Maputo, o capitală vibrantă și prietenoasă

TIPĂREȘTE

Capitala Mozambicului este așezată pe marginea unui golf din Oceanul Indian, cu o perspectivă splendidă spre plajele înțesate de turiștii dornici de soare și de sporturile acvatice, alături se află vestitul cartier Baixa, unde sunt amplasate cele mai cunoscute restaurante, cluburi de noapte, cinematografe și studiouri de filmare. De aici, pornesc spre lume vapoare pline de cărbune, cherestea, lemn tare, mirodenii, bumbac, zahăr, sisal sau produse textile.

Pentru a nu avea surprize și momente de suspans nedorite, este bine să ai, mai ales în zonele aglomerate, un număr de cuvinte portugheze de socializare. Eu fie că le memorez, fie că le scriu pe telefon, după lecțiile învățate pe străzile din Ulan Bator și Karioko Market din Ad Es Salaam: Holla, Bono dia, amigos, Como este, Quanto costa, Eu sou de Rumania, Obrigada, Ate logo (La revedere)...

Astăzi, ținta mea este cea mai vizitată fortăreață, Maputo Fort, un loc plin de emoție și de istorie pentru localnici. Pe măsură ce străbat arterele și bulevardele din Maputo, opresc la cele mai apropiate obiective, unde nu pierd prilejul de a vorbi și a studia limbajul corporal al oamenilor de pe stradă. Cam toată lumea îți zâmbește prietenos, păstrează contactul vizual, femeile se pupă pe o parte și pe alta a obrazului dar când vorbesc cu persoane necunoscute își țin privirea aplecată în jos. Bărbații, în schimb, stau mai aproape când își dau mâna, nu se pupă, dar nu ezită să sărute femeile, se bat pe umăr și comunică într-o notă caldă.

Reușesc să mă împrietenesc cu două femei, Faruha (bucurie), Arijana (paradis) și cu un bărbat, Smiyu (născut în sezonul uscat), care, după ce mă întreabă de unde vin și cum este țara mea, acceptă să-mi pozeze. Ei bine, cred că nimeresc dintr-o întâmplare să surprind cel mai expresiv instantaneu din Maputo, cu trei oameni ce izbucnesc în râs când le spun „ Smile to Mzungu, please! ” (Zâmbiți la Omul Alb, vă rog!)

Zăresc o strungăreață, sau, mai bine zis, un dinte din față lipsă la Arijana, detaliu pe care reușesc să îl prind în imagini și, cu inima-n dinți, o întreb:

-Îmi cer scuze pentru indiscreție, am remarcat la mai multe femei din Africa lipsa unui dinte din față...

-Da, la tribul meu... este un obicei de multe sute de ani și îi spune Arijana. Este semnul femeilor și fetelor din trib, un semn ce poate fi înlocuit de farfurii în buze, toteme pe față sau pe brațe, cercei sau inele în urechi sau în nas... toate arată fie vârsta, fie poziția pe care o ocupă în trib. Noi am venit la oraș să muncim, dar atunci când ne întoarcem la trib, respectăm obiceiurile strămoșilor noștri.

-Strungăreța dintre dinți se mai numește la noi și love-gap (strunguța dragostei) pentru că femeile cu strunguță fac dragoste mult mai bine! o completează Simiyu, spre veselia generală.

Le mulțumesc spunându-le ce norocos sunt să întâlnesc oameni ca ei pe o stradă din Maputo și, la primul popas pentru o cafea, aflu că cei din tribul ei cred că Soarele (Lisa) și Luna (mawu) și-au trimis fiul (Gu) pe pământ pentru a-i învăța pe oameni cum să-și procure hrana și cum să-și clădească un adăpost.

Îmi continui drumul spre partea de sud-est a metropolei și îmi sare în ochi o altă curiozitate, anume că, doar hoinărind pe străzile din Maputo, poți învăța o parte din istoria și geografia Mozambicului. Bunăoară, merg Strada Kim Sung și o iau la drepta pe Mao Se Tung, ca să o iau apoi pe stânga pe Salvador Alliende. Pășesc cu greu greu pe Vladimir Lenin, și trec de intersecția Ho Chi Min, ca să ajung Julius Nevere (fost președinte al Mozambique-lui), pentru a mă opri pe Avada Friedrich Engels...

Fortăreața cu aspect de cetate medievală a fost ridicată cu vreo patru sute de ani de către portughezii aflați într-o dispută comercială cu englezii, germanii și olandezii care voiau și ei un loc la împărțirea resurselor africane. Între ele patru ziduri se puteau adăposti cam zece mii de soldați, de fapt, în locul unde astăzi vezi artefacte militare, tunuri de apărate și de asalt, o colecție de nave de război portugheze din secolul al 16-lea, în miniatură, statui ecvestre de lideri militari, tablouri de epocă având în prim plan figuri proeminente din istoria oaspeților cuceritori. Fiecare pietricică emană istorie și emoție dar și întrebarea ce mă frământă în fiecare zi petrecută în Africa: dacă nu cumva invazia europenilor mânați de aventură, de orgoliul regilor, de bogății și de noi teritorii, a fost, în egală măsură, și o mare șansă pentru africanii de astăzi...

Este deja două după amiază. Ora prânzului mă prinde în apropierea Restaurantului Zambi, pe Avenida 10 de Novembro, un restaurant specializat în hrană marină. Intru într-un local gen boutique, cu interior belle epoque și art deco portughez, mese și scaune din vestitul hard wood și covoare arabe, portrete și gravuri de epocă pe pereții albi și netezi, perdele albe brodate și draperii de culoarea cireșului copt.

Nici nu apuc să mă așez bine la masă, că domnul Alvaro, un bărbat chipeș, cu barbă albă, la peste șaptezeci de ani, mă întreabă de unde vin. Când aude că sunt român, îmi spune povestea savuroasă a unui român care ar fi înotat mai bine de zece kilometri până la mal, după ce vaporul, sub drapel pakistanez, ar fi naufragiat. Omul despre care auzisem din presă, fără să știu că voi ajunge în această parte a lumii, a fost preluat de un trib de pe coastă și în scurt timp a devenit liderul comunității, a deschis un magazin și a apărut de mai multe ori în presa locală înconjurat de frumusețile tribului care îi asigurau tihna cu niște avantaje uriașe... Îmi amintesc de acele poze, văzute cu vreo cincisprezece ani în urmă și cum acest marinar din Moldova îi invita pe alți români în paradisul lui tropical.

Comand o supă verde de fasole, cu praf de ceapă, suc de roșii, cartofi piure și păstăi verzi, după spusele lui Imani (credință), fata care mă servește. Urmează apoi, matata, cea mai cunoscută mâncare tradițională, din ceapă, ulei vegetal, alune, scoici, frunze de manioc, creveți și lapte de nucă de cocos. Mănânc cu impresia că totul este vegetal și fără o senzație clară de saturație, așa cum este normal, de altfel.

După ce mă întreabă dacă mi-a plăcut mâncarea care costă echivalentul a 16 USD, domnul Alvaro, cu tatăl portughez și mamă africană, mă întreabă dacă mi-a plăcut mâncarea localului, ca apoi să continue:

-Cred că dacă în România sunt mulți oameni ca marinarul acela, sunteți un popor romantic și aventurier.

-Mulțumesc, d-le Alvaro. Avem și oameni cu adevărat celebri. Dar, până la urmă fiecare popor trebuie să aibă și câțiva Robinson Crusoe mai mititei.

---

VIZUALIZĂRI: 1165 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI