Zece kilometri de drumeție, zece kilometri de peisaje superbe

TIPĂREȘTE

Încă de când mă documentam despre insula Santorini și despre ceea ce se poate face acolo ca activitate fizică, am aflat de acest traseu de drumeție, Fira-Oia, din excelentele articole a două colege: @ioana74 și @crismis (cărora le mulțumesc pe această cale) și imediat mi s-a părut că ni se potrivește mănușă. De ce? Fiindcă de unde s-ar putea admira cel mai bine Caldera în partea ei cea mai spectaculoasă dacă nu de pe versantul cu cele mai frumoase așezări din Santorini?! Și cum ne place mișcarea având o bună condiție fizică, excursia asta mi s-a părut că se pliază perfect pe gusturile noastre.

Traseul de drumeție dintre Fira și Oia are puțin peste zece kilometri lungime și leagă toate așezările santorineze demne de ilustrate celebre sau coperți de ghiduri: Fira, suburbia sa Firostefani, pe urmă Imerovigli, apoi cocheta Oia. Poate fi străbătut atât dinspre Fira către Oia, dar și invers, în funcție de dorința drumețului. Nu se poate spune că traseul ar fi în urcare sau coborâre dintr-un capăt sau celălalt, ci acesta urcă și coboară pe parcurs, dar diferențele de nivel nefiind semnificative, nici nu simți, practic ești atât de absorbit de peisaje, că nu te preocupă prea mult deosebirile de altitudine.

Cel mai mult mi se pare că ar conta, mai degrabă, momentul zilei și direcția dinspre care se pornește pe acest traseu, astfel încât să ai lumină bună de la soare pentru admirat și, mai cu seamă, pentru fotografii. Fiindcă oferta pentru memoria aparatului foto este infinită, iar efortul nu constă decât în a apăsa pe buton, iar cel ce apasă pe buton are doar un merit minim.

Traseul este estimat pe toate panourile că ar putea fi parcurs în medie în trei ore, însă cu mai multe pauze de fotografii și o abatere laterală la unul dintre punctele de interes de pe drum (ruinele castelului Skaros), mie mi s-a părut că ar fi nevoie de vreo patru-cinci pentru a gusta pe îndelete decorul.

Este de dificultate medie, putând fi străbătut de oricine, are porțiuni mai bune, uneori chiar ca niște alei pietruite sau asfaltate, dar și segmente mai accidentate unde trebuie să fii atent unde pui piciorul ca să nu aluneci. Într-o bucată scurtă, traseul se suprapune cu șoseaua Fira-Oia, deci e nevoie și de atenție la mașini.

Desigur, fiecare drumeț ar trebui să fie dotat cu încălțăminte de trekking, chiar dacă ar fi porțiuni în care n-ar fi neapărat necesară, îmbrăcăminte ușoară, pălărie sau șapcă care să apere de soare, loțiune de protecție solară și, nu în ultimul rând, o sticlă zdravănă de apă, fiindcă, negreșit, e nevoie de mulă hidratare.

Inițial, aveam în plan să facem această excursie într-una dintre dimineți, așa cum ne recomandaseră mai mulți localnici cu care discutaserăm, argumentul principal fiind fuga de căldură excesivă. Însă, cum ne apropiam cu pași repezi de finele vacanței și cuceriți de apusul de soare din Oia la care tocmai asistaserăm cu o seară înainte, am schimbat programul și am decis să pornim în drumeție pe la orele 14,00 din Fira, să străbatem traseul, să ne bucurăm de peisaje și să sosim în Oia în preajma apusului pentru a mai prinde încă unul pe care să-l savurăm aidoma primului.

În linii mari ne-a ieșit, dar cu ceva diferențe față de ceea ce ne propuseserăm. Pe urmă, pentru retur la cazare am fi folosit autobuzele pe rutele Oia-Fira și Fira-Perissa, neexistând unul direct.

După o dimineață întreagă de stat la soare pe șezlong și multe bălăceli, apoi un prânz copios la taverna noastră de casă din Perissa, am făcut bocceluța și ne-am urnit spre stația de autobuz ca să mergem în Fira. Mersul autobuzelor nu se respectă întocmai și, deși ne luaserăm o marjă bună de timp punând în calcul o eventuală întârziere, am ajuns în Fira puţin după orele 15,00, cam prea la fix pentru a prinde apusul care era după orele 18. Era clar, nu aveam timp de lălăială, ci punct ochit, punct lovit. Am pornit exact din locul marcat cu un panou informativ despre traseele posibile de drumeție din Fira, știind că avem în față de străbătut 10 km.

Prin Fira, în dreptul uliței cu Muzeul de Arheologie și stația funicularului, am luat-o la stânga pentru a ieși pe străduța Agiou Mina, cea care mărginește Caldera. Apoi, am mai „bătut” un segment deja foarte cunoscut trecând pe lângă biserica catolică Ag. Stylianos, Centrul de Coferințe Petros N. Nomikos, micuțele biserici Agios Teodoros, cu cele trei clopote ale sale sau Adormirea Maicii Domnului.

Firostefani este lipit de Fira și nici nu-ți dai seama când ai pășit în acesta. Realizezi doar dacă știi că bisericile Agios Gerasimos, Agios Nikolaos sau Timios Stavros fac parte din acest loc. Peisajele sunt splendide și mi-era necaz că nu aveam timp să le gust din plin, ci doar să le frunzăresc cu privirea și să le imortalizez cu camera.

Firostefani este „coroana Firei” , după cum ne spune chiar numele grecesc și se compune din ulițe strâmte cu case cicladice, tradiționale. Desigur, există numeroase hoteluri agățate de versant sau nu, care constituie o opțiune mult mai bună de cazare decât cele din Fira din punctul de vedere al prețului și al aglomerației.

Drumul este tot în urcare, iar până la Imerovigli, cel mai înalt sat (350 m altitudine), se pot parcurge mai multe poteci, cea cu marcaj trecând prin centrul localităţii. Până să intri efectiv în Imerovigli, te întâmpină frumoasa biserică Anastasi, iar drumul este presărat cu albe hoteluri sau taverne fel de fel care-ţi iau ochii privite cum se caţără pe peretele stâncos. Casele în stil cicladic, dispuse în trepte, ca-ntr-un amfiteatru, în jurul Calderei, formează un sat de poveste.

Imerovigli nu atinge cinci sute de locuitori şi a fost construit într-un punct mai înalt, pentru urmărirea piraţilor, după cum spune şi numele său („punct de veghe în timpul zilei” ). Veneţienii, care au ocupat insula la începutul secolului al XIII-lea, au fortificat cinci localităţi, alegând drept capitală pentru o vreme, Imerovigli. Aceştia au construit pe Skaros, o formaţiune stâncoasă stranie care domină aşezarea, un castel puternic distrus din păcate în urma cutremurului din 1956.

Nici nu mă gândeam să nu ne abatem lateral, până la Skaros, la ruinele fortăreţei, de unde era lesne de înţeles că am fi avut parte de privelişti uluitoare. Mă uitasem mereu cu admiraţie către moţul acela stâncos ce se zăreşte aproape din orice punct al insulei şi mai mereu mă gândeam ce frumos va fi de acolo să vezi tot. Însă, soţul, cu ochii pe ceas, îmi zice că nu este timp: ori o ţinem drept înainte şi prindem apusul în Oia, ori vizităm şi Skaros până la care aveam nevoie de cel puţin trei sferturi de oră dus-întors şi nu mai încape apusul.

Cu inima grea, am ales s-o ţinem drept înainte către Oia, însă măcar am avut ochi pentru a admira hotelurile exclusiviste, spânzurate de marginea Calderei.

De acolo am tot mers cale lungă pe poteca marcată, cu Caldera pe stânga, iar pe dreapta cu hoteluri de soi, care mai de care să-ţi ia ochii, nu alta. În decor apăreau şi mori de vânt renovate, acum având diverse funcţii dar numai de moară nu, iar pe cer dansau aparent nevinovat câţiva nori, iar eu pozam necontenit, ba înainte, ba înapoi. Traseul era mai bun sau mai rău, dar practicabil. La un moment dat am dat de o cafenea micuţă, pe nume Monopati, la care chiar am fi vrut să zăbovim niţel să mai cumpărăm o sticlă de apă, dar era siesta, prin urmare închisă. Am observat că de acolo, o cărare pietruită în trepte, cobora până la bisericuţa Agios Antonios. Apoi ne-am continuat drumul, conform săgeţilor indicatoare şi în raza vizuală ne-a apărut biserica Agios Markos. Deja ne aflam cumva pe o coamă mai înaltă de deal de unde, aruncându-ne privirea, am putut observa coasta estică a insulei, respectiv ne aflam în dreptul portului Pori pe care l-am surprins frumos în fotografii, dar şi a părţii plate a insulei.

În vârf, tronează maiestuoasă biserica Profitis Ilias, albă, cu dungi albastre şi dom albastru şi trei clopote, parcă tipar santorinez. De acolo, poteca spre Oia n-a mai fost deloc bună, în prima parte încă din pietre colţuroase, apoi de pământ vulcanic, instabil, asemănător zgurei, însă imaginile spre Caldera şi construcţiile ce se ridicau pe marginea versantului erau ameţitoare.

În curând am ajuns la resortul Csky din dreptul căruia, pe o porţiune de câteva sute de metri, traseul de drumeţie coincide cu şoseaua Fira-Oia, adică trebuie mers pe aceasta. La indicatorul ce ne-a arătat stânga, ne-am repus pe potecă, s-au mai ivit câteva clădiri de hoteluri scunde, pe urmă am dat de o „staţie de taxiuri patrupede” (a se citi măgari) ai cărei proprietari ne invitau să luăm câte unul. Am refuzat politicos şi ne-am continuat traseul, deşi poteca în urcare cu pietre colţuroase începuse să mă obosească, devenind curând din material zgrunţuros, cam nesigur la atingere.

Privind înapoi, peisajul părea selenar: muntele de zgură cu un fost con vulcanic de culoare roşiatică, în apropiere, pe de-o parte, pe de alta albastra Caldera, iar în depărtare, clădiri albe pe vârfurile de stâncă, ca zahărul farin presărat pe o bucată de tort de ciocolată.

Drept înainte se ivea bisericuţa Panagia, iar de la aceasta, ne-a intrat în raza vizuală Oia cu suburbiile sale Perivolas şi Finikia prin care trebuia să trecem. Nici acum poteca nu era prea bună, dar nu-mi mai era gândul decât să ajungem cu bine la ţanc, adică la apus. Cărarea ne-a mai condus pe lângă altă bisericuţă, albă în totalitate, Profitis Ilias, după care am trecut pe lângă nişte hoteluri pricopsite, cu multe dintre camere în peretele plin de cavităţi ale dealului, numite generic canava. Am depăşit o staţie de apă proprie a localităţii Oia, după care am intrat în Finikia.

Finikia se află la doar un kilometru de Oia şi cu timpul a a ajuns să fie înglobată în Oia, odată cu extinderea acesteia. Numele său provine de la cuvântul „phoinikas” care înseamnă palmier şi face trimitere la palmierii din faţa bisericii Agia Matrona, cea mai importantă din sat. Caracteristice pentru Finikia sunt casele săpate de-a lungul canalelor de eroziune, iar câteva construcţii cu o asemenea arhitectură au fost transformate în pensiuni, ideale pentru persoanele care nu agreează zonele mult prea turistice.

Perivolas este compus practic din două străzi micuţe cu câteva hoteluri, magazine, şi după ce am străbătut-o pe cea cuprinsă în traseu, am ajuns în dreptul panoului ce ne informează despre cei zece kilometri ce trebuie parcurşi de drumeţi până la Fira. Apoi, am dat de bisericile Agios Georgios, una albă, alta galbenă şi am grăbit pasul pentru a intra pe strada de marmură, Odos Nikolaos Nomikou, cu destinaţia ruinele castelului veneţian. Dar, deodată, s-a întâmplat ceea ce nu ne-am fi dorit deloc: soarele a intrat în nori şi nu a mai existat apusul aşa cum îl ştiam din zilele precedente, a trebuit să ne mulţumim cu imaginile surprinse de pe traseu cu astrul ce se pregătea de culcare.

Bineînţeles, că lumea se strânsese la ruine, dornică de un apus care nu s-a mai produs, dar nu se dezlipea de acolo, chiar dacă era clar că nu va mai avea loc.

Noi ne-am hotărât ca înainte să luăm autobuzul spre Fira să ne tragem sufletele la o binemeritată bere, care să ne răcorească, că de oboseală, nici foame nu ni se făcuse.

Această drumeţie este un must do pentru cine este dornic de mişcare într-un cadru natural excepţional şi vrea să încerce să-şi umple ochii cu privelişti de vis. Trebuie avut în vedere că implică un oarecare efort fizic, deci trebuie ţinut cont şi de acest aspect. Desigur, este nimerită celor care au ceva timp la dispoziţie în vacanţă, dar şi celor care aleg Santorini în perioade în care căldura nu dă de furcă peste măsură. Evident, condiţia esenţială este ca vremea să fie cât de cât bună şi de preferat cu soare.

Cât priveşte sensul din care să se pornească la drumeţie, e un lucru care ţine de dorinţa fiecăruia şi de momentul din zi ales pentru această activitate. Recomandarea mea este pro!

Vă rog, ataşaţi următorul videoclip:

https://www.youtube.com/watch?v=5RtMWyBcjuI

---

VIZUALIZĂRI: 9519 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI