Din Insulele Cook in Tahiti, Bora Bora și alte 5 insule din Polinezia franceză + Noua Zeelandă

TIPĂREȘTE

Așteptam de ceva timp să găsesc dispoziția și timpul pentru a povesti impresii din excursia asta. Nu doar pentru că a fost cu totul impresionantă, ci pentru că a fost una din acele „o dată în viață”, în organizarea căreia am investit 8 luni de zile, mult entuziasm, și tot ceea ce am învățat în 3 ani de călătorii prin insule tropicale.

De obicei călătoresc singur, deoarece prietenii mei nu au atât de mult timp liber, dar, de data asta, momentul nașterii acestei idei a dus lucrurile pe un alt făgaș. În luna februarie 2019, era deja a treia oară când un cuplu de prieteni din București mă rugau să organizăm o escapadă în Pacific, având în vedere că eu mai fusesem în Polinezia franceză în 2017. Astfel că, rămânând la ei în noaptea când m-am întors din Tenerife, a doua zi am căutat „biletul cel mare”, cel mai important din cele 6 achiziții separate de bilete de avion, cât avea să adune marea hoinăreală.

După multe ore de calcule și de pus ideile pe hârtie, a rezultat următorul traseu final: București - Londra Gatwick - Shanghai - Auckland - Rarotonga/Cook Is - Aitutaki/Cook Is - Tahiti - Moorea - Raiatea - Maupiti - Bora Bora - Huahine - Tahiti - Auckland - Shanghai - Londra Heathrow - Gatwick - București. În total 6 booking-uri diferite după cum urmează:

-București - Londra - București cu Wizz - vreo 500 ron

-Londra - Shanghai - Auckland și retur cu China Eastern - 2800 ron

-Auckland - Rarotonga cu Jet Star - 650 ron

-Rarotonga - Aitutaki și retur cu Air Rarotonga - 1100 ron

-Rarotonga - Tahiti - Moorea - Raiatea - Maupiti - Bora Bora - Huahine - Tahiti cu Air Tahiti

-Tahiti - Auckland cu Air New Zealand - 1850 ron

Total, 17 zboruri, și puțin peste 52.000 km de zbor.

Desigur, cel mai scump a fost biletul la Air Tahiti, care includea 7 zboruri, în jur de 4100 de lei. După cum poate știți, Air Tahiti oferă acel pass, care face să plătești pentru 6 zboruri cât pentru un sigur zbor. Cu alte cuvinte, un zbor Tahiti- Bora Bora costa 400Eur, iar 6 zboruri:Tahiti - Moorea - Raiatea - Maupiti - Bora Bora - Huahine - Tahiti costă... tot 400eur. Asta pentru că avioanele lor, cand pleacă din Tahiti, opresc în mai multe insule, adică fac chiar si 4 opriri până să se întoarcă în Tahiti. Și, foarte interesant, nu se dau locuri! Urci în avion ca în autobuz, și te așezi unde apuci. Dar despre asta voi mai povesti când ajungem la momentul respectiv.

Căutând cea mai ieftină variantă, am găsit biletul Londra Gatwick - Auckland/NZ - Londra Heathrow la 2800 de lei, cu chinezii de la China Eastern. Perioada 8-27 octombrie. Escala la dus era de 18 ore în Shanghai, iar la întors de doar 7 ore. Am aflat, cu stupoare, la intoarcere, că chinezii nu te lasă să ieși în China decât dacă următorul zbor este a doua zi, adică după ora 12 noaptea. Dacă e în aceeași zi, chiar dacă ai 12 ore de escală, nu te vor lăsa să ieși din aeroport. Noroc că la dus, plecarea noastră era imediat dupa miezul nopții, așa că am ieșit în Shanghai vreo 10 ore.

O dată cumpărat biletul principal, puzzle-ul a început să se construiască. În cadrul perioadei biletului mare, aveau să fie cumpărate toate celelalte bilete, în afară de zborul până la Londra, pe care l-am cumpărat dus întors pe Gatwick, deși ne întorceam pe Heathrow. În următoarele 3 luni, am cumpărat în fiecare lună câte un bilet - două, ca să nu se simtă prea tare costurile.

Din iulie pana în septembrie ne-am apucat de cazări, astfel: o noapte în Londra la dus, și una la intors, o noapte în Rarotonga, căci ajungeam la miezul noptii, iar dimineata aveam zborul spre Aitutaki, două nopți în Aitutaki, o noapte în Tahiti, unde ajungeam seara la 8, iar dimineata aveam zborul spre Moorea, două nopți în Moorea, 3 nopți în Raiatea, 2 nopți în Maupiti, 4 nopți în Bora Bora, și o noapte în Noua Zeelandă. Trebuie menționat că am sărit din 24 direct în 26 octombrie, prin zborul din Tahiti în Noua Zeelandă

Cele mai scumpe cazări au fost cea din Aitutaki, pe insulă privată - Aitutaki Private Island Lagoon Resort and Spa - 1600 ron/noapte (3 pers), cea din Maupiti - 3300 lei pe noapte (5 pers), și cea din Bora Bora, o casă pe plaja Matira, cu 2 dormitoare și o bucătărie - 1400 ron/noapte (5 pers). Restul cazărilor nu au trecut de 200 ron de persoană pe noapte.

A sosit în sfârșit ziua mult așteptată a plecării. Eram 5 persoane, 3 dintre noi am plecat de pe Cluj, iar cuplul din Bucuresti de pe Otopeni. Ne-am intalnit toti 5 seara la cazare la Londra, iar a doua zi dimineața ne-am îmbarcat în Boeing 777 al China Eastern, 12h30 până în Shanghai. Mirarea prietenilor a fost să mă vadă pe mine cu un ghiozdan micuț în spate, singurul meu bagaj, fără nici un bagaj de cală. Dar totul în acel ghiozdănel era calculat matematic, rodul multor zboruri și excursii. Am avut dintotdeauna oroare de bagajul de cală, călătorii știu bine de ce.

De reținut că, pe timpul achizitiei biletului de la China Eastern, daca plecarea din Shanghai e a doua zi, ei asigură o noapte de cazare gratuită la un hotel din districtul Pudong, în care se află aeroportul, dar trebuie aplicat pentru acea noapte de cazare pe site-ul lor uk.ceair.com, daca plecarea e din UK, sau us.ceair.com daca plecarea e din US. De asemenea, toate hotelurile din districtul Pudong ofera transfer gratuit de la aeroport daca ești cazat la ei. Spre exemplu noi ne-am deplasat la ieșirea 8, de unde oprea un microbuz care ne-a dus până la hotelul cu pricina. Trebuie spus că vor exista mari dificultăți în comunicarea cu chinezii, deși te aflii într-un aeroport internațional, nimeni nu vorbește engleza, ca să nu mai zic o data ieșit din aeroport, Singura care vorbea ceva engleză era recepționera de la hotel. Am ajuns cu chiu cu vai la hotel, dimineața la 7, am dormit 4 ore, apoi am plecat în oraș cu metroul. Metroul te duce direct în oraș din aeroport, durează o oră și 20 de minute până în centrul Shanghai-ului, vreo 16 stații dacă îmi amintesc bine, și costă foarte puțin, insesizabil. Am cumpărat un tur cu autobuz etajat, am zis că așa vedem cât mai multe obiective în timpul scurt pe care îl aveam, și am plătit o urcare în turnul Mao Lin, parca vreo 150 ron ne-a costat la pachet turul și vizita. Am cumparat Yuani din aeroport, cu 40 Yuani per tranzactie comision. Apoi am mers pe celălalt mal al râului, de unde se vedea acea priveliște noaptea asupra Shanghai-ului, care apare în toate pozele de pe net când cauți Shanghai. Și era cu adevărat impresionant să vezi toate cladirile alea iluminate, și bărcile de croazieră luminate plutind pe râu.

Noaptea dupa 12 ne-am îmbarcat pentru lungul zbor de 12 ore din Shanghai în Noua Zeelandă. Aveam emoții, pentru că, în Auckland, având un booking diferit, trebuia să trecem prin toate procedurile, să luăm bagajele de cală, să trecem prin bio-security, să ieșim practic în Noua Zeelandă, ca să putem face check-in-ul cu Jet Star, și apoi să intrăm din nou, trecând prin toate procedurile, ca să ne îmbarcăm. Toate astea în aproximativ două ore. Următoarea pățanie, cu care vreau să îi avertizez pe toți cei care vor să viziteze NZ, era să ne facă să pierdem avionul spre insulele Cook.

Încă dinainte să coborâm din avion în NZ, ni s-au dat acele hârtii, prin care te întreabă dacă aduci ceva, gen semințe, plante, produse de origine vegetală sau animală, scoici, etc în țara lor. Tu semnezi că nu aduci, sau dacă aduci trebuie declarate, și au un regim special. Apoi, înainte de a ajunge la scanner-ul de bio-security, ești avertizat cu poze, cu afișe, cu de toate, despre produsele care fac obiectul acestei verificări. Totul ok. În timp ce ghiozdanul uneia din fete trecea prin scanner, ea zice deodată: cred că am uitat în ghiozdan un măr, din Londra. Chiar atunci, polițista de frontieră o cheamă, îi desface ghiozdanul, îi arată mărul, îi ia pașaportul, și o trimite la un ghișeu separat. Acolo se certa cu ei un indian cu familia, dar omul de la ghișeu era foarte calm și relaxat. Am incercat să îi spunem că pierdem avionul, dar ne-a făcut un semn liniștit cu mână să stăm la distanță până termină cu indianul. După vreo 30 de minute de încercări nereușite și așteptare, am ajuns și noi la ghișeu. Când le-a dat procesul verbal de amendă, de 400 de dolari valoare, nici nu au mai stat pe gânduri, au plătit rapid, numai să mai avem o șansă să prindem avionul. Am fugit prin aeroport, și am reușit să facem check-in ul și să ne îmbarcăm la Jet Star pentru Rarotonga, un zbor de 4 ore, o dată cu care ne-am întors o zi în urmă, trecând limita de timp pe hartă, așa că joia aceea am trăit-o de două ori. Ăsta a fost și zborul cu care am făcut trecerea de la frig, la vara eternă a insulelor din Polinezia.

Coborând din avion în Rarotonga la 00:30 noaptea, deja se simțea căldura aceea, ajunseserăm în sfârșit pe cealaltă parte a pământului, spre centrul Pacificului. Acasă în România era ora 12:30 la amiază, noi abia acum începeam acomodarea pe noul fus orar, pentru următoarele 3 săptămâni. Auzind că nu putem schimba la ora aceea în aeroport bani, moneda locală fiind acolo dolarul neo-zeelandez, iar taxiul neacceptând plata cu card sau în altă monedă, am pornit pe jos spre cazare, care era la vreo 2,5km de aeroport, bine aleasă pentru o noapte scurtă. Oricum taxiul cerea 50 NZD pentru 5 minute de drum, cât era până la cazare. Nu ne era somn, eram pe fusul orar de acasă. O singură șosea asfaltată înconjoară micuța insulă din Pacific. Trăgeam pe ea bagajele de cală, și nu ne mai săturam de căldura aceea, când știam de ce peisaje suntem înconjurați, dar nu le puteam vedea din cauza nopții. Auzeam oceanul, ale cărui valuri se spărgeau departe, la limita recifului, insula fiind înconjurată de o lagună azurie, în care nu ajung valurile oceanului. Am mers vreo 30 de minute până am găsit casa cu pricina, doar cu ajutorul proprietarei, noroc că am avut de unde să cumpărăm din aeroport o cartelă locală, ca să putem suna.

De prisos să spunem care a fost senzația când ne-am trezit dimineața, la vederea peisajului tropical care ne înconjura, potențat de munții aceia scunzi, acoperiți de un verde țipător, pe care îi are insula în centru. Totul era colorat, verde, cald, liniștit, dându-ne în sfârșit senzația aceea de izolare pe o mică insulă pierdută în Pacific. Nu aveam mult timp, decât la întoarcere, vreo 5 ore, ca să facem un tur al insulei Rarotonga, așa că în acea superbă dimineață, în care toată lumea s-a trezit la 5 jumate deși zborul era la 10, am mers la aeroport, și ne-am îmbarcat în micul avion Saab, de doar 3 rânduri de locuri, pentru zborul de o jumătate de oră până în insula pe care mulți au numit-o „cea mai frumoasă lagună din lume” - Aitutaki. Superba Rarotonga, văzuta de sus, inconjurată de laguna azurie, a fost mult depășită de vederea din aer a lagunei Aitutaki. Suprafața lagunei în care nuanțele de turcoaz nu se mai terminau, era chiar mai mare decât a însăși insulei. Insula din centrul lagunei are turul de numai câțiva kilometri, putând fi fără probleme parcurs pe bicicletă. Așa am ajuns în prima dintre cele 3 ținte majore ale excursiei. O dată ajunși acolo, în micul aeroport, nu mai mare decât o căsuță, am fost preluați de reprezentanta resortului, care ne-a tratat cu o nucă de cocos și o coroană de flori de tiare, apoi ne-a dus cu microbuzul până la punctul de trecere pe insula privată a resortului. Aveam de traversat, cred, nu mai mult de 100m, într-o barcă, care stătea permanent acolo, oricând ar fi dorit vreun turist să treacă pe insula principală. Cum am ajuns la recepție, deoarece check-in-ul se făcea doar după ora 14, am făcut un tur al insulei private, care nu avea mai mult de 1 km. Peisajul îți tăia respirația în orice direcție te-ai fi uitat. Azuriul lagunei se întindea câțiva km în zare, și sezația că suntem înconjurați de apă care nu depășește 3-4 m adâncime decât rar, în unele locuri, dădea un plus de senzație. Știam că în lagună e plin de corali, dar pentru această primă zi hotărâsem să facem turul insulei pe bicicletă. După ce am făcut turul resortului, văzând toate bungalowrile, piscina, plajele, restaurantele, spa-ul, după multe suspine și exclamații, am luat bicicletă și am trecut cu barca pe insula principală. Atmosfera în insulă era aceea de pace eternă, nu exista industrie, zgomot, aglomerație, ci doar un paradis ce părea neatins de lumea aglomerată a marelui oraș. Palmieri, ape azurii, corali, fructe tropicale la discreție, peste tot prin insulă, mango, papaya, rodii, cocos, erau pe toate drumurile, rodii, nu chiar așa de des. Palmierii, soarele, liniștea, caprele localnicilor care pășteau, cocoșii și păsările care cântau, creau o atmosferă care părea din altă lume pentru europeanul obișnuit cu marele oraș. Poate că o dată la 10 minute trecea câte o mașină pe șoseaua de două benzi care înconjura mica insulă. Nu existau cladiri, decât colibe, extrem de simple, și poate că cea mai mare casă din insulă era cu un singur etaj. Cu oameni nu mă întâlneam decât rar, și în anumite locuri, în sătucurile lor mici. Când mi se făcea foame mâncam un mango sau papaya găsite pe acolo, iar daca îmi era sete, beam apă de cocos. Am urcat cu bicicleta pe muntele, sau mai bine zis dealul din mijlocul insulei, de unde priveliștea era de o frumusețe răpitoare. Se vedea întreaga lagună turcoaz care înconjura insula, și sălbăticia locului. Cele câteva poteci care brăzdau insula prin centrul ei, le-am bătut pe toate cu bicicleta resortului, în numai 5 ore. Localnicii erau extrem de prietenoși, unul oferindu-se să îmi dea direct din copac două nuci de cocos, și mango proaspăt. Seara m-am întors în resort, deoarece a doua zi urma o excursie de toată ziua în lagună, cu opriri pe vreo 4 insulițe nelocuite din lagună, între care Honeymoon island, și celebra One Foot Island, unde ți se poate pune în pașaport acea ștampilă ca o urmă de picior.

A doua zi, am luat toți echipamentul de snorkeling, și ne-am urcat pe barca de 20 de persoane, al cărei căpitan era un localnic care de 20 de ani numai cu asta se ocupa. Nu aveam nici o idee despre ce minunății aveam să vedem în acea zi în cea mai frumoasă lagună din lume, căci își merita numele. Trebuie spus că doar două bărci din cele vreo 4 care fac excursii cu turiști în lagună, ajung și pe Honeymoon island, deoarece apa în zonă este foarte mică. Vaka cruise de exemplu, cea mai cunoscută, nu ajunge în acea zonă a lagunei. Deci am ales foarte bine, căci frumusețea locului aceluia, Honeymoon island, ne-a lăsat pe toți fără cuvinte. În mijlocul unor ape de un turcoaz care nu poate fi descris în cuvinte, ne-am dat jos pe o lungă limbă de nisip alb, pe care am mers câteva sute de metri până la pâlcul de palmieri din capăt. Asta era Honeymoon island, iar lângă ea, mai era o altă insulă micuță, nelocuită, despre care căpitanul a glumit că se cheamă Divorce island, că să nu îi cerem să ne ducă și pe ea. După ce ne-am minunat în continuu de frumusețea paradisiacă a acelui loc, ne-am îmbarcat, nu fără să facem si un snorkeling. Sub apă vizibilitatea era aceeași ca și afară. Sute de pești colorați, corali, iar de deasupra apei, lucirile acelea turcoaz semănau cu un albastru electric.

Am traversat laguna în diagonală spre One Foot island, unde trebuia să luăm prânzul. Apropiindu-ne de acel loc, ne-am ami oprit pe încă un banc de nisip, de data asta rotund, în jurul căruia culorile de turcoaz variau mult în funcție de adâncinea apei, de la alb-verde la albastru deschis intens. Pe nisipul alb erau și câteva smocuri de verdeață, probabil viitori palmieri. De aici, am mai mers cu barca câteva sute de metri până la One foot island. Acolo e un grup de vreo 3 insulițe nelocuite înconjurate de azuriul incredibil al lagunei, care ajutate de nisipul alb, și apa mică și curată ca cristalul te făceau efectiv să vorbești singur. De câteva ori îi auzisem pe prietenii din București, suspinând că nu mai vor să plece, nu mai vor să muncească, etc, după ce la început exclamaseră spre mine: „Unde, unde ne-ai adus?? ”

Prânzul acela, de fapt cadrul în care am luat acel prânz pe One foot island, bineînțeles, mâncare adusă cu barca noastră, a fost cireașa de pe tort, și știu sigur că nici unul din noi nu va uita acel cadru paradisiac, pe malul apelor turcoaz, umbra palmierilor pe nisipul alb, verdele crud al celeilalte insule nelocuite vecine, și senzația de izolare pe o insula tropicală pierdută.

Ne-am întors pe insula resortului cum s-ar zice cu plinul făcut. În acea noapte cu lună plină, ultima noastră noapte în Insulele Cook, lumina era așa de puternică, încât se vedea întregul peisaj al lagunei, și chiar și la miezul nopții culoarea turcoaz a apei, și verdele palmierilor pitici ce populau insulița. Senzația nu poate fi descrisă în cuvinte, îți venea să dormi afară, ca să poți absorbi cât mai mult din magia acelei nopți.

Zburând dimineața înapoi în Rarotonga, am închiriat un jeep pentru cele 5 ore cât aveam până la zborul în următorul arhipelag, Polinezia franceză. Am facut turul insulei Rarotonga cu mașina, am făcut și un traseu pe munții din centrul insulei, până pe un vârf numit „the needle”, de unde se vedea toată frumusețea fantastică a acestui paradis verde. Per total senzația pe care o transmitea acel loc, era de pace eternă, de liniște și pace.

A urmat apoi primul zbor cu Air Tahiti, de 2h30m spre Tahiti, un zbor care are loc doar o data pe săptămână, sâmbăta, fiind un zbor mai exclusivist, direct dintr-un arhipelag în altul, fără a mai ajunge pe vreun continent. Luat singur a fost și cel mai scump zbor al excursiei: 2000 ron pentru 2h30 de zbor, având în vedere că am avut grijă să caut cele mai ieftin posibile zboruri pentru întreaga excursie. Am părăsit frumoasa Rarotonga, și ne-am afundat mai adânc în Pacific, până în Papeete, Tahiti, în chiar mijlocul oceanului. Ajunși seara la 8, deoarece în Polinezia franceză au o politică la schimbatul banilor, adică nu te lasă decât 500 eur/pers/zi, iar în aeroport comisioanele erau mari, am vorbit dinaninte cu un cunoscut din Tahiti, care ne-a așteptat cu echivalentul în moneda locală a vreo 7000 eur, banii de cheltuială pentru două săptămâni, pentru toată gașca. Plini de franci pacifici, am plecat pe jos spre cazarea aflată la doar 10 minute de mers pe jos de aeroport, nu înainte de a cumpăra cu vreo 50 eur o cartelă locală, de care aveam neapărat nevoie pentru toate planurile și aranjamentele.

A doua zi dimineața, am luat cel mai scurt zbor din excursie, spre Moorea, insulă aflată la doar 30km distanță de Tahiti. Este posibil să se ajungă și cu feribot, dar dacă zborul tot era gratis, inclus în biletul principal, de ce nu? Astfel am admirat încă o dată Tahiti din aer, la decolare, și Moorea, cu superba ei lagună la aterizare. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult în Moorea, a fost forma munților, complet acoperiți cu verdeață tropicală. Vârfuri extrem de abrupte, cu forme foarte impunătoare, și creste ce creau un peisaj ca luat din filme. Am închiriat pe loc o mașină, un sandero stepway de la Avis Moorea, cu care ne-am mișcat prin insulă timp de două zile și jumătate. Trebuie spus că e neapărat de văzut în Moorea plantația de ananas, se poate spune că centrul insulei e plin de ananas, iar acolo, în zonă există un punct de belvedere, care văzut la apus, te lasă fără cuvinte. Muntele luminat de soarele care apune, cu oceanul pe fundal face toată treaba. Cred că cea mai frumoasă priveliște asupra lagunei, este de deasupra Sofitel Moorea. Turcoazul acela, văzut de acolo, chiar de la șoseaua principală este incredibil. Trebuie însă admirat peisajul neapărat când e soare, și undeva în intervalul orar 9-14, când soarele bate direct în nisipul alb de pe fundul lagunei.

Am dormit la Moorea sunset beach, la vreo 30km de aeroport, un loc foarte liniștit, cu condiții foarte bune, de care toți am fost mulțumiți. Acolo am întâlnit singurul cuplu de români întâlniți în excursie. Tot acolo am făcut și cel mai bun snorkeling, printre rechini galbeni de maxim 2 metri, cei care au avut curajul. Pisicile de mare se urcau pe tine, atât de obișnuite erau să fie hranite, și sute de pești colorați, care mâncau efectiv din mână dacă le dădeam pâine. Am găsit la închiriat și o barca cu motor de 4 persoane, pentru vreo 15 dolari/două ore. În ultima zi am făcut un hiking, pe un traseu pe care se găseau două cascade, apoi am pierdut restul timpului pe plaja cea mai apropiată de aeroport, a Sofitel Moorea, unde am mai făcut un snorkeling.

Trebuie spus că o data plecați din Tahiti, unde zgomotul și aglomerația sunt apropiate stilului european, deodată se face liniște, și poți să te bucuri cu adevărat de ceea ce însemnaă liniștea unei insule tropicale. Bine, se poate asta și în Tahiti, dar trebuie să fugi cât mai departe de capitală.

De aici am zburat 40 de minute până în Raiatea, leagănul civilizației polineziene, una din insulele din arhipelag care au munți de peste 1000 m altitudine. Se anunța să fie ceea ce căutam eu, sălbatică, verde, liniștită. Mașina închiriată, un logan cu vreo 8000 km pe bord, ne aștepta chiar la aeroport, iar cu ea ne-am îndreptat spre cazare, o casă pentru care am plătit vreo 1800 ron pentru 3 nopți. Era chiar pe malul lagunei, aveam toată casa pentru noi, plus caiace, plus o curte. Casa avea două dormitoare, o sufragerie uriașă, și în curte încă o căsuță cu un dormitor și o baie separată. Tenape Sunset, dacă bine îmi aduc aminte. Proprietarii nu vorbeau aproape deloc engleză, numai franceza. În prima zi, ne-am pornit să facem turul insulei, după care, prin telefon, am rezolvat o vizită la resortul de 5 stele aflat pe insula vecină, Le Tahaa Resort and Spa, unde cazarea costa de la 900USD pe noapte. Noi am plătit doar costul prânzului acolo, vreo 80EUR de persoană. Pentru a ajunge acolo, a trebuit să mergem cu mașina până la locul de unde pleca barca din Raiatea spre Tahaa (în prealabil a trebuit aflat dacă și cine face acest traseu), apoi cu barca rapidă 15 minute, iar în Tahaa am închiriat altă mașină pentru cele 8 ore, cu care nu doar ca am făcut turul insulei Tahaa, dar ne-am și deplasat până la locul de unde ne prelua ambarcațiunea resortului. Tahaa a fost probabil una din cele mai liniștite și mai sălbatice insule din cele 6 văzute în total. Era singura pe care nu exista aeroport. Înainte de a ne transfera la resort, am vizitat si o fermă de perle, care recolta aproximativ 500 de perle zilnic, văzând acolo efectiv cum se scoteau perlele din scoici, și cum se sortau pentru vânzare. Cea mai scumpă perlă costa 22.000eur, iar cele mai ieftine, in jur de 6EUR. Trebuie spus că în Le Tahaa resort, nu am fost prea impresionat de ce am văzut, având în vedere costul unei nopți acolo, dar sentimentul că te afli pe o insulă privată din lagună, cu vedere directă spre Bora Bora, care se vedea măreață la vreo 60 de km în zare, dădeau totuși o imoresie plăcută. Mâncarea servită la prânz a fost foarte buna, având în vedere și că ăsta a fost tot ce am cheltuit pentru a putea petrece întreaga zi pe insula privată a resortului. Nu aveam acces la piscine, sau spa, sau echipamentele pentru apă, decât contra cost.

Seara la 4 ne-am întors înapoi pe Tahaa, apoi cu mașina spre locul de unde luam barca, apoi până în Raiatea, apoi cu mașina, de acolo până la cazare.

A doua zi, am hotărât că prea impresionanți arătau munții aceia, pentru a nu face un traseu pe ei. Așa încât ne-a luat ceva timp până am găsit un localnic care să ne spună pe unde anume puteam ajunge pe cel mai înalt vârf. Fetele au rămas la sol, și doar eu cu un prieten ne-an aventurat pe munții din Raiatea. Urcarea a durat aproximativ 2h30 de mers normal, iar peisajele văzute de acolo, pur și simplu făceau toți banii. Dacă am fi avut norocul să prindem senin, ar fi fost cu mult mai de impact. Se vedeau de acolo laguna turcoaz, insula Tahaa, Bora Bora, și toate crestele munților ce populau insula, de deasupra. După coborâre, am încercat, cât a a mai fost lumină, să facem restul de tur al insulei rămas neexplorat, dar s-a înnoptat înainte de a fi terminat.

Ce m-a impresionat în Raiatea, a fost sălbăticia locului, încât pe aproape jumătate de insulă nu aveam semnal nici măcar pe rețeaua locală. Un alt aspect, pe insulă nu existau nici un feld e specii de șerpi, sau păianjeni veninoși, sau alte creaturi care să îți dea emoții pe timpul traseelor prin pădure. Mergeai prin pădure fără cea mai mică emoție, că ai putea fi pișcat/mușcat de ceva. Totuși, singurii acre îți amenințau liniștea, rămâneau țânțarii. Erau din aceia tărcați, alb cu negru, a căror pișcătură se face extrem de vizibilă.

A treia zi dimineața am părăsit Raiatea, pentru zborul de 25 de minute până în Maupiti, a doua țintă majoră a excursiei noastre. Maupiti este o Bora Bora în miniatură, adică de aceeași formație și frumusețe, doar că mult, mult mai puțin cunoscută turiștilor din întreaga lume. Este situată la doar 60 de km de Bora Bora, iar când cerul e senin, se vede foarte bine, o insulă de pe cealaltă. Nu există resorturi, sau bungalowri pe apă în Maupiti, iar dacă cauți cazări pe Booking sau airbnb în Maupiti, nu vei găsi. Trebui să ai numerele de telefon locale ale celor care oferă cazare pe insulă. Cu google se rezolvă orice. Maupiti e un munte, inconjurat complet de o lagună azurie, în care se găsesc alte câteva insulițe numite motu, pe care locuiesc in cel mai bun caz vreo câteva zeci de localnici. turul insulei principale are vreo 9km, deci l-am făcut pe bicicletă închiriată, simțind acolo devăratul gust al civilizației locului. Localnicii nu vorbesc decât foarte deficitar engleza, așa cum a fost și cu proprietarii căsuței pe care am închiriat-o noi. Rezervarea o făcusem cu vreo 3 luni inainte, vorbind la telefon din România în Polinezia, cu costurile aferente. Ne-au dat un cont bancar, în care am transferat avansul de 500eur. Transferul a durat o săptămână până la confirmare. Am hotărât să nu stăm pe insula principală, ci pe una din micile insulițe din lagună, ca să fie și mai intensă senzația. Și, într-adevăr, pe acea insuliță nu exista instalație de apă, nu exista curent electric. Apa era cea de ploaie, strânsă în niște rezervoare mari, apoi filtrată. Și tot ce era bec, sau curent, era solar, acumulat în baterii. Din orice punct și din orice loc, peisajul era de o frumusețe răpitoare. Din căsuța noastră săream direct în grădina de corali, plină de toți peștii colorați, pisici de mare, sau rechini galbeni. În prima zi am trecut pe insula principală, unde am găsit traseul care urca spre vârful muntelui. Traseu de vreo două ore, cu peisaje și vederi asupra lagunei care depășesc orice putere de expresie a cuvintelor. De vizitat neapărat într-o zi însorită. Priveliștile amețitoare încep cu mult înainte de a ajunge pe vârful muntelui, Teurafaatiu. De acolo din vârf vederea e de 360 de grade asupra întregii lagune. Noaptea aceea a fost foarte interesantă. Căsuța noastră nu avea geamuri propriu zis, ci niștre zăbrele de plastic transparent, care blocau accesul pe geam în cameră. Nu exista de asemenea nici aer condiționat (de unde curent?), dar fiind chiar pe malul apei, briza aceea răcorea mica căsuță. Mie personal mi-a placut tare mult atmosfera creată de cadrul respectiv. A doua zi proprietarii ne-au dus într-o excursie cu barca prin lagună, făcând snorkeling cu manta ray, care ajungea până la 4 metri diametru. În a doua parte a zilei am făcut turul insulei cu bicicleta, oprind peste tot unde frumusețea peisajului cerea asta. Insula, pe care nu există nici o urmă de industrie, este de un calm și de o liniște aparte. Peste tot, doar colibele localnicilor, liniștea și pacea verii eterne. În următoarea zi ne-am plimbat cu caiacul prin lagună, dar am hotărâ că mai bine mergeam pe jos, apa fiind până la brâu, așa că parcurgeam distanțele de câteva sute de metri până pe insulițele vecine din lagună, prin apă, mergând pe jos prin apa curată ca cristalul. Senzația aia, că treci mergând în picioare prin apă de pe o insulă pe alta, era totală. Frumusețea locului, ori din ce punct ai fi analizat-o nu putea lăsa nimic de dorit.

Există doar două zboruri pe săptămână în/din Maupiti. În comparație cu Bora Bora, în care există zilnic 13 zboruri.

Cu unul din acele două zboruri, am zburat, în seara ultimei zile, 20 de minute din Maupiti până în Bora Bora, perla pacificului. Mai fusesem aici în 2017, si stătusem 12 zile, așa că cunoșteam foarte, foarte bine insula. Încă de atunci îmi fixasem clar obiectivele, dacă ar mai fi fost să ajung vreodată acolo. Diferența era că atunci ajunsesem cu vaporul, după 21 de ore de navigație din Tahiti, iar acum, cu avionul. Locul de cazare în Bora Bora fusese deci stabilit cu 2 ani înainte, atunci când trecusem printre pilonii căsuței rotunde, înfipți în nisipul alb al singurei plaje din Bora Bora, Matira. Era locația perfectă, unde puteai și avea peisajele specifice locului, și nici să nu plătești peste 2000 de lei pe noapte. Pensiunea, pusă chiar în mijlocul plajei Matira, Chez Nono, nu există pe Booking. Luasem cartea lor de vizită direct de la ei, în 2017, când hotărâsem că dacă mă voi întoarce, ăla va fi locul în care voi sta.

De la aeroport, aflat pe un motu în lagună, și nu pe insula propriu zisă, un vaporaș aparținând Air Tahiti ne-a adus pe insulă, de unde un prieten al meu ne-a dus cu mașina până la cazare. Același prieten ne-a transportat peste tot unde am avut nevoie, pe parcursul celor 4 zile în Bora Bora, la costuri mult mai mici decât am fi plătit la taxiuri.

Trebuie spus că Bora Bora nu mai era deloc aceeași pe care mi-o aminteam din 2017. Era extrem de aglomerată, zgomotul de auzea de peste tot, era plină de mașini, de turiști, de agitație. Mi-o amintesc mult mai liniștită, dar turismul explodează perpetuu, iar Bora Bora e foarte cerută, fiind și cea mai cunoscută, motiv pentru care Air Tahiti operează zilnic, după cum am spus, 13 zboruri în Bora Bora.

Prima zi: de dimineață, vorbisem, tot prin cunoștințe, să închiriem o barcă, care să ne ducă până pe o insulă misterioasă, Tupai, o limbă de pământ în formă de inimă, aflată la vreo 17 kilometri distanță, în linie dreaptă, de Bora Bora. Obsesia aceasta o aveam încă din 2017, când, urcând pe muntele Pahia, al doilea ca înălțime din Bora, am văzut departe în oceam foma aceea de inimă, încadrând o lagună turcoaz în centrul ei. Am aflat apoi, că era privată, proprietate a guvernului, și că era interzisă turismului. Dar, eram sigur că există pescari, și localnici, care mai călcaseră pe acolo, Trebuia deci găsit cineva cu o ambarcațiune corespunzătoare, dispus să ne ducă, pentru nu știu câți bani până acolo. Numai Dumnezeu a făcut să dau, prin prietenii mei din Bora, peste cineva care se ocupa cu „Whale watching”, cu o barcă pneumatică nou nouță, care putea transporta maxim 10 persoane. Am negociat cumva barca doar pentru noi 5, peste 8 ore, la 1000 EUR. Preț foarte bun, având în vedere că aveam barca doar pentru noi, cu căpitan și ghid la pachet, toată ziua. Dar a fost cea mai extravagantă experiență din tată excursia. Ne-am gândit: Ce? Doar o dată în viață facem asta! În plus, căpitanul era cunoscător al locului respectiv, știa exact punctul pe unde se putea apropia cu barca de insulă, fiind înconjurată peste tot de corali la câțiva centimetri sub nivelul apei. Insula era complet nelocuită, dar păzită permanent de vreo 3 angajați ai guvernului, care stăteau lângă vechea pistă dezafectată.

Zis și făcut, am plecat în excursie cu barca, și după ce am făcut un tur complet al insulei Bora Bora, am ieșit din lagună, și ne-am îndreptat prin ocean spre Tupai. Fiind un atol, nu are pe el nici un fel de deal, sau înălțime, așa că nu se vede decât după ce te apropii bine de ea. Cu barca rapidă a durat vreo 40 de minute drumul. Am încercat să vedem și ceva balene pe drumul nostru încolo, dar nu am avut șansa decât la niște delfini. Căpitanul, bun cunoscător al locului, ne-a oprit în câteva locuri, unde coralii păreau neatinși de nimeni, niciodată, unde am făcut un snorkeling pe care nu îl vom uita niciunul niciodată.

Ajunși lângă Tupai, după ce am survolat-o, și am observat că nivelul apei era atât de scăzut încât coralii ieșeau afară din apă, am ajuns la singurul loc unde se putea acosta: la capătul pistei dezafectate. Aici am coborât, și îmi amintesc clar impresia pe care am avut-o coborând pe o insulă pustie din mjlocul pacificului. Spre surpriza noastră, pe insulă mai erau vreo 3 pescari din Bora, care probabil pescuiau des acolo. imițial crezuserăm că sunt paznicii. Aceia ne-au tratat cu niște mango, după care ne-au avertizat că pe insulă este și o specie de porci sălbatici, în afară de specia protejată de „crab de coco”. Trebuie spus că o dată intrați în junglă, au năvălit pe noi sute de țănțari din aceia tărcați, ceea ce a mai atenuat din impresia mentală de paradis pierdut. Am mers totuși pe pista dezafectată, până la celălalt capăt al ei, care se termina în laguna interioară, Spre surprinderea mea, apa, cel puțin la mal în laguna interioară nu era perfect limpede, nu se vedea fundul apei, deși adâncimea era până în 3 metri. Probabil pentru faptul că apa era statică, neavând căi de comunicație prea multe cu oceanul. Dar frumusețea sălbatică a acelui loc rămâne de vis. După ce am făcut puțin snorkeling și în laguna interioară, și în partea dinspre ocean, ne-am urcat iar pe barcă, și am pornit încet înapoi spre Bora Bora. Pe drum am și pescuit, prinzând din oceam un peste albastru de vreo jumătate de metru lungime, pe timpul unei ploi tropicale de toată frumusețea. Eram extrem de mulțumiți seara de acea zi unică, despre care eram aproape siguri că nu se va ma repeta niciodată pentru niciunul din noi, inclusiv din cauza costurilor.

A doua zi a fost ziua de vizite în resorturi de 5 stele din lagună. Știam de ultima dată când fusesem în Bora Bora, că, dacă nu ai 1000 de euro pe noapte să stai într-unul din cele 7 resorturi din lagună, există posibilitatea vizitei plătite, numită „day-pass”, care include transferul din Bora Bora până pe motu-ul (insulița privată) a resortului, și eventual masa de prânz. Văzusem 5 din 7 resorturi in 2017, iar acum, clar, voiam să le văd și pe celelalte două. Nu putusem nicicum întra în 2017 în Conrad Bora Bora Nui. Eram tot timpul amânat la telefon, sub pretextul că resortul este full. Așa încât am încercat și acum, sunând de pe cartela locală, o programare pentru vizită, Spre stupoarea mea, acelși răspuns. Știam că resortul este extrem de exclusivist, dar și prețul vizitei era pe măsură: 170 de euro pentru câteva ore petrecute acolo. Mi-a venit ideea să vorbim cu gazda noastră, poate prin el dacă ar fi sunat de la recepția lor, am fi fost acceptați. Și a funcționat. După ora 5 seara eram programați pentru transferul cu barca, iar acolo, puteam vizita resortul, folosi spa-ul, piscinele, salile de fitness, și aveam și cina inclusă, pentru 17- de euro. Mai mult era și seara în care resortul oferea un spectacol cu dansur tradiționale polineziene, cu jongleri cu foc, etc. Păcat că timpul era foarte scurt, mai puțin de 5 ore.

Dar, că să fie timpul folosit la maxim, de la 8 pana la 5 după masa, am programat o viztă la un alt resort, unde am obținut accesul extrem de ușor, Bora Bora Pearl Beach Resort and Spa. Am fost imediat acceptați, costul de 130 de euro incluzand mic dejun, pranz, acces la piscine, si la caiac. Durata - 8 ore. Drumul de la cazare de la noi până la punctul de transfer al Pearl Beach a durat aproape 40 de minute, având în vedere că ne aflam pe o insulă al cărei tur are în total 32 de km. Bora Bora este extrem de aglomerată, mai ales dimineața, și chiar se stă în coloană de mașini în Vaitape, pe singura șosea asfaltată din insulă. Am ajuns apoi pe insulița privată Auira, pe care era resortul, și trebuie spus, că m-a impresionat peisajul și vederea impresionantă asupra muntelui din centrul lagunei. Totul era superb și foarte bine îngrijit, piscinele, plantele tropicale, plajele cu nisip alb, bungalowrile de pe apă și restaurantete. Am bătut la picior tot resortul, am intrat peste tot pe unde se putea intra, am facut baie pe ploaie în piscine, ne-am plimbat pe toate cărările de lemn care duceau la bungalowrile de pe apă. Și eu chiar am traversat prin jungla insula spre marginea dispre ocean. Totul a fost de o frumusețe extraordinară, iar mâncarea a fost excelentă, micul dejun fiind bufet suedez extrem de bogat. Deja pe la ora 4 dupa masa vazusem tot ce se putea vedea acolo. Cuplul a hotărât să nu mai vină și la Conrad Bora Bora Nui, i-ar fi costat 350 de euro 4 ore de vizită. De la locul unde ne-a lăsat barca resortului Pearl Beach, ne-am deplasat cu masina până în Vaitape, unde era llcul de preluare pentru barca care ne transfera în Conrad.

De cum am coborât de pe barca în Conrad, ne-a izbit luxul și atenția cu care era aranjat totul până la cele mai mici detalii. Totul era gândit să îți ia, pur și simplu ochii. Impunea respect tot ce vedeam acolo. Priveliștea din spa-ul resortului, aflat pe un deal, era năucitoare, mai ales la apus. Tot pe acel deal era și o capelă, din care se vedea bora Bora și laguna. Spa-ul era compus din 5 căsuțe, care comunicau între ele prin tradiționalele cărări de lemn. Piscina principală a resortului era de așa natură concepută, încât ne tot învârteam pe lângă ea, și ne minunam. Avea și un bar din acela cu scaune în apă, iar alături câteva mese practic sub nivelul apei la care ajungeai călcând pe niste pietre care erau așezate în apă. Acolo era si restaurantul pentru cină, unde a avut loc și impresionantul spectacol tradițional polinezian, cu dansuri locale și muzică asemenea.

După cina am comandat un vin la frapieră, pe care l-am servit în piscina principală a resortului. „Ce? Doar o dată în viață facem asta! ”

Cei trei care vizitaserăm Conrad, am plecat de acolo extrem de impresionați. Era mult superior față de ce văzusem în Pearl Beach. Dar nu depășea Four Season, pe care eu cu mare dificultate îl vizitasem în 2017.

Mai rămăsese ă singură zi în Bora Bora, și două în Polinezia. Deja cam toată lumea era extenuată, încât au hotărât ca următoarea zi să stea să lenevească, după adevăratul maraton care fusese până atunci. Eu nu aveam nici un gând să irosesc ultima zi în Bora. Vizasem niste vârfuri de munte apropiate de locația cazării noastre, știind că cele mai impresionante vederi asupra lagunei se obțin tocmai din astfel de locații. Hotărâsem să găsesc niște căi de acces pe acele vârfuri, apoi să îi aduc și pe ceilalți să vadă priveliștile. Întrebând din poartă în poartă, nici un localnic nu îmi putea explica clar cum se putea ajunge pe vârfurile respective, iar majoritatea nu știau. Eu însă eram sigur că trebuia să existe o cărare ceva, care ducea spre acele locuri. Pe unil mai accesibil am găsit singur drumul de acces, mai puțin de 10 minute de la drumul principal. De jos nu aș fi spus că un deal așa de mic ar putea oferi vreo priveliște impresionantă, dar de acolo, vedea asupra lagunei m-a lăsat fără cuvinte. Vedeam toată plaja Matira, Intercontinental Le Moana, Sofitel Bora Bora Private island și Maitai Polinezia, iar pe fu dal, dincolo de limita lagunei, Raiatea și Tahaa. Am realizat atunci că dacă aș fi găsit vreo cale să ajung pe vârful înalt, aflat la vreo doi-trei km distanță în linie dreaptă, priveliștea asupra lagunei ar fi fost cu adevărat impresionantă. Dar, cum nici un localnic nu a fost în stare să îmi spună dacă există sau nu vreo cale de a ajunge pe vârful respectiv, am luat-o în linie dreptă, prin pădurea tropicală, prin boscgeți, pe o panta foarte abruptă, și nu știu cum, am reușit să ajung așa pe vârf. Meritase efortul cu vârf și îndesat. Aveam o priveliște care coprindea aproape 3 sferturi din întreaga lagună, și am și găsit o cărare, știută probabil doar de unii localnici, pe care am știut sigur că pot cumva să ajung la un drum principal, pentru a nu mă întoarce tot prin pădure, și pentru a îi putea aduce și pe ceilalți să vadă minunățiile acelea. Se vedea până și forma exactă a coralilor de pe fundul apei, și cred că acela a fost locul din care am făcut cele mai bune poze din întreaga excursie. Era acolo construit de localnici și un fel de adăpost din lemn, chiar pe creasta muntelui, nu avea mai mult de 2 metri patrați partea acoperită. Dar locul pe care era amplasat era fantastic, judecând după priveliștea pe care o oferea, și, mai ales, la cum se putea admira cerul înstelat noaptea, de pe terasa de lemn. M-am bucurat că nu am pierdut cu odihna acea ultimă zi in Bora Bora. M-am grabit spre cazare, să îi aduc și pe ceilalți pe calea descoperită, deși se făcuse deja ora 3. Dar nu au dorit să vină, spre surprinderea mea. Am încheiat seara cu o plimbare cu caiacul prin lagună, am văzut apusul de pe caiac, am făcut ultimul snorkeling, și m-am întors la cazare.

A doua zi dimineața la 8:20 am decolat din Bora. Bineînțeles că studiasem foarte atent partea avionului pe care trebuia să stăm pentru a putea admira laguna, și de asemenea locurile care aveau vederea blocată de aripă. Deci la decolarea din Bora, ca să ai acea vedere fantastică asupra lagunei, trebuie să stai pe partea dreaptă a avionului, ori cât mai în față, ori cât mai în spate. și a dat Dumnezeu câ am avut parte de senin la decolare, iar la ora 8:30 dimineața soarele acolo e deja sus, bătând fix în lagună. Am văzut de sus 3 din cele mai luxoase resorturi din Bora. Priveliștile au fost de vis, inclusiv asupra lagunelor din Raiatea si Tahaa. După aproximativ 20 de minute am aterizat în Huahine. O insulă misterioasă, sălbatică, foarte puțin populată. Am închiriat și aici mașină, și am pornit să facem turul insulei. Liniștea ei depărtarea între casele localnicilor, care făcea locul atât de aerisit, munții acoperiți complet cu verdeața aceea țipătoare, fructele tropicale care se găseau la tot pasul, lipsa traficului, și culorile superbe ale apei lagunei, au facut din Huahine a treia în topul preferințelor locurilor văzute în acea excursie. Singurul loc aglomerat era capitala. Acolo am oprit după masă, iar la ora 6:20 în seara lui 24 octombrie, am luat zborul spre Tahiti. De acolo trebuia să luăm zborul Air New Zealand NZ 43 Tahiti-Auckland, ajungând acolo dimineața la 05:40, pe 26 octombrie, deci sărind peste data de 25, din cauza trecerii peste limita de timp. Aproape două ore am stat la coada pentru check-in-ul acelui zbor. Aici se termina aventura noastră în Polinezia franceză, și mulțumesc lui Dumnezeu că toate s-au legat, și totul a mers conform planului, și chiar mai bine uneori. Atât de multe detalii trebuiseră să se potrivească, încât la orice pas am fi putut avea dificultăți care ne-ar fi stricat excursia.

Zborul de noapte de 6 ore din mijlocul Pacificului până în Noua Zeelandă a fost extrem de obositor, ceea ce nu ne-a împiedicat însă să luăm mașina închiriată din Auckland, și să colindăm misterioasa Nouă Zeelandă vreo 800km până a doua zi seara la 20:00. Zborul spre Shanghai pleca la 22. La ora 8 dimineața eram urcați în mașina închiriată, și plecați. Am avut frumoasa surpriză de a primi de la compania de închirieri o Toyota C-HR nou nouță, care nu mai fusese condusă de nimeni niciodată. Avea 9km la bord. Prima țintă a fost Sky Tower din Auckland, cea mai înaltă clădire din Noua Zeelandă. Urcarea acolo a costat vreo 30 de NZD iar loc de parcare am găsit destul de ușor în centru. De acolo ne-am îndreptat spre primul nostru obiectiv, Waitomo Caves. Toți eram extrem de entuziasmați, dornici să intrăm cât mai adânc în Noua Zeelandă, să îi descoperim misterul. A inceput destul de dezamăgitor, căci primele două ore am mers aproape numai în coloană. Dar, o dată ieșiți din raza de 100 km din jurul capitalei, totul s-a liniștit. Traficul extrem de lejer, mașini foarte rar, tiruri deloc, asfaltul ca în palmă, întreaga insulă de nord plină de trasee de hiking. Totul era de un verde țipător, acolo exact atunci se instala primăvara, fiind în emisfera sudică, iar pomii era înfloriți. Waitomo caves sunt un ansamblu de peșteri, unele care includ porțiuni prin care se trece cu barca, și care sunt populate de o specie de viermișori bioluminiscenți, care te făceau să te simți ca în Avatar când priveai spre tavan, fără nici o altă sursă de lumină care să te deranjeze. Tavanul era plin de mii de puncte luminoase albastre, de parcă te-ai fi aflat în altă lume. Noi am vizitat cea mai lungă peșteră, fără traseu subteran cu barca, având lungime aproape 1km. Prețun totuși ni s-a părut tuturor extrem de piperat: 80 dolari NZ. De acolo am pornit spre Rotorua, locul hotărât de noi pentru cazare. Atunci a avut loc o adevărată aventură: nu rezervasem în avans locul de cazare, știind că sunt destule, și nefiind siguri dinainte unde aveam să înnoptăm. C, când avea să se însereze, aveam să alegem zona unde să dormim, cât mai aproape de primul obiectiv din a doua zi. Dar întmplarea făcea că era sâmbătă după masa, și toată țara era într-un weekend prelungit până marți de o sărbătoare națională. Am numărat în total 47 de apeluri, în 2 ore, spre unități de cazare din Rotorua, toate dând aceași răspuns: we are fully booked. Pierdusem speranța, când ne suna înapoi unul din numerele apelate anterior, și ne spune că cineva a anulat. Nu am mai stat să analizăm zona sau prețul, ci am confirmat imediat. Providența a făcut ca locul să fie superb, având în curtea hotelului o piscină cu apă termală, la vreo 30 de grade permanent, așa cum venea din pământ. Avea și o încăpere cu apă sulfuroasă, la vreo 40 de grade, dar unde nu era indicat să stai mai mult de 15 minute. Am plătit vreo 250 dolari NZ pentru acea noapte, dar am stat până după miezul nopții în piscina cu apă termală din exterior, privind cerul înstelat.

Dimineața ne-am îndreptat spre parcul geotermal din rotorua, unde se afla și cel mai mare gheizer din emisfera sudică. Peisaj tipic pentru Noua Zeelandă. Toată zona funcționa pe energie geotermală, și fiecare hotel și pensiune avea piscină cu apă natural fierbinte.

Nu s-au justificat cei 60 dolari NZ plătiți pe intrarea în parcul geotermal, pe care ne-a luat vreo oră și jumătate să îl vedem în întregime. Așa că ne-am îndreptat spre Wai-o-Tapu, tot un parc geotermal, dar în care intrarea costa numai 32 dolari NZ. Plata - posibilă NUMAI cu cardul. Aici se afla cea mai mare piscină cu apă natural fierbinte din lume, având 80 de grade la suprafață. Aici e și lacul acela de un verde gălbui țipător, care sigur apare în multe din pozele din NZ. Dar când îl vezi în față, te uimește continuu culoarea aceea. A meritat prețul plătit, mai bine am fi vizitat doar acest parc. De aici am plecat în grabă spre Huka Falls, căci voiam să avem timp și pentru Hobbiton Movie set, înainte de a ne îndrepta spre aeroport. Huka Falls, era un râu a cărui albie se îngusta la un moment dat la doar 5-6 metri, apoi curgea într-o cascadă, prin verdele țipător al naturii proaspăt revenite la viață. Se ajunge cu mașina până la cascadă.

Ajunși apoi la Hobbiton movie set, am constatat cu necaz că trebuia să ne fi programat online dinainte, și că vizita minimă era de 2 ore, ceea ce noi nu ne mai puteam permite, fără a fi riscat să pierdem avionul. Toată zona aceea e domeniu privat, te urcă într-un autobuz, după care mergi vreo 2 km până la intrarea în satul unde s-a filmat Hobbit-ul. Așa încât nu se poate vedea absolut nimic de la locul unde opresc turiștii. Și nu există nici o cale de acces public spre zona respectivă, decât drumul privat pe care te duce autobuzul lor. Intrarea ar fi fost 80 dolari NZ. Am plecat de acolo cu coada între picioare, ajungând la aeroport pe la 19:30, numai bine să prindem avionul de la 22:00 spre Shanghai. Eram toți complet extenuați. Făcusem 800km prin Noua Zeelandă, și ne plăcuse țara lor, plină de vaci negru cu alb și pășuni verzi. Ar mai fi fost multe de văzut, dar, pentru două zile și o noapte cred că văzuserăm maximul posibil.

ajunși în Shanghai, am vrut să ieșim iar în oraș pentru 7 ore, dar chinezii ne-au îndreptat forțat spre zona de așteptare, deoarece legătura noastră pleca în aceeași zi, caz în care ei nu te lasă să părăsești aeroportul. După cele 13h30 de zbor din Shanghai până la Londra, excursia practic se încheiase. Fusese într-adevăr, una dintre acele experiențe, o dată în viață, și meritase fiecare ban cheltuit.

Încă o dată, Polinezia rămânea pentru mine, cea mai frumoasă și exotică zonă de pe pământ, și un loc pe care sigur nici unul din noi nu avea să îl uite niciodată.

---

VIZUALIZĂRI: 4760 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI