Polinezia Franceza - Moorea si Bora Bora.

TIPĂREȘTE

Pentru a ajunge acolo, cel mai simplu este via SUA. Din Los Angeles există zboruri operate de compania națională, Air Tahiti Nui, sau de Air France. Din San Francisco există zboruri operate de United Airlines și French Bee. Din Hawaii se ajunge cu Hawaiian Airlines. Alternativ, se poate ajunge din Noua Zeelandă sau Japonia. Pentru lista completă, vedeți pagina Wikipedia a aeroportului PPT.

Eu am zburat cu Air Tahiti Nui. Dacă lucrurile merg bine, cum a fost cazul meu, cred că veți fi mulțumiți. Mare atenție însă: aceasta este o companie aeriană foarte mică — numai patru aeronave — așa încât orice reparație necesară ori întârziere poate produce efecte neplăcute pentru călători. În orice caz, pentru mine experiența a fost foarte bună.

La dus, pe segmentul Los Angeles–Tahiti, am zburat la premium economy. În aeroport am cumpărat acces la salonul Star Alliance, atunci când am făcut check-in-ul. Cam scump și mediocru (mâncare, aglomerație, curățenie), deci nu vi-l recomand decât dacă aveți motive serioase. Singura chestie interesantă a fost terasa exterioară, unde puteai ieși să inspiri eșapamentul aeronavelor, dar într-o atmosferă chic: canapele și lămpi de încălzire cu gaz, ca la restaurante.

Zborul a plecat la ora 23:00, așa încât am reușit să dorm vreo cinci ceasuri din cele opt ore de zbor. Spațiu generos la picioare și mâncare acceptabilă.

Aterizarea în Tahiti s-a întâmplat la patru dimineața. La aeroport am încercat să scot niște numerar de la singurul bancomat, dar cardul n-a mers. Am ieșit din aeroport și am găsit un bancomat „BRD” (SocGen deține o bancă acolo), însă nici acolo n-a funcționat. După un telefon la bancă, am aflat că niciun bancomat din Polinezia Franceză nu accepta acel card, așa că am folosit altul.

Toată povestea a durat destul de mult. Exista și casă de schimb la aeroport, dar, din câte-mi amintesc, nu era deschisă atât de devreme. Motivul pentru care voiam numerar în moneda locală (franci polinezieni) era simplu: taxiurile și diverșii comercianți mici de pe marginea drumurilor nu acceptau card.

După ce am rezolvat problema, am luat un taxi până la „gara maritimă” — portul de unde se ia feribotul spre Moorea. Drumul a durat vreo 20 de minute și a costat echivalentul a aproximativ 25 de euro.

În port nu aveam nicio rezervare. Mi-am luat bilet pe loc (cam 10 euro pe sens până pe insula vecină, Moorea). Se pot lua bilete și online, dar nu este nevoie dacă sunteți pietoni. În plus, eu nici nu știam exact la ce oră voi ajunge în port, așa că voiam să prind prima cursă disponibilă, ceea ce s-a și întâmplat, pe la șapte dimineața.

Răsăritul de soare a fost splendid. Munții din Tahiti arătau mirific în lumina zorilor, iar pasagerii de pe feribot erau ultraîncântați și anticipau cu mare bucurie vacanța care îi aștepta. Pe mare am văzut și o canoe polineziană cu chilă dublă, similară unui catamaran. Pe scurt, un început de vacanță de nota zece, care a spulberat orice urmă de oboseală.

Apropo, deși aeroportul din Tahiti este destul de mic, puteți rămâne acolo până se luminează, dacă ajungeți foarte devreme. Măcar aveți unde sta și puteți cumpăra ceva de mâncare sau de băut. Ba chiar s-ar putea să fiți întâmpinați de un crab și să auziți cântatul cocoșilor din vecini, cum mi s-a întâmplat mie.

În schimb, în port nu este nimic de văzut și nici servicii nu prea există, deci nu aveți motive să ajungeți acolo prea devreme.

O mică paranteză: în Polinezia Franceză există două anotimpuri — cel ploios și cel secetos — așa încât vă recomand să vă planificați vacanța în funcție de asta.

Eu am fost la finalul sezonului ploios și am prins ploaie doar jumătate de zi. A fost foarte frumos, pentru că stăteam în hotel și admiram ploaia tropicală, iar apoi a apărut curcubeul. Totuși, după aceea, apa oceanului a fost maronie câteva ore bune.

Când este soare și senin, peisajul arată exact ca în postere, cărți poștale sau pe Instagram. Dacă este înnorat, nu va fi la fel de spectaculos, însă măcar nu există risc mare de arsuri solare.

După aproximativ o jumătate de oră de traversare cu feribotul am ajuns în Moorea. Acolo am sunat la firma de unde închiriasem mașina, Hertz.

Apropo, localnicii vorbesc franceza folosind un „r” foarte apropiat de cel românesc. În plus, mulți vorbesc o engleză excelentă, cu un accent foarte plăcut.

Mașina a fost foarte scumpă — aproximativ 80 de euro pe zi pentru un Hyundai i10. Domnișoara de la Hertz a fost extrem de amabilă. De altfel, absolut toți localnicii cu care am interacționat au fost foarte prietenoși. I-am explicat că ajunsesem cu două ore mai devreme decât aveam rezervarea și am primit mașina imediat.

M-a amuzat teribil avertismentul de a nu parca sub cocotieri, deși motivele sunt, desigur, foarte serioase.

La hotel am ajuns tot cu câteva ceasuri înainte de ora oficială de check-in, însă și acolo am avut parte de înțelegere și am primit camera relativ repede. Între timp, am luat micul dejun la o cafenea-patiserie-bistro din apropiere.

Pentru cine a fost în Hawaii, peisajul va părea familiar: insulă tropicală, vegetație luxuriantă, două golfuri mari încadrate de munți spectaculoși.

Există o singură șosea care înconjoară insula (aproximativ o oră de condus), însă majoritatea atracțiilor sunt pe partea de nord.

Localnicii par să trăiască în condiții destul de modeste. Există multe restaurante rustice și chiar rulote din care se servește mâncare. Veți găsi câteva benzinării, mici magazine alimentare și zone comerciale pentru turiști și localnici.

Există și câțiva bijutieri — poate ați auzit de perlele tahitiene — iar magazinul SAB Pearls, pe care l-am vizitat, era mic, cochet și avea produse pentru toate buzunarele.

Cazarea există pentru toate bugetele: de la Airbnb-uri la hoteluri medii sau resorturi de lux.

În general, aproape toată linia țărmului este ocupată: fie trece șoseaua foarte aproape de apă, fie există case ori hoteluri construite chiar lângă ocean.

Există însă câteva plaje publice superbe.

Prima pe care am vizitat-o a fost Temae, lângă Sofitel Kia Ora Moorea Beach Resort. Absolut splendidă: parcare enormă și gratuită, plus snorkeling excelent. Este însă o plajă la care merită mers dimineața, din cauza poziției soarelui.

A doua a fost Opunohu, pe unde am trecut doar la apus, dar arăta superb.

A treia a fost Tiahura, care nu m-a impresionat prea tare. În schimb, foarte aproape se află Plage des Tipaniers, chiar în fața hotelului Les Tipaniers. Acolo am rămas până la apus și a fost extraordinar. Apa este foarte puțin adâncă, motiv pentru care erau multe familii cu copii mici.

Pentru cine dorește să exploreze interiorul insulei, recomand Belvedere de Opunohu, un punct panoramic superb aflat pe unul dintre munți. Se ajunge pe un drum foarte bun, cu puține serpentine.

Apropo, nu este nevoie de mașină 4x4. Micul Hyundai închiriat de mine a fost arhisuficient. Singura excepție a fost o tentativă de a ajunge la Belvedere Opunohu pe un drum forestier, unde șleaurile erau prea serioase pentru mașinuța mea.

Micile restaurante ținute de localnici au un aspect modest, însă mâncarea este foarte gustoasă, mai ales dacă vă place peștele.

Nu vă așteptați la ciorbă sau friptură de porc — sunteți literalmente la capătul opus al planetei. Recomand să evitați preparatele „familiare” , precum pastele, care au uneori gusturi ciudate din cauza sosurilor folosite local.

În schimb, încercați peștele la grătar cu sos de vanilie. Da, vanilie — Polinezia Franceză este renumită pentru producția ei.

Pentru copii, pizza se găsește aproape peste tot.

La micul dejun, produsele de patiserie și brutărie sunt surprinzător de bune, iar fructele locale — ananas, papaya, grepfrut verde, banane mici — sunt excelente.

Costurile sunt însă foarte mari. Un fel principal la prânz sau cină costă aproximativ 25–30 de euro, indiferent că mâncați la restaurante mici sau la cele ale hotelurilor.

Pentru o vedere foarte frumoasă spre ocean, recomand Le Cook’s. Uneori au și spectacole de muzică și dans polinezian, seara.

Cei mai mulți localnici sunt polinezieni și arată exact ca personajele din Moana, doar că, spre surpriza mea, sunt mai înalți decât credeam. Există însă și mulți caucazieni de origine franceză.

Toți oamenii cu care am interacționat au fost extrem de amabili și, mai ales, foarte fericiți. În multe restaurante și cafenele se cânta muzică polineziană, iar angajații știau toate cântecele pe dinafară și cântau și ei, pentru propria plăcere.

Am văzut inclusiv grădinarul hotelului cântând în timp ce îngrijea plantele.

La un hotel, în ascensor, mă pregăteam să intru, iar în interior se aflau trei doamne polineziene tinere. Gabarit depășit cu mult — tipic pentru Polinezia. S-au uitat puțin la mine și mi-au spus, zâmbind, că n-o să putem pleca de pe loc, pentru că greutatea este prea mare. Le-am zâmbit, am coborât, iar apoi am auzit râsetele lor zglobii în timp ce ascensorul le urca unde aveau de mers. Cum spuneam, oamenii aceștia sunt incredibil de fericiți.

Spre surprinderea mea, nu erau foarte mulți tineri veniți în luna de miere, deși destinația are această reputație. Poate 20–30% dintre turiști erau proaspăt căsătoriți; restul erau oameni maturi sau chiar vârstnici.

Americanii și canadienii reprezentau cam jumătate dintre turiști, francezii aproximativ o treime, iar restul din alte țări — precum România :)

Pentru a ajunge în Bora Bora se folosește avionul. Pentru un zbor de numai jumătate de oră, cu un ATR cu elici, am plătit aproximativ 200 de euro pe sens.

Bagajul de cală era inclus, însă limita pentru bagajul de mână a fost controlată foarte strict: maximum 5 kg.

Vă recomand ca spre Bora Bora să stați pe partea stângă a avionului, iar la întoarcere pe partea dreaptă. Peisajul este atât de spectaculos încât, la un moment dat, am uitat să apăs pe butonul de înregistrare video al telefonului!

Bora Bora este organizată astfel: există insula principală, unde se află satul, câteva vile și pensiuni, plus hotelul InterContinental Bora Bora Le Moana Resort.

În jurul insulei se află celebra lagună turcoaz, iar pe micile insulițe din jur sunt construite majoritatea resorturilor de lux.

Tot pe una dintre aceste insulițe se află și aeroportul, motiv pentru care trebuie organizat transport nautic până la hotel. Aici vine primul șoc financiar: transferul costă minimum 50 de euro de persoană, pe sens, chiar și pentru cele mai apropiate resorturi.

Laguna din Bora Bora arată absolut ireal: apă turcoaz, extrem de limpede, puțin adâncă și fără valuri. În fundal se ridică muntele Otemanu, ceea ce face ca fotografiile să iasă spectaculos.

Activitățile disponibile sunt nenumărate:snorkeling; scuba diving; jet ski; croaziere la apus; excursii cu elicopterul; picnicuri pe motu-uri; tururi istorice ale tunurilor americane din al Doilea Război Mondial. Cel puțin în perioada în care am fost eu, nu existau țânțari, briza era foarte plăcută, iar temperaturile stăteau constant la 27–28°C, zi și noapte.

Apa oceanului era, desigur, caldă ca o supă.

Bungalourile pe piloni sunt marea atracție a insulei. Eu am ales însă o vilă pe uscat, printre palmieri, și m-am felicitat pentru alegere.

Era mult mai spațioasă decât bungalow-urile, avea o mică piscină proprie și oferea umbră naturală atunci când soarele devenea prea agresiv, între orele 10 și 15.

Ce-i drept, n-am primit celebrul mic dejun adus cu canoea polineziană decorată cu flori.

Singurul aspect important pe care trebuie să-l înțelegeți este că aceste resorturi de lux se află la capătul lumii, într-un climat dificil: umiditate ridicată, vegetație tropicală agresivă, coroziune, insecte.

Faptul că totul arată atât de perfect presupune un efort enorm din partea oamenilor care construiesc, repară, curăță, întrețin aceste locuri.

Da, totul este foarte scump. Conform unui studiu, prețurile sunt cu aproximativ 40% mai mari decât în Franța metropolitană. Da, uneori poate părea puțin artificial, prea perfect. Dar adevărul este că locul arată ca un vis.

Eu unul sper să revin cândva.

La plecare am zburat din Bora Bora spre Tahiti la prânz, iar apoi m-am cazat la Hilton Hotel Tahiti, deoarece cursa spre Los Angeles decola la miezul nopții.

A fost o alegere foarte bună, mai ales pentru că vizavi există un Carrefour mare, de unde se pot cumpăra diverse lucruri la prețuri ceva mai accesibile.

La întoarcere am zburat business class. Aeroportul din Tahiti este practic deschis, fără pereți și fără aer condiționat, așa că salonul business este singurul loc cu temperatură confortabilă.

Am dormit din nou aproximativ cinci ore din cele șapte de zbor.

Per ansamblu, a fost una dintre cele mai frumoase vacanțe pe care le-am avut vreodată.

Polinezia Franceză este genul de loc care pare ireal până ajungi acolo și vezi cu ochii tăi lagunele turcoaz, munții vulcanici și atmosfera incredibil de relaxată.

Merită pe deplin efortul drumului și costurile implicate.

---