Oman - cea mai frumoasă surpriză!

TIPĂREȘTE

Am descoperit Oman din întâmplare. Aveam bilete de avion spre Dubai şi prea multe zile la dispoziţie, aşa că am luat o hartă să văd cu cine se învecinează Emiratele. Oman… Nici un beculeţ nu s-a aprins! Călătoresc mult, televizorul meu porneşte automat pe canalele de travel, şi totuşi nu ştiu nimic despre această țară. Contrariată, apelez la Google şi aflu că “Beauty has an address. Oman”, dar şi că cetăţenii români pot primi viza pe zece zile direct din vamă, pentru aproximativ 50 de lei. Sună bine…

Partea grea începe când stabilim ce vizităm în şapte zile. Pe site-ul oficial al Sultanatului găsim atâtea obiective, încât o săptămână pare insuficientă! O altă problemă: CUM vizităm ţara, cu ce ne deplasăm? Transportul în comun e ca inexistent, aşa că rămâne varianta maşinii închiriate. Cele din Oman ne cer permis de conducere internațional, iar noi nu avem așa ceva. Au și prețuri măricele, așa că ne mutăm atenția spre agențiile din Dubai, unde oricum ajungem cu avionul. Agenţiile de rent a car din Dubai răspund greu. Acolo totul se întâmplă cu voia Domnului… “Veţi avea o ofertă azi, inshallah”. Şi răspunsurile vin: unii nu ne dau maşina dacă trecem graniţa în Oman. Alţii ne lasă, dar numai cu anumite categorii de vehicule (cele de lux, mașinile de teren și Dacia Duster sunt pe lista de “nu”). Mai spun că putem lua maşina, dacă nu mergem în sud, spre Yemen. În cele din urmă, Budget sunt singurii care spun DA, fără așa multe condiţii. Un Opel Corsa cu cutie manuală, 23 USD/zi la care se adaugă 20% pentru că vrem să trecem dincolo. Plus nişte asigurări suplimentare, dar nu mai contează. Alhamdulillah! Lăudat fie Domnul… Ajunşi în Dubai, aflu că nu au nici aşa maşină mică, nici cutie manuală, aşa că primim o Toyota Yaris Sedan, model 2016, cu care mergem la benzinărie. 1,5 lei pentru un litru de benzină? Mai mult ca perfect!

Prima destinaţie, peninsula Musandam. Enclavă situată în Strâmtoarea Ormuz. “Norvegia Arabiei”, datorită dantelei de fiorduri pe care munţii Hajar o formează atunci când își prăvălesc stâncile sterpe și răsucite în mare. Peisaje nepământene. Ce mai, știam toate descrierile de pe net, și era cât pe ce să rămân doar cu ele, pentru că la vama din Emirate aflu că, în aeroport, nu am fost introdusă în sistem și, deci, nu pot ieși dintr-o țară în care nu am intrat. După două ore de stress și câteva rânduri de Inshallah, timp în care funcționarii calmi s-au salutat și pupat cu nasul fiecare cu fiecare, apuc să-i mulțumesc iar lui Allah, în viteză, să plătesc o taxă de ieșire din țară – echivalentul a 40 de lei - și să intru în Oman.

Drumurile aici sunt perfecte. Autostrăzi luminate, multe dintre ele tăiate în munte, de muncitorii indieni și pakistanezi. Mă mir că peste tot se lucrează: unde sunt două benzi pe sens, se mai face și a treia. Unde e un giratoriu, se face un pod. Între localități viteza maximă admisă e de 120 km/oră și radarele fixe amplasate pe margine mă conving să nu calc prea tare accelerația. În localități sunt praguri de sol. Multe și înalte. Din beton. La fel de convingătoare… Motiv pentru care am ajuns la limită în portul de unde urma să pornim în croazieră, cu un vapor micuț făcut din lemn.

Căpitanul ne-a dus pe lângă sate pescărești izolate complet de restul lumii, a oprit lângă două insule unde știa locuri potrivite pentru snorkeling, ne-a oferit prânzul pe barcă și, la întoarcere, ne-a dus prin locuri unde știa că vom vedea delfinii. Déjà uitasem toate grijile din vamă, care noroc că nu s-au repetat a doua zi, când a trebuit să intrăm iar în Emirate pentru a trece apoi în restul Omanului.

Muscat, capitala țării, a fost următoarea oprire. Fără mașină e imposibil să vizitezi orașul, care se întinde pe aproape 80 de kilometri. Dacă nu închiriezi una, ai varianta deplasării cu niște microbuze, baisa, ori cu taxiul. Mie nici una nu mi s-a părut atractivă… Spre deosebire de Dubai, unde taxiul este ieftin, în Oman prețul e de peste 3 lei/km… În orașul vechi am luat-o pe jos. Pe stânga munții golași care străbat orașul, pe dreapta marea și, între ele, promenada - care a rămas zona mea preferată din Muscat. Mirosul puternic de tămâie m-a condus spre Bazarul Mutrah. Un magazin vinde numai tămâie: pură “pentru cunoscători” și combinată cu arome de santal, vanilie, iasomie sau trandafir, pentru nehotărâți. În celelalte magazine nu știu la ce să mă uit mai întâi. O explozie de culori și o abundență de obiecte indiene și omaneze îmi ia ochii: haine tradiționale, eșarfe, bijuterii, arme, sculpturi și nimicuri, toate oferite la un preț care, în urma negocierii, adesea se înjumătățește. Din tot haosul m-am mulțumit cu niște brățări din piele de cămilă și câteva cutiuțe cu tămâie, după care mi-am tras sufletul la o terasă, privind localnicii, cu o limonadă cu mentă în față.

În partea nouă a orașului m-am simțit ca într-un labirint. GPS-ul, cu softul actualizat la nivelul anului 2015, nu știa pe care dintre podurile suspendate unul peste altul să mă îndrume, iar bretelele de ieșire și sensurile giratorii nu semănau cu ce vedeam eu pe monitor. Dacă mai adaug și stilul de condus al șoferilor din capitală, diferit de restul omanezilor întâlniți până atunci, o să înțelegeți de ce m-am bucurat grozav când am ajuns în fața ultimului obiectiv: Marea Moschee! Construcția este impresionantă, iar interiorul te uimește chiar dacă nu știi că ai deasupra capului cel mai mare candelabru din lume (14 m înălțime) și pășești pe al doilea cel mai mare covor țesut manual.

Plec din Muscat bucuroasă că de acum voi vedea fix ceea ce deosebește Oman de celelalte țări bogate vecine: natură și tradiție. Deși nivelul de trai a crescut spectaculos după descoperirea masivelor zăcăminte de petrol, sultanul a avut grijă ca țara să-și păstreze tradiția. Una din legile date limitează înălțimea clădirilor la maxim opt etaje. Chiar și în Muscat puține construcții au această înălțime, iar în afara capitalei casele cu maxim două etaje arată la fel: sunt împrejmuite cu garduri înalte, au un turnuleț care adăpostește rezervorul de apă și sunt zugrăvite în culori care se integrează perfect în peisaj.

Partenerii noștri de drum conduc mașini imense. Toyota noastră, cu motorul ei de 1,5, pare un copil nedezvoltat pe lângă frumoasele Toyota Prado, Hillux sau Tundra, Mitsubishi Pajero sau monstruleții celor de la GMC. Chiar și așa, a făcut față unui drum șerpuit, neasfaltat, care ne-a urcat la 2.000 de metri altitudine, dincolo de Jebel Shams. Țineam neapărat să văd Marele Canion al Arabiei – Wadi Nakhr – așa că am ignorant norii negri din care a turnat tot drumul și recomandările care spuneau că traseul e riscant pe timp de ploaie. Tocmai când credeam că nu vom ajunge nicăieri (pentru că nu existau indicatoare), am dat de un sat de beduini. Vreo cinci căsuțe amărâte, în care oamenii se adăpostiseră de potop, era ultima așezare înainte de cărarea care ne-a dus pe buza Canionului. Preț de vreo zece minute ne-am cățărat pe stâncile care duceau la Balcony Walk, după care… tot efortul ne-a fost răsplătit! În dreapta noastră s-a deschis o prăpastie colosală, unde vârfuri de 3.000 de metri se terminau în văi de o frumusețe sălbatică. Așezată pe marginea muntelui, cu picioarele atârnând deasupra hăului, am admirat mută de uimire spectacolul oferit de soarele care ieșea ici-colo din nori și îndulcea culorile reci ale stâncilor.

Astfel de senzații s-au repetat și în zilele următoare. Oman are o mulțime de “wadi” – văi care se umplu cu apă atunci când plouă torențial și prin care, în rest, te plimbi pe marginea unui fir de apă. Din toate, am mai oprit în Wadi Shab și Wadi Bani Khalid. Primul din ele e un coridor superb de stânci alunecoase, când albe, când galbene, cu mici oaze cu palmieri, străbătut de un râu verde transparent. Formează câteva piscine unde te poți răsfăța înotând, după care se îngustează și te obligă să continui drumul prin apă – asta dacă vrei să ajungi până la capăt, într-o peșteră unde se aud ecourile unei cascade micuțe. Drumul spre Wadi Bani Khalid e străjuit de palmieri și se termină într-o parcare. De aici o luăm pe jos, pe marginea unui canal de irigații, și ajungem la un lac unde, ingorând indicatoarele ce spun că e periculos să înoți, localnicii fac asta sărind pe rând de pe un pod. Said, un băiat de 18 ani care vrea să devină ghid după ce termină școala, vrea să se antreneze cu noi și se oferă să ne însoțească până la o peșteră din capătul canionului. Cu o eșarfă care îl acoperă de la mijloc în jos și papuci de plastic în picioare, Said se mișcă lejer pe pietrele când ascuțite când lucioase și ne așteaptă calm la porțiunile unde trebuie să ne descălțăm pentru a trece prin apă. La fel, stă după mine când încerc să găsesc cea mai sigură stâncă pentru următorul pas, dar nu îmi intinde niciodată mâna să mă ajute. Cu siguranță o face din respect, deși mi-ar place să treacă peste… La întoarcere vreau să mă bucur de apa în care se văd peștișorii – renumiții Garra Ruffa, folosiți în saloane pentru pedichiura spa, și îmi iau “la revedere” de la Said. Pe drum erau câteva panouri care informau turiștii că localnicii sunt mai conservatori și ar prefera să avem o ținută decentă chiar și atunci când înotăm, iar costumul meu de baie nu părea că îndeplinește această condiție… Said a lăsat impresia că pleacă, dar curând l-am văzut cățărat pe stânci - și a rămas acolo, cu ochii în telefon, cât am rămas și noi.

Ne-am răcorit și în ceea ce localnicii numesc Casa Demonului – o piscină despre care omanezii cred că s-a format după ce acolo a căzut un meteorit. Geologii îi spun “prăbușire carstică”, consecință a acțiunii în timp a apelor subterane și a celor de suprafață, iar ghidurile turistice numesc ochiul adânc cu apă verde Bammah Sinkhole. Spuneți-i cum vreți, dar nu ocoliți ceea ce unii numesc cea mai frumoasă astfel de… formă de relief de pe planetă.

În zilele care au rămas am poposit în câteva orașe mai mici și am descoperit în liniște (uneori fiind singurii vizitatori) castelul Jabrin, fortul din Bahla (inclus în patrimoniul UNESCO) și fortul din conservatorul oraș Nizwa, fosta capitală a țării. Aici am ajuns vineri, dis de dimineață. Știam că pe la 6 încep să se adune oameni din tot sultanatul pentru celebra licitație de la piața de animale, dar nu știam la ce să mă aștept. Parcarea din fața souq-ului era plină de giganți. Din bolizi cu motoare de 5,8 coborau bărbați în „rochii” albe (dishdasha) și se îndreptau în grupuri spre porțile imense, de lemn, ale pieței. Lumea ignoră zona unde se vând legume și păsări și se îndreaptă spre partea cea mai animată. Sub un acoperiș rotund, câțiva zeci de omanezi stau în cerc, pe jos. Prin fața lor se perindă vânzătorii de animale, ducând în lanț capre, oi și, la final, vaci și tauri. Vânzătorii își prezintă marfa și așteaptă să fie oprit de un potențial cumpărător. O strângere de mână și afacerea e încheiată – iar dacă nu, cumpărătorul cântărește din ochi restul animalelor și vânzătorul continuă să se rotească în jurul celor așezați pe jos prezentând marfa. Câteva ore mai târziu, animalele sunt urcate în mașinile pe care le admiram eu de dimineață în parcare și forfota dispare. Bărbații mai stau la un ceai, la umbră, alții se îndreaptă spre magazinele cu arme de vânătoare iar noi pornim la drum, goniți spre mașină de soarele tot mai puternic.

Ras al-Jinz e ultimul obiectiv pentru care mai avem timp. Aici, pe plaja care a primit statut de rezervație naturală, imensele țestoase verzi de mare vin noaptea să depună ouă. Deși ghidul ne spune că luna mai nu e cea mai bună perioadă pentru a le observa, avem noroc și găsim trei țestoase pe plajă. Le ținem companie timp de o oră, suficient pentru a surprinde toate etapele – depunerea ouălor, acoperirea acestora cu nisip și drumul greoi al țestoasei înapoi în mare. Țipete de spaimă atunci când un scorpion ajunge la piciorul ghidului și de încântare când un pui de țestoasă, derutat de luminile noastre, se îndreaptă spre noi și are nevoie de ajutor pentru a ajunge pentru prima dată în mare!

Grupul de turiști se împrăștie. Mai stăm puțin pe plajă, sub cerul plin de stele, apoi ne retragem în căsuța de stuf pentru ultima noapte în Oman. Scurtă, ca toate celelalte. O săptămână clar nu e de ajuns pentru o țară pur și simplu uimitoare! 3000 de kilometri la volan și tot n-am ajuns în deșertul Wahiba, am ocolit indicatoare spre văi superbe sau munți, iar la Salalah, regiunea din sud numită și Grădina Verde de la malul Oceanului Indian, nici nu am apucat să visăm.

Oman este, clar, o destinație pe care o recomand. Peisaje de vis create parcă de un pictor generos care a folosit toate culorile, oameni prietenoși, siguranță pentru turiști, prețuri mici (o masă cu pește proaspăt, garnitură, salată și răcoritoare abia ajunge la 20 de lei…). Singurul preț pe care a trebuit să îl plătesc ca să mă bucur de toate acestea a fost mâncarea cu influențe indiene, pentru care găsești alternativă numai în mall-urile din Muscat. În restul țării, în orașele mici adică, nu ai nici o scăpare… Nici la restaurante, nici in supermarketuri.

O altă problemă ar putea fi temperaturile crescute și umiditatea. Omanul e primitor din octombrie până prin martie, iar aprilie, când temperaturile nu trec (cu mult) de 30 de grade, este ceva gen „ultimul tren”.

-- BY WEBM: completări adăugate ulterior, prin ecou ---

Sultanul Qaboos a preluat puterea in anul 1970. Cu forta, de la tatal lui, desi varianta oficiala e ca tatal a abdicat de la tron. Tanarul studiase la Londra si venise in tara cu idei reformatoare. A reusit sa le puna in aplicare, astfel ca a folosit veniturile mari obtinute din petrol pentru a scoate tara din izolare si a o moderniza. Din ce atunci cand a venit el de-abia existau cativa kilometri de drum asfaltat, acum toata tara este strabatuta de o retea de drumuri perfecte (care se extinde si modernizeaza in continuare).

Una din masurile luate de tanarul sultan a fost sa faca invatamantul obligatoriu si gratuit. Facandu-l obligatoriu, a dat automat o sansa si fetelor - care, altfel, ar fi fost poate dezavantajate. L-a facut si gratuit, ceea ce insemna ca statul asigura inclusiv transportul spre scoli pentru copiii din satele mai izolate. Intre timp s-au facut drumuri spre toate asezarile. Pana acum cativa ani insa, copiii din localitatile unde nu ajunsesera strazile erau transportati la scoala cu elicopterul. Ca o paranteza, ghidul nostru, Said, imi spunea ca merge la scoala cu autobuzul asigurat de stat, si ca sta la oras timp de cinci zile, la internat, dupa care este adus pe weekend acasa cu acelasi autobuz.

La fel, statul i-a obligat pe localnici sa munceasca. De aceea, chiar daca in Oman sunt multi pakistanezi si indieni amarati, localnicii au joburi pe care vecinii lor din Emirate nu le-ar face niciodata: muncesc in magazine, in benzinarii, in restaurante. O sansa in plus pentru fete, as spune eu. Pentru ca desi toate erau imbracate cu haine traditionale, ceea ce inseamna par acoperit (nu si fata sau ochi), am vazut multe fete lucrand in magazine, la vama, unde automat aveau colegi baieti cu care vorbeau, radeau. Aveau contacte cu baieti fara a avea in preajma un membru al familiei, deci. Plus ca aveau, automat, si contact cu turistii. Noi uneori am mai facut glume cu ele, dar ma gandesc ca altii pot trece si la... nivelul urmator. Eu am inteles din asta ca oamenii sunt mai deschisi fata de cei din alte tari arabe.

Ce a mai facut sultanul: s-a obligat sa asigure drumuri spre toate localitatile, indiferent daca acolo traiesc zece sau o mie de oameni. La fel, toti trebuie sa aiba semnal la telefon (si peste tot am avut, inclusiv acces la net, care insa a fost foarte scump, pentru mine. Extrem de scump!) De asemenea, le asigura tututor apa potabila. In fiecare saptamana se merge cu cisterna si apa se desarta in rezervorul pe care fiecare casa il are, special pentru asta.

Acum cateva impresii personale despre femeile de acolo. Sper sa nu deranjeze pe nimeni... Ca fizic, nu as spune despre ele ca sunt frumoase. Piele inchisa la culoare - cam tuciurii :-), nas mare, majoritatea destul de mici de inaltime si... cam grasute. Cand ies in oras, de obicei ies in grup cu alte femei si eventual cu copiii, mai ales daca e weekend.

In Muscat le-am vazut stand la restaurante, la terase, in familie sau chiar numai in grup de femei. In restul tarii insa, la restaurante am vazut numai barbati. Toate femeile pe care le-am vazut eram acoperite cu celebra pelerina neagra si cu parul acoperit.

Daca in Dubai de pe dedesubt se vedeau rochii luxoase si machiaje stridente, aici nu tin minte sa fi vazut deloc asa ceva.

Ce mi-a placut a fost ca au fost situatii cand am avut nevoie de informatii si am intrebat femei, iar ele ne-au raspuns amabile in engleza, unele dintre ele chiar facand conversatie cu noi si urandu-ne vesele vacanta placuta. O conversatie mi-a ramas in mod special in minte. Eram la Jabal Shams, la 2000 de metri altitudine, am ajuns pe la ora 5 (am uitat sa precizez ca in Oman, pe la 6 jumate era deja noapte, chestie care ne-a dat bine de tot peste cap programul pe care il gandisem de acasa...). Ideea e ca eram singurii turisti, si atunci am intrat in vorba cu cele trei femei (la vreo 50 de ani?) care vindeau bratari acolo, aproape de intrarea in canion. M-au intrebat cati copii am, au fost mirate ca am numai doi si mai mirate ca nu i-am luat cu mine, iar in final m-au intrebat de unde venim. Le-am spus ca inainte de Oman am fost in Dubai. Ochii li s-au deschis mari, le straluceau, si ne-au intrebat: e frumos in Dubai, nu-i asa? Erau ca niste copii mici carora tocmai le-a spus cineva ca a fost in spatiu si a atins stelele...

---

VIZUALIZĂRI: 17625 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI