New York, New York - o nebunie!

TIPĂREȘTE

Ultima sută de mile i-a aparținut Rezidentului. Nici nu se putea altfel, pulsul șoselei atingând valori critice. De fapt, am cedat nervos la îngânarea zilei cu noaptea, undeva, la periferia Ithacăi, pe niște șosele mai mult decât aglomerate, ba chiar, pe care, colac peste pupăză, se mai mergea și pe o singură bandă, din cauza unor lucrări. Poate și pentru că mintea îmi fugea la anii sfârșitului de copilărie, în vremuri prohibite, unde simplul gând la Universitatea Cornell, din Ithaca, NY și la visarea propusă de Carl Sagan putea deveni periculos, dacă părăsea frontiera cutiei craniene... Și, iată-mă, acum, mulți ani după, la doar doi pași de un vis, din nou, imposibil de atins. Asta și pentru că, în drumul nostru de la Cascadă, mașina Rezidentului și-a arătat personalitatea și ne-a țintuit două ore într-o parcare, după un fast-food tipic american, doar pentru ca să îi schimbăm o conductă de alimentare a turbinei, care tocmai acum își găsise să își facă de cap.

Așadar am trecut pe bancheta din spate, printre bagaje și cabluri, lăsând volanul, pentru început, Prietenului. Ithaca a însemnat, pentru mine, o autostradă de centură aglomerată și imaginea, furată cu coada ochiului, a unor blocuri foarte înalte. Poate, altădată...

Lăsasem Niagara în urmă, la prânz și ne îndreptam, veseli, către Orașul care Nu Doarme, New York. După ce, pe sub niște poduri de pe autostradă, bunul nostru amic, Rezidentul, a trimis un mesaj în eter, pe calea miraculoasă a internetului, tocmai acasă, în țară, la o emisiune radiofonică în direct, ca să avem bucuria și surpriza să ni se răspundă, de peste Ocean, cu aceeași bucurie și surpriză, din partea prezentatorilor de la microfon.

Se întunecase, ochii încercau să se închidă, după noaptea nedormită pe drumul spre Cascadă, dar Rezidentul a rostit: ”New Jersey, Statul Grădină” și, chiar atunci, ne-am blocat, la mijlocul unui pod. Intrarea în New York... Am căscat ochii și, departe, spre răsărit, cerul părea a se aprinde.

Pentru ca, după aceea, să înceapă nebunia. Trecuse de zece seara, iar străzile perpendiculare ale unui oraș science-fiction, la propriu, erau străfulgerate de celebrele ”Yellow Cab”, care goneau, aparent fără să respecte nici o regulă (aveam să înțeleg, a doua zi, că, într-adevăr, nu respectau nici o regulă!), încât numai reflexele de șofer de raliu ale Rezidentului ne-au salvat, cred, de la multe accidente, în seara aia. Până la hotelul din New Jersey, unde ne-am întors după ce am traversat din nou unul dintre celebrele poduri newyorkeze, cu plată, de data asta, Rezidentul a ținut să ne amețească bine, încât nu mai era clar cine se legăna; noi, în mașină sau cu mașina ori fata beată de la ușa unuia dintre nenumăratele cluburi care începeau să se umple cu tineri de toate soiurile care stăteau, mai mult sau mai puțin calmi, la coadă, printre body-guarzii ce păreau împrumutați din filmele cu gangsteri. Și ce bine m-am simțit atunci la adăpostul mașinii!

Dar abia a doua zi, după o noapte agitată petrecută în straniul hotel al cărui nume îmi scapă (am intrat în el de două ori, de fiecare dată mult după miezul nopții și doar pentru câteva ore de odihnă și un mic dejun fără gust, cu o cafea insipidă, tipic americană), aveam să mă dumiresc asupra misterelor orașului, ce, cu numai o seară în urmă, mi se păruse rupt din filmele lui George Lukas. De altfel, îmi dau seama că, pentru mintea acelor creatori, nici nu era greu să își imagineze un oraș stelar; suficient fiind să petreacă o noapte în New York.

Din colțul hotelului se putea lua un autobuz care, pentru un preț ce mi s-a părut chiar modic, te lăsa fix în centru, la doi pași de Times Square, într-un bloc dedicat transportului în comun. Când spun bloc, am sensul cuvintelor, deoarece stația terminus a autobuzului era la etajul 6, încât am petrecut, alături de Prieten, deoarece Rezidentul ne abandonase, în încercarea de a-și repara mașina, aproape o oră până am reușit să ieșim, după ce ne pierdusem la subsol, în stația de metrou. Cu greu am ieșit la lumină, într-un vârtej de mașini și, mai ales, oameni. Clădirile înalte se prăbușeau, efectiv, în cap; aveai senzația că ești într-un defileu adânc și îngust, săpat de cine știe ce fluviu preistoric. Doar reclamele uriașe de pe pereți te aduceau la realitatea unui oraș science-fiction. Și cetățeanul de culoare, care, văzând doi ageamii cu aparate de fotografiat, ușor abulici, ne-a acostat cu o hartă într-o mână și un cititor de carduri în cealaltă, ca să îi plătim un exagerat tur al orașului într-unul din autobuzele Hop On – Hop Off care adăstau la intersecția următoare. Nu prea plăcută impresie trebuie să îi fi făcut când, naivi, l-am refuzat și l-am întrebat cum se ajunge în Times Square... Pentru că eram în Times Square, dar de asta aveam să ne dăm seama multe ore mai târziu, după căderea întunericului, când am revenit, de data asta conduși de mână, ca niște copii mici, în locul cu pricina.

Doar că ținta noastră s-a relevat ușor, printre două piscuri înalte, un alt vârf de munte, turnul de la Empire State Building. De unde eram, părea aproape, Fifth Avenue colț cu... Dar ce Avenue! De la Rockefeller Center la Catedrala Sfântului Patrick, de la Turnul Trump la Empire State Building... Și câte magazine și magazinașe. Ca să nu mai spun de patronului unui butic pierdut la parterul unui zgârie-nori care ne-a luat drept brazilieni (după vorbă, după port...) și care nu s-a lăsat până nu ne-a băgat în micul său shop, de unde am crezut că nu mai ieșim, doar ca să ne ofere, la un preț de dumping, nou apărutul S4. Cu greu l-am convins că suntem din Europa și că nu dorim chilipirul lui (nu știam cum să i-o spunem, fără să îl lăsăm cu inima grea), dar, în cele din urmă, ne-a lăsat să plecăm numai după ce ne-a smuls promisiunea că o să revenim. Acum, chiar să fi vrut să ne întoarcem acolo, nu garantez că am mai fi nimerit drumul.

În cele din urmă am ajuns vizavi de cea mai înaltă clădire din oraș, după prăbușirea Gemenilor. Acum, lângă o stație de autobuz, același cetățean de culoare, cu aceeași mașină de marcat, ne oferea, la pachet, vizita în turn la VIP, împreună cu o călătorie cu vaporul prin Upper New York Bay. Pentru că nu părea fioros și pentru că, peste drum, la intrarea în Empire State Building se întindea o coadă de câteva zeci de metri, am acceptat oferta, rugându-ne, totodată, să nu fie o țeapă. Nu numai că nu a fost, dar vizita VIP ne-a scutit de cel puțin o oră de verificări mai severe decât la aeroport, nu pentru că am scăpat de ele, dar pentru că biletul cu pricina ne-a oferit un traseu diferit de al mulțimii. Asta, până am ajuns la lift. Dar se merge foarte repede și organizat. Iar liftul este, el însuși, o poveste. Sare din 10 în 10 etaje preț de secunde, încât simți cum capul ți se înfundă în stomac și, în câteva zeci de secunde, ajungi la peste 350 de metri înălțime. E adevărat, ultimele etaje, până la observatorul de la 102, le-am parcurs pe scări, dintr-un capriciu al oficialului care îndruma turiștii. Dar ce mai contează? De acolo, de sus, de pe platforma de observare, întrezărești Universul! Undeva, nu foarte departe, Turnul Chrysler, își etalează măreția și, totuși, aici, pe Empire State Building a ales King Kong să își dea obștescul sfârșit.

Detaliile construcției sunt de prisos, că a fost cea mai înaltă construcție din lume până când a fost detronată de Gemeni, că pe turnul ei acostau celebrele dirijabile de peste Ocean, cu amintirea lui Hindenburg cu tot, nu mai contează. Dai ocolul platformei de observare, care geme de turiști, dar fără să te deranjeze cineva, este loc pentru toți fotografii amatori și rămâi mut la priveliștea ce și se oferă. Râul Hudson patronează orașul și îți amintești de accidentul evitat prin priceperea piloților, care au amerizat ditamai avionul, fără să clintească un fir de păr din capul pasagerilor. Apoi cartierele înalte, Brooklyn, Manhattan și, departe, în zare, mică și verde, zeița cu flacăra în mână... Dar privirile tuturor sunt ațintite spre un capăt al peninsulei, unde, la adăpostul unor macarale incredibil de înalte, se înșurubează în aer două turnuri... Acolo, în zare, este Ground Zero...

Iar coborârea se face la fel de ordonat și sigur, trecând pe lângă studentul care strângea audio-ghidurile de la curioșii posesori și care te întreba de unde ești. I-am răspuns în treacăt ”Romania”, convins fiind că o să se uite mirat la mine (nu cursese multă apă pe Hudson de când am fost considerat brazilian), când, arcuindu-și gura într-un zâmbet până la urechi, a zis: ”Hey, man, gimme five! There is Dracula Land, Vlad the Impaler! ” Sincer, mi-am schimbat părerea despre cultura studenților americani!

Doar că, aici, în Orașul care Nu Doarme, timpul are alte valori. Și, dintr-odată, am înțeles că este aproape imposibil să mai ajungem la Docuri, pentru a prinde cursa acvatică... Însă Șoferul de Taxi, amicul de peste Ocean al Prietenului, și-a etalat abilitățile de conducător auto și, printr-un miracol, a zburat peste coloanele înșiruite cuminți în ceea ce se numea rush hour și ne-a adus la docuri taman la timp pentru îmbarcare. E adevărat, nu am mai prins locuri pe scaune, dar nici nu era cazul, ceea ce avea să îi dea oarece bătaie de cap vajnicului căpitan care prezenta, cu lux de amănunte, traseul, deoarece nu o dată îi blocam privirea către pasageri prin preumblările noastre de la babord la tribord și invers, în căutare de unghiuri cât mai bune de fotografiat. Iar vaporul ne-a purtat către marginea peninsulei, la Ground Zero, ne-am apropiat la o aruncătură de băț de noile turnuri, care lucesc incredibil în soare, ca niște construcții futuriste dintr-un nefilmat film de Lukas! Ce materiale folosesc acești americani?

Apoi pe lângă docurile ce adăpostesc heliporturile pentru turiști, căci ce poate fi mai frumos, pentru cei cu dare de mână, decât o vizită aeriană asupra orașului, spre podul Brooklyn, care își întinde arcul metalic centenar peste golf. Ce dacă, acolo, cumplita boală de cheson a făcut ravagii printre imigranții altui veac, condamnați în subteran? Pentru că Jacques Yves Cousteau mult mai târziu a înțeles cauza ei și felul în care se pot evita consecințele... Mai departe, către ceea ce a fost prima centrală electrică ce a alimentat cu energie un oraș, construită de Edison și, cireașa de pe tort, insula care adăpostește cadoul poporului francez, oferit noului stat independent, Statuia Libertății. Coclită, dar la fel de mândră, zeița privește în zare, către cei ce vor să vină. Aceia din Titanic-ul modern, uriașul vapor de croazieră, adevărată Insulă cu Elice imaginată de Jules Verne și în fața căruia toate ambarcațiunile se dau la o parte, cu respect, pentru că al lui este drumul către port.

Dincolo de golf, se înalță, falnic, zgârie-norii din New Jersey, direct din mare, încât nu poți să nu te întrebi ce se va întâmpla cu orașul ăsta în eventualitatea topirii, fie și cu o fracțiune, a ghețurilor de la Poli? Dar, probabil, spiritul constructor al acestui popor va găsi o soluție...

Iar amintirea este fixată de glasul căpitanului, într-un fel de ”carpe diem” rostit patetic, în limba engleză, într-un discurs holywoodian care a smuls aplauze sincere.

Iar de aici încolo, rolul de ghid al Șoferului de Taxi a fost absolut. Nici nu vreau să gândesc ce am fi făcut fără el. Într-adevăr, orașul nu este pentru ageamii, dacă nu îl cunoști, te înghite. Doar că noi am ajuns ușor în Central Park, lângă lacul pe marginea căruia se termină multe filme și, pe o bancă, am mâncat niște burgeri faimoși în zonă, un fel de shaorma, după umila mea părere. De acolo, nu știu cum, ne-am oprit la Apple Store, vizavi de magazinul cu jucării unde Tom Hanks joacă un rol fabulos, dansând pe niște uriașe clape de pian, în Big. Azi, alți copii dansau pe acele clape, dar bucuria le era aceeași!

Iar la ieșire, am privit uimit către hotelul în care ne-a distrat Home Alone 2. Lipsea doar Pomul de Crăciun, dar, este adevărat, mai era ceva timp până la Crăciun. În schimb nu lipseau casele împodobite de Halloween, căci sărbătoarea era pe aproape. Și nici gourmet-ul românesc, în Queens-ul vorbitor de dulce grai carpatin...

Iar periplul newyorkez te duce pe Wall Street, stradă care pare incredibil de înghesuită, pe lângă renumele pe care îl poartă. Ciudată antinomie, în orașul în care cuvântul de ordine este imens, dar poate tocmai de aceea, pentru că afacerile lumii nu au nevoie de imensitate ca să fie, ele însele, imense.

Și nu îl poți încheia, pe el, periplul, fără să te oprești, la miezul nopții, în Times Square, doar ca să recunoști locul de unde, secole în urmă, ai pornit la drum. Este fabuloasă această piață, cu luminile orbitoare ale reclamelor, cu gradena pe care stau sute de persoane, cu turnul cu ceas care domină, până la urmă, Piața Timpului și cu amintirea atâtor filme care își au momentele de glorie în ceasul care bate cumpăna dintre ani. Și, acolo, printre mii de turiști, zeci de mașini și calești imperiale, amețit de luminile care, aici, uită de recesiunea mondială, în sclipirea miilor de kilowați oră, înțelegi definitiv de ce acest oraș nu doarme și de ce își consumă, la infinit, locuitorii.

---

VIZUALIZĂRI: 3954 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI