explorare a arhipelagului. Parcurgem din nou drumul până la marginea ”Calderei” din seara anterioară, și încă odată ”Aripa tânără” preferă coborârea pe trepte. Noi, ceilalți, alegem coborârea cu telecabinele, care nu este chiar foarte ieftină. În schimb, ocupând loc pe primul rând, în prima cabină, chiar dacă peste noi s-au mai îngrămădit câțiva japonezi, imaginea asupra întregii zone este fantastică, iar senzația de cădere în gol la coborâre îți pune un nod în gât. Destinația este portul turistic al insulei, ”Órmos Fi̱ró̱n (Όρμος Φηρών) ” – Portul Fira, anticul port comercial al insulei. Grupul reunit face câteva fotografii cu niște „măgari albaștrii, cu țepi”, și apoi se așează la o bere, în așteptarea vaporului pentru excursie. Acesta vine de undeva din stațiunile din sud (am uitat care), de unde ia primii turiști. Bine înțeles că întârzie câteva minute, dar asta are mai puțină importanță. Reușim să prindem locuri pe puntea superioară, la pupa. Poziția ne avantajează, pentru imaginile pe care le lăsăm în urmă. Imaginea falezei ”Calderei” văzută de pe mare, taie din nou răsuflarea. Privite de departe, casele albe de la partea superioară a falezei (fără ochelarii de distanță), par a fi urme de zăpadă, păstrate până în toiul verii. Până la urmă, pe parcursul excursiei, locurile pe vapor nu au fost „bătute în cuie”, având libertatea de a ne deplasa și de a staționa oriunde pe navă.

Prima oprire este pe insula Nea Kameni. Un debarcader modest, integral din lemn, ne permite coborârea. Înțeleg că nu este singurul, noi fiind la pontonul 2. Insula, declarată ”Parc Geologic Național”, prezintă o imagine unică încă înainte de debarcare. La prima impresie, insula pare a fi făcută din blocuri imense de rocă vulcanică neagră, de forme neregulate, parcă obținute din sfărâmarea unei magme întărite anterior. Insula este formată în urma ultimelor 6 erupții vulcanice dintre anii 1570 și 1950. Ce mi s-a părut ciudat a fost faptul că, pe măsură ce avansam spre centrul insulei, dimensiunea bucăților de rocă scădea considerabil, până la nivelul de pietriș. Broșura pe care o primim la intrare ne prezintă evoluția insulei pe parcursul celor 6 erupții, până la forma actuală. Aflu astfel că la fiecare erupție s-a așternut un alt strat de lavă, în diferite zone ale insulei, fiecare cu caracteristicile proprii și cu un nume propriu. Blocurile mari de rocă neagră aparțin lavei ”Dafni”, provenită de la erupția din 1925 – 1928. Urcăm destul de mult față de nivelul mării, trecând pe lângă mai multe cratere. Harta mult prea mică din broșură nu îmi permite să le identific. Toate au forma unui con cu vârful în jos, cu taluzurile, în principal din material granular mărunt. Terenul este extrem de arid, complet lipsit de viață. Noroc că, pe undeva la mijlocul traseului, organizatorii s-au gândit la o bancă și o umbrelă din stuf. Punctul cel mai înalt al insulei, la 127 m deasupra mării, este craterul Georgios, al erupției din 1866 – 1870, care a evacuat lava cu același nume, ce ocupă circa o treime din suprafața actuală a insulei. Tot în aceiași zonă a avut loc și erupția din 1950, una de amploare ceva mai redusă, care nu a influențat geografia insulei, rezultând o relativ mică cantitate de lavă ”Liatsikas”. De altfel, este singurul crater la care am văzut o ușoară emanație de vapori de apă printr-o fisură la marginea superioară a taluzului, dar și niște depuneri galbene (probabil sulf) pe rocile din vecinătate. Tot aici am întâlnit un dispozitiv pe care l-am considerat un senzor al laboratorului ce monitorizează activitatea vulcanului. În prezent, vulcanul este considerat adormit, întrucât după erupția din 1950 nu a mai fost semnalată nici o activitate semnificativă. Este cunoscută prezența unei pungi de magmă la câțiva kilometrii adâncime, care se manifestă deocamdată doar prin emanații de gaze și vapori ca și cea semnalată mai sus, precum și prin mai multe izvoare termale în zonă. Ea este monitorizată prin diferite feluri de determinări seismice, geofizice, chimice, deformarea terenului, etc. Totuși următoarea erupție nu va putea fi prognozată decât cu cel mult câteva luni înainte. Ar mai fi de precizat că de aici este vizibil întreg conturul ”Calderei”. Întrucât timpul acordat staționării pe insulă se apropie de sfârșit, ne grăbim să revenim la vapor.

Următoarea destinație este insula vecină, Palea Kameni. Așa cum îi spune și numele, este mai veche decât surata sa, luând naștere în urma unei erupții din anii 46 – 47 după Hristos. Este mai mică în suprafață și mult mai puțin înaltă. Aici nu vom debarca pe insulă. Obiectivul nostru este unul din izvoarele calde generate de „vulcan”. Acesta este amplasat într-un golf, cam la jumătatea laturii nordice a insulei. Cine este amator, poate coborî de pe vapor și înota până la mal. Izvorul este undeva în vecinătatea malului și evacuează o apa caldă și tulbure. Ca urmare, fundul golfului este cu apă de culoare maro, aceasta diluându-se pe măsura avansării spre larg. Staționarea durează cât să-și satisfacă plăcerea de bălăceală curajoșii, și până vine următorul vapor cu excursioniști, căruia trebuie să-i facem loc. Lucrul cel mai interesant este prezența pe malul golfului a mai multor construcții, toate vopsite în alb, între care și o capelă (Agios Nikolaos). Iar partea distractivă este că, de deasupra acestora, Ne privește cu atenție o capră. Deci, există viață pe Palea Kameni!

Ne continuăm drumul, și următoarea oprire o facem în portul insulei Thiraisa, Órmos Korfou, . Aici avem timp la dispoziție circa o oră, fără un program anume. Suntem informați că cine dorește poate urca versantul de circa 150 m înălțime, pentru a ajunge în sat. Noi preferăm să ne plimbăm pe faleza din lungul malului. Aici sunt mai multe construcții legate de activitatea de pescuit a localnicilor, construcțiile portuare, câteva taverne, și chiar o moară de vânt. După ce parcurgem toată lungimea falezei, ne oprim la una din taverne pentru masa de prânz. Între timp se poate face și o baie în mare. Practic nu există plajă, dar intrarea în apă este destul de lină. Din nefericire, sub apă sunt numai pietre de dimensiuni medii, care cer mare atenție unde calci.

Plecând mai departe, undeva în mijlocul apei suntem invitați să coborâm în cala vaporului. Aici se deschid 3 hublouri pe fundul calei, și pe fundalul unei muzici grecești în surdină, ni se prezintă ”Vulcanul Subacvatic”. Rămân puțin dezamăgit. Avem parte de o apă destul de tulbure (la suprafață părea limpede), prin care nu se vede mare lucru. Destul de multe pietre de dimensiuni variabile. Am senzația că la un moment dat recunosc resturile unei coloane de marmură. Dar nu bag mâna în foc. Până când, la un moment dat, culoarea albastru pal devine mai închisă. Îmi dau seama că am ajuns peste o zonă mai adâncă. Presupun că este craterul vulcanului.

Părăsind vulcanul, revenim la insula principală, Thira. Următoarea oprire este în portul localității Oia. În unele părți am văzut numele acesteia transcris sub forma Ia. Aceasta este amplasată în nordul insulei, pe o cornișă a ”Calderei” la circa 120 m deasupra nivelului mării. Deși excursia presupunea un circuit care să ne ducă înapoi la Órmos Fi̱ró̱n, noi o întrerupem aici, dedicând restul zilei vizitei acestei localități. Se pare că aceasta este un obiectiv turistic chiar mai vizitat decât capitala. Începuturile localității sunt datate cândva înainte de 1480, cunoscută sub numele de Apano Meria, dar maximum de dezvoltare la atins la sfârșitul secolului al XIX-lea, când capătă numele de azi, în special datorită flotei sale comerciale. În 1890 număra circa 2500 de locuitori care dispuneau de 130 de corăbii, cu care acopereau întreaga zonă din Egipt până în Rusia. I se spunea și ”Satul Căpitanilor”. Din nefericire, în 1956, un cutremur violent distruge satul aproape în întregime. Populația părăsește zona astfel că în 1977 se înregistrau numai 306 locuitori. Începând însă din 1980 se trece la o reconstrucție masivă și localnicii revin în număr semnificativ. O contribuție importantă a avut oficiul Național de Turism al Greciei, cu ale cărui fonduri s-au reconstruit principalele clădiri din centrul localității. Cine vizitează astăzi Oia nu bănuiește că ceea ce vede este reconstrucție de dată relativ recentă.

Oia are astăzi două porturi și implicit două alei în trepte ce urcă de la nivelul mării până în localitate. Noi poposim în portul din partea de sud. Celălalt se află pe latura vestică a localității. Pentru a ne întregi experiența în toate aspectele proprii Santorini, decidem să urcăm, până sus, călare pe măgari (5 euro de persoană în 2010). Nu este prea mare cererea, așa că, găsim repede un patron a 5 „taxiuri” (4 pentru noi, unul pentru el) și pornim la drum. După experiența cu cămila din Egipt, nu pare prea complicat. Totuși, măgarul are parcă niște mișcări mai rapide, care te obligă să te ții bine. În plus, măgarul meu alege partea dreaptă a aleii, lângă zidul de sprijin al versantului, și mă aștept, din moment în moment, să-mi zdrobească genunchiul de acesta. Scap totuși numai cu spaima, și câteva treceri la foarte puțini centimetrii de pietrele din zid. În schimb, imediat în spatele meu, măgarul pe care este colega noastră alege partea stângă, lângă prăpastie. Dar, oare de ce, tot drumul, proprietarul turmei s-a simțit obligat să repete ”No problems, Madam! ”? Concluzia mea asupra acestei experiențe: stresant. În plus, cursa se încheie la limita primelor case. De aici, încă circa un sfert din drum îl facem pe jos.

Dar merită. Arhitectura „de versant” depășește ce am văzut la Fira. Numărul de niveluri ale fiecărei case, modul cum este construit fiecare metru pătrat de terasă deasupra unui alt metru pătrat de terasă, scările dintre ele, totul vopsit într-un alb imaculat și îmbrăcat în flori roșii, iar din loc în loc strecurată câte o mini-piscină de culoare verde – turcoaz, mă conving că nu am mai văzut niciodată așa ceva. În masa de alb apar și un număr impresionant de pete albastre. Fiecare din aceasta este cupola unei biserici. Și în zona Oia sunt peste 70 de biserici, care astfel dau și ele o notă de spectaculozitate peisajului. Pentru a fi corect totuși, trebuie să recunosc că probabil 1% din construcții nu au culoarea albă. Dar acestea se pierd ușor printre celelalte, și nu îți rămân în minte.

Ajungând sus, am o nouă surpriză. Străzile pe care le parcurgem sunt chiar mai înguste decât aleea pe care am urcat. Ele consfințesc însă faptul că turismul este unul din principalele surse ale localității. Luând strada paralelă cu muchea cornișei, dacă pe partea stângă sunt vilele sau hotelurile cu perspectivă asupra ”Calderei”, pe partea dreaptă sunt mici magazine cu suveniruri. Totuși, după câteva zeci de metrii, pe partea dreaptă se deschide o piațetă de dimensiuni respectabile. În partea de nord a acesteia este cea mai mare biserică din Oia, închinată Sfintei Fecioare Maria, Panagia Platsani. Construită inițial în interiorul ”Castelului”, după cutremurul din 1956, datorită solului instabil, a fost reconstruită în mijlocul localității. În biserică există o icoană a Maicii Domnului care, conform tradiției, a fost găsită de un pescar în mare. Adusă pe uscat, oriunde ar fi fost plasată, icoana se muta singură undeva în interiorul castelului. Ca urmare s-a hotărât construirea unei biserici aici. Poziția Icoanei în castel îi permitea vizibilitatea asupra mării și putea să binecuvânteze drumul marinarilor ce plecau în călătoriile lor. O inscripție găsită datează începuturile bisericii la 1820, dar toată lumea este de acord că istoria acesteia este mult mai veche. Numele ”Platsani” provine de la cuvântul ”Plats”, care în greacă este echivalent cu „a stropi”, ce face legătura cu momentul găsirii Icoanei. Astăzi biserica este plină de ofrande aduse de marinari din diverse etape istorice, pentru a atrage bunăvoința Icoanei asupra călătoriilor lor. Totodată, deși este o biserică ortodoxă, este aleasă de multe perechi din întreaga lume, pentru a oficia aici ceremonia căsătoriei.

Următorul obiectiv al nostru în Oia este Muzeul de Istorie Navală. Istoricul naval al localității explică prezența unui asemenea muzeu aici, cu atât mai mult cu cât, principalele exponate sunt din secolele XVIII și XIX. Muzeul este într-o clădire parter plus etaj, reconstruită conform unei clădiri din secolul al XIX-lea, amplasată în dreapta față de strada principală, la limita de vest a localității. Străzile din această zonă sunt la fel de înguste ca și strada principală, iar amplasamentul este destul de greu de găsit. Muzeul adăpostește o mulțime de exponate, de la desene la machete de nave, de la dotări ale navelor la echipamente specific marinărești, fotografii de epocă, dar și obiecte pe care îmi este greu să le identific. Pe final, având în vedere multitudinea și varietatea exponatelor, îmi pare un muzeu obositor.

Oia este renumită, și căutată, pentru apusurile de soare. Ca urmare începem să ne agităm pentru găsirea unui loc cu vizibilitate optimă. Primele tentative nu au succes. Fie sunt prea departe de cornișă, fie nu prezintă o vizibilitate acceptabilă. Identificăm ca posibil loc chiar și ”Casa Căpitanilor”, clădire cu etaj, în plin centru al localității, de rezonanță istorică legată de activitățile navale din Oia, dar nu ni se permite accesul pe terasa acesteia. Într-un final, din întâmplare, găsim o tavernă, chiar la limita vestică a localității, de unde începe coborârea pe versantul spre apă, cu o masă liberă, în mijlocul tuturor celorlalte rezervate. Poziția depășește orice așteptări ale noastre, și bineînțeles o ocupăm. Întrucât mai este ceva timp până la apus, „aripa tânără” a grupului preferă să coboare pe a doua alee în trepte până la nivelul apei, în timp ce noi ținem masa ocupată. La întoarcere, primim noutăți. În afara morii de vânt care apare în toate seturile de fotografii ce reprezintă Santorini, au avut ocazia să identifice și ruinele castelului. Nici unul din aceste obiective nu a fost vizibil din traseele în partea superioară a localității pe care le-am parcurs noi.

Referitor la Castelul din Oia, se poate preciza că este unul din cele 5 castele venețiene construite în Santorini, având principalul scop cel de apărare contra atacurilor piraților. Cunoscut sub numele de Castelul Sfântul Nikolas, de la prima atestare documentară datată 1480, și până în 1577, a aparținut familiei Dargenta, înrudită cu regii bizantini. După aceea a trecut sub stăpânirea turcilor. Se pare însă că rolul de apărător al localității nu a fost foarte bine îndeplinit. Castelul a suferit deteriorări masive la cutremurul din 1956.

La reunirea grupului, servim cina și urmărim coborârea soarelui în mare, imediat la nord de insula Thiraisa. Între timp, aleea din fața tavernei se aglomerează peste măsură, și ne putem considera fericiți pentru locurile obținute. Interesant este că, chiar dacă nu toate mesele rezervate au fost până la urmă ocupate, nimeni de pe alee nu a încercat să le revendice. Dar, destul de mulți au urcat cele câteva trepte ce despărțeau taverna de alee, blocându-ne perspectiva. Noroc cu chelnerii care își apărau proprietatea de intruși. Apusul în sine îmi este destul de greu de descris. Eu zic că trebuie văzut, și nu comentat. Sper ca cele câteva fotografii anexate să creeze cât de cât o imagine. Concluzia mea: este spectaculos.

Imediat după apus, aleea se golește rapid, și avem parte de o surpriză: o pereche de miri vin să facă fotografiile tradiționale, dar am senzația și de a face o plimbare în timpul căreia să-i vadă cât mai multă lume. Nu știu de ce, îmi vine să cred că este vorba de o tradiție. Noi avem parte de o pereche asiatică, probabil japonezi.

Reluăm plimbarea prin Oia în sens opus și revenim în centru, unde găsim stația de autobuz ce ne va duce înapoi la Fira. A doua zi va urma tentativa eșuată de a vizita Thira Antică descrisă în articolul anterior și apoi, în ultima zi, vizita reușită în acest impresionant sait arheologic.

La întoarcere din Thira Antică ne facem bagajele și ne luăm ”La revedere! ” într-un mod foarte sentimental de la Maria, proprietara de la ”Villa Rose”. Nicos, soțul dumneaei, ne duce cu mașina personală până în portul mare al insulei, ”Órmos Athinios”, la circa 4 km sud de portul turistic. Drumul cu mașina este mult mai lung, datorită serpentinelor ce coboară până la nivelul mării. De aici urmează să luăm vaporul spre Creta. Acesta este un catamaran cu un aspect foarte modern și un nume amuzant: Flycat 4. Din nefericire, acesta ajunge în port cu o întârziere de aproape 2 ore, venind de la una din insulele de mai la nord. Totuși, această situație ne oferă posibilitatea ca, în mijlocul mării, să admirăm un al treilea apus de soare din această zonă. Deși privit prin hubloul vaporului, vă asigur că nu este departe, ca spectacol, de celelalte două.

Ajungem în Heraklion pe întuneric, și cu toată întârzierea, reprezentanții firmei de închiriat mașini ne așteaptă în port. După formalitățile de rigoare, ne îndrumă către hotel. În zilele următoare urmează seria pietrelor din Creta.

---

VIZUALIZĂRI: 3076 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI