Treking pe ANNAPURNA

TIPĂREȘTE

Ora 5.30, soarele inca doarme ascuns pe undeva, noi ne desteptam si ne luam hainele ude de la ploaia torentiala din seara trecuta de pe unde le aveam intinse, le varam in valize si pregatim rucsacul ce va veni cu noi in frumoasa aventura pe Annapurna. Valizele le lasam la camera de bagaje din hotel si plecam relativ lejer doar cu un rucsac si cu cele necesare pentru 2 zile pe munte. Este inca intuneric pe cand noi luam micul dejun copios si apoi sarim in autocarul cu care, dupa 15-20 de minute, ajungem la locul de pornire pe traseu. Cateva case ale refugiatilor tibetani ne intampina cu zgomotoase triluri de cocosi vestitori de dimineata in timp ce soarele rasare vesel si neumbrit de nici un nor. Coboram nerabdatori si frematatori din autocar si facem cateva poze cu anuntul care zice ca tocmai s-a deschis o gradinita noua in creierii muntilor. Bravo lor!

Pregatim coloana pentru urcare, in fata merge ghidul nostru, apoi noi, iar in urma grupului asteptand pe toata lumea merge un brav soldat (in rezerva) Gorkha. Soldatul este foarte vesel, are vreo 55-60 de ani si e mereu pus pe glume si distractie. O placere sa il avem printre noi.

Suntem intampinati de o mana de sherpa cu niste cosuri uriase legate de frunte cu celebrul “Namaste”. Salutam si le facem loc spre treptele de piatra care duc spre inaltimi ametitoare. Spre deosebire de noi care eram echipati care mai de care cu haine de munte scumpe, bietii oameni sunt echipati cu haine ponosite, rupte si uzate si tarasc niste slapi de plastic in picioare. Cu toate astea merg atat de vartos carand greutati echivalente cu propria lor greutate, pe cap, ca in curand ies din raza noastra vizuala. Oarecum rusinati pornim si noi pas dupa pas pe treptele de piatra construite tot de sherpa cu mana goala. Drumul nostru trece printr-o padure frumoasa plina cu stegulete tibetane de rugaciune care flutura la orice adiere si duc cu ele spre cer durerea oamenilor alungati din propria tara. Refugiatii tibetani sunt tolerati in Nepal, dar nu au drept de munca, nici drept de a avea posesiuni si nici nu vor primi vreodata cetatenie nepaleza. Prin urmare traiesc in diferite camp-uri construite de guvern, claie peste gramada, sau in case saracacioase construite de mana lor din ce au gasit prin zona. Traiesc din vanzare de bratari si alte nimicuri si mananca ce cultiva pe langa casa. De aceea daca ii intalniti sa nu ii ocoliti, cumparati bratarelele lor pentru ca asta poate face diferenta intre a avea ce pune pe masa in ziua respectiva sau nu (cereau doar 50 de centi pe bucata). Cu gandul la saracia si durerea tibetanilor continuam sa urcam mai sus si tot mai sus. Drumul este abrupt astfel incat dupa vreo 20-30 de minute ajungem la o inaltime ametitoare de unde vedem intreaga vale de sub noi. Ne proptim de scari si executam rapid cateva fotografii uluitoare, cu niste culori greu de reprodus verbal, culorile diminetii. Dupa minutele de urcus abrupt ajungem la zone mai domoale si constatam cu uimire ca intregul munte este locuit. Zeci de case pitoresti din piatra se itesc de dupa fiecare delusor. Terase de cultivare la tot pasul. Poteca ne poarta pasii printre aceste terase si ne incrucisam cu multe vaci care coboara singure, cu capre, caini, copii care merg la scoala si oameni care isi duc traiul zilnic in mijlocul naturii spectaculoase.

Ajungem intr-un fel prin curtile lor, le trecem la 1 metru de usile deschise, si vedem activitatile zilnice in plina desfasurare. Un om impleteste din ierburi un fel de palarii-pelerine de ploaie (vezi foto), altul isi spala rufele la o cismea, vad cu mirare copii citind din cartile de scoala si repetand cu voce tare cocotati pe cate un delusor din spatele casei saracacioase, vad prunci jucandu-se in praf, vad plugul de lemn tras de boi care ara una din terasele montane. Viata simpla si curata a oamenilor ne impresioneaza profund si simtim o pace interioara ce ne patrunde prin fiecare por. Copiii de aici chiar citesc! Ma minunez de fiecare data cand ii vad. Din loc in loc sunt cismele de unde ne umplem sticlele cu apa curata si pura cum numai pe munte poti gasi. Scurte popasuri la umbra imensilor copaci ce cresc in zona sunt binevenite si nu ne putem gandi la odihna ci numai la cum sa surprindem mai bine viata din jurul nostru si cum sa facem sa ducem cu noi aceste amintiri fara sa le estompam claritatea vreodata. Uneori ne intersectam cu sherpa cei porniti odata cu noi si care fac si ei popas ca sa mai respire dupa povara ce o cara. Rad si sunt fericiti, sunt impacati cu viata lor si nu isi doresc sa plece niciodata de la muntele care ii creste la sanul sau. Isi spala slapii in apa cismelei, leaga cosurile de fruntea asudata si pornesc inainte povestind intre ei vrute si nevrute. Nu uita niciodata sa ne salute, dupa legea nescrisa a muntilor, dar si dupa sufletului lor minunat.

Trecem pe langa o scoala si vedem copii in uniforme curate curgand de pe toti versantii si mergand vanjos catre casuta frumos colorata care gazduieste institutia. Ne cer pixuri pentru ca in zona nu se gasesc si au nevoie de ele la scoala. Le dam cu mare drag, dar nu avem prea multe la noi. Gasim solutia si le dam cativa banuti. Ochii le stralucesc fericiti si ne multumesc cu mainile impreunate ca intr-o rugaciune. Mai fericiti suntem noi sa ii vedem asa! Cine stie cati kilometri au de mers pentru a cumpara pixurile alea…Pe tot parcursul urcarii am vazut copilasi, muntele este plin de tinerete si viata. Am gasit si mici dughene care vindeau cateva bombonele. Le-am cumparat pe toate si le-am oferit mereu copiilor. Erau atat de fericiti, probabil ca nu mananca prea des asa ceva. Dealtfel si magazinul avea putine, vreo 10 bucati si atat. Ceilalti colegi au mai gasit numai biscuiti, nici aia prea multi. Legea muntelui spune ca daca cineva iti trece pragul cand tu mananci trebuie neaparat sa ii oferi, iar calatorul trebuie neaparat sa manance si sa mai ceara o portie, altfel este o insulta la adresa gazdelor. La unul dintre popasurile noastre ghidul a trecut pragul unei case fix la ora mesei. Bineinteles ca a trebuit sa asteptam sa manace 2 portii! Noroc ca nu am trecut toti pragul casei respective! Oameni generosi, calzi, primitori, ne-am simtit mereu ca acasa.

Urcusul nu este greu, oricine are putin antrenament il poate face cu succes. Pietrele de pe Annapurna sunt foarte stralucitoare. Unele pareau a fi din aur, altele din argint si straluceau in bataia soarelui de ne luau ochii! Pe la pranz caldura a devenit puternica, soarele ardea innebunitor, pietrele astea ne orbeau si noi cautam umbra si apa. Popasurile deveneau mai dese, siroaie curgeau de pe tricourile noastre iar pulsul urca odata cu gradele si altitudinea. Cu inima bubuind ne aruncam pe cismele si ne turnam apa in cap. Asteptam sa sfaraie dar nu sfaraia! Deodata palcul padurii ne sare in fata si ne repezim catre el la umbra. De acolo incepeau alte scari din piatra. Ne intersectam cu un drum de masina pe care urca si huruia din toate balamalele, inconjurat de nori de praf, un camion plin cu militari. Se pare ca mai sus exista si o garnizoana. Aflam povestea neinfricatilor soldati Gorkha si cum au aparat ei Nepalul si au alungat englezii hrapareti. Jertfa bravilor soldati este inscrisa si pe steagul nepalez prin culoarea rosie. Suntem mandri ca avem unul printre noi. Isi poarta cu fala palaria pe care o are de cand isi servea patria si asteapta rabdator dupa ultimul turist din grup, ba chiar am vazut ca impingea pe cineva care obosise! Era tare haios! La un moment dat l-am vazut cu vreo 3 rucsaci in spate desi nu era treaba lui.

Ajungem pe o culme de unde se vedeau alte culmi mai inalte decat a noastra. Intre ele se adancea o vale terasata frumos care rasuna, bubuia si vuia cu ecouri impresionante de…Rihanna! Mda, in varful muntelui haulea cat o tineau silicoanele Rihanna din niste boxe. Nu ne-a venit sa credem dar am urcat asa cu Rihanna si cu altele ca ea inca vreo ora pana am ajuns la un sat. Satul era in sarbatoare iar tinerii pusesera pe o movila niste boxe enorme de unde haulea muzica draceasca si asteptau fetele la discoteca. De cum am ajuns, desigur, au dat roata la fetele noastre. Erau atat de haiosi, aveau freze gen “manga” cu tot felul de taieturi asimetrice, creste, lame de topor si alte coafuri la moda. Pacat ca fetele noastre nu prea i-au bagat in seama. Si ce credeti, in satul acela de pe creasta, deasupra norilor, trona chiar si o scoala din lantul “American school” dotata cu teren de tenis si teren de fotbal! Ceva mai incolo vedem o casuta mica in care era un dispensar unde o mama cu un copilas in brate astepta tratament. Ne-am odihnit pe un gard cateva minute si am ridicat ochii spre cer. Se adunau nori negri si grei. Undeva in vale bubuiau tunetele si noi vedeam fulgerele de deasupra norilor, senzatie interesanta. Vantul mirosea a ploaie si incepea sa se inteteasca. Tricourile fluturau iar lumina devenea de un gri stralucior si ireal. Ghidul a marit pasul si am inceput sa gonim, printre copaci cu flori rosii mari cat pumnul, catre cabana care urma sa ne gazduiasca peste noapte. Nici nu am pus bine piciorul in hol ca a inceput o ploaie torentiala si s-a lasat un frig patrunzator de scoteam aburi pe gura. Fulgerele zguduiau geamurile cabanei si ploaia aluneca pe peretii exteriori pravalindu-se la vale in suvoaie si torente. La un moment dat printre aburii care incetosau ferestrele am auzit bubuituri puternice in acoperis. Incepuse o grindina deasa si mare care rapaia si batea darabana din toate partile. Nu-i bai! Ne-au dat cheile imediat dar nu puteam merge la camere caci trebuia sa iesim pentru asta. Asa ca am asteptat la mese sa treaca urgia. Am baut ceaiuri si am luat masa de pranz-seara, desigur mancare nepaleza foarte buna, proaspata si calda! Oamenii se grabeau sa ne serveasca si sa ne incalzeasca. Au fost foarte primitori.

Cand s-a mai potolit ploaia am fugit in camere. Mari, spatioase, cu baie dar cu spatiu intre ferestre si tocuri (o fi o moda?) de iesi cu degetul afara. Nu conteaza, ne invelim bine si nu avem probleme cu frigul!

Am schimbat hainele ude de la transpiratie si inghetate de la frig si ne-a intalnit la receptia-restaurantul hotelului. Ploaia s-a potolit. De acolo am hotarat sa mai mergem intr-o mica excursie de o ora pe munte. Era tare frumos! Norii negri strabateau cerul impinsi de vant cu viteza mare, picuri mari mai curgeau de pe frunzele copacilor pe fetele noastre calde, aburi ieseau din pamantul reavan. Mirosea a curat, a pur, a proaspat si verde! Iarba uda ne atingea gleznele, iar noi urcam pe o potecuta din spatele hotelului spre o culme de unde se putea admira un splendid concurs de viteza intre norii ce strabateau valea de la un capat la altul. Acolo sus, maretia muntelui se vedea in toata splendoarea. Valea aburind, case fumegand, copacii frematand, terasele umede si varfurile inzapezite imbiau la meditatie si zbor catre un alt univers. L-am rugat pe sherpa sa facem impreuna cateva pozitii de yoga si iata ce a iesit (vezi foto). Nimic nu se compara cu viata in mijlocul naturii, cu un asemenea peisaj in jur, cu oameni deosebiti alaturi. Am simtit cu totii ca suntem norocosi sa avem privilegiul de a ajunge in asemenea locuri incarcate de energie si puritate. Oboseala ramasese undeva in urma si nimeni nu vroia sa plece de acolo. Un trup nou si plin de forta ne fusese dat cadou de marele si puternicul munte. Picioarele ni se miscau in voie de parca eram copii la joaca. Din pacate lucrurile frumoase dureaza putin si iata ca picuri mici si desi anuntau o noua rapaiala. Asa ca a trebuit sa parasim acel loc supranatural si sa coboram in galop spre cabana noastra. Se lasa seara si linistea peste magicul Annapurna. Cabana noastra era inca luminata in sala de mese iar noi ne pregateam de petrecere. Ghidul nostru impreuna cu soldatul Gorkha si cu cativa oameni de la hotel, facusera rost de o cetera din aia si au inceput sa cante FIRIRI si sa danseze. Am dat o mare petrecere, din nou, la lumina unui bec palpaitor, pana tarziu in noapte, de parca nu urcasem pe munte toata ziua! Ne-am culcat cu paturile in cap in camerele noastre si iata….

Ora 5.30 dimineata…tututuuuuuu…desteptarea ca rasare soarele! Spala dintii si trage perdeaua de la geamuri cu ochii inca incetosati. Wooooooooow!!! Exact asa am facut! Am ramas cu gura cascata ca la…. peisaj! Ceva nemaipomenit se intindea in fata ochilor nostri! Ceva ce nu am vazut in seara precedenta din cauza norilor negri! Ceva uluitor si greu de descris in cuvinte! Marele Himalaya ne dezvaluia putin din grandoarea si minunile sale. Am dat navala afara pe terasa ce tinea loc de curte. Eram toti acolo si am stat in adoratie si admiratie multa vreme. Iata, am sa incerc sa va povestesc desi cuvintele nu pot cuprinde tot ceea ce am simtit atunci.

La stanga noastra in zare, varful Annapurna South, drept in mijloc marele munte sfant, Fishtail – coada de peste, iar la dreapta alte varfuri semete din lantul Annapurna, respectiv Annapurna 2 si 3. Toate inzapezite, stralucitoare, diamantate in lumina rasaritului de soare.

Cate un tril razlet de pasare, o fina adiere de vant, strigatul indepartat al unui vultur si linistea de dinaintea rasaritului de soare. Si deodata, cand primele raze razbateau din spatele muntilor, trilurile pasarilor s-au intensificat iar boarea diminetii ne-a izbit in fata si ne-a ravasit parul. Lumina se scurgea pe crestele indepartate si facea ca peisajul sa para ireal, desprins dintr-o carte cu povesti puternic ilustrata. Mirosul de verde pur ne strabatea narile si din cand in cand adieri inghetate venite de pe creste le luau locul, umede si intense. Trebuia doar sa inchizi ochii si sa tragi in piept lumina, culorile, aromele si sunetele ca sa le iei cu tine pentru totdeauna. Senzatia de zbor afara din propriul corp era puternica. Acolo puteai zbura liber spre cer. Am stat asa zornaind doar cu aparatele foto multa vreme, in tacere si contemplatie. Paradisul chiar este pe pamant, trebuie doar sa il cauti!

Cand ne-am revenit soarele era sus pe cer iar noi admiram cel mai spectaculos dintre varfuri, Fishtail-coada de peste. Arata ca doua degete incrucisate si este muntele lor sfant. Nimeni nu are voie sa mearga acolo. Cine a incercat, nu s-a mai intors niciodata. Ceilalti munti din lantul Annapurna sunt abordabili si extraordinar de frumosi.

Am facut numeroase poze in toate chipurile si felurile incercand sa luam cu noi cat mai mult din ceea ce vedeam. Am luat micul dejun la cabana si am purces catre coborarea spre Pokhara, pe alt traseu, la fel de spectaculos si incredibil, traseu plin de case, terase, sherpa cu baloti in cap, copii si animale.

Trecking-ul a fost un lucru minunat pe care il voi tine minte toata viata si pe care as dori sa il repet, de data asta mergand mult mai sus si mai multe zile. Viata pe Himalaya, oricare dintre muntii sai, este spectaculoasa, minunata datatoare de forta si miraculoasa!

Aerul montan, energia acumulata, soarele, scenele din viata oamenilor, modul lor de trai modest, curat si primitor, locurile frematand de viata si spiritualitate profunda sunt lucruri pe care putini oameni le vor putea trai si intelege cu adevarat. Totdeauna am crezut si am simtit ca locul unde mergi te alege si iti permite sa vii acolo sau nu. Ne consideram norocosi sa fim admisi in grupul exploratorilor de locuri unice si dorim sa ne intoarcem in zona cat mai curand. Multumim Nepal pentru tot ceea ce esti!

rog webmasterul sa adauge melodia urmatoare

http://www.youtube.com/watch?v=URXBV9aZVsA

---

VIZUALIZĂRI: 3666 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI