Un mic colț de Rai - partea a doua!

TIPĂREȘTE

Lefkada - "un colț de paradis "!

Partea a doua!

Diminețile noastre nu erau așa de matinale, eu mă trezeam primul, după care, sătul de așteptare, îmi trezeam fetele care dorm de obicei până la amiază dacă le las...

După micul dejun și cafeaua aferenta am pornit către următoarea destinație: - "Porto Katsiki", o altă perlă a litoralului Lefkadian pentru care vom parcurge vreo 20 de km.

Drumul nostru către frumoasele plaje vestice ale insulei trece prin portul Vasiliki, apoi se continuă cu două variante:

-una de coastă mai abruptă dar spectaculoasă și alta prin interiorul insulei printre vegetația de măslini și pini.

De cele mai multe ori am ales drumul de coastă, plin de adrenalină, peisaje și serpentine care-ți taie răsuflarea.

Drumul de coastă îmi aduce aminte de Transfăgărășan, doar că pe partea stângă se întinde turcoazul fermecător al Mării Ionice, iar cele câteva refugii în care poți opri și admira peisajul sunt un prilej de încântare:

-portul Vasiliki se află la câțiva km mai jos, în capătul golfului din stânga peisajului ce se destăinuie ochilor,

-în față și dreapta se întinde nesfârșită Marea Ionică presărată cu insule mai mari și mai mici dintre care Kefalonia este cea mai impunătoare, alături de ea se pot vedea Ithaka și Arkoudi.

Apoi drumul se continuă, urcând către nord-vestul insulei și ieșind din nou deasupra mării, pe coasta vestică, unde ne aflăm la aproape 1 km deasupra mării, având la orizont doar turcoazul Mării Ionice până în Italia.

Am coborât spre plaja Porto Katsiki pe un drum asfaltat dar îngust pe unele porțiuni, după câțiva km de coborât pe serpentine, am întâlnit o parcare în curs de amenajare pe partea dreaptă, iar pe partea stângă una asfaltată și deschidă, cu taxă de 10 euro pe zi, la baza drumului se afla o altă mică parcare, de câteva mașini care încheia acest traseu cu un rond unde te puteai întoarce mașina.

După ce am descărcat sculele pentru plajă, am întors și am urcat câteva sute de metri pe drumul de întoarcere, lăsând mașina în capătul coloanei de autorurisme parcate pe margine, nu înainte să pun și o piatră la roată, șoseaua fiind înclinată mai rău ca pe Transfăgărășan...

Când am ajuns noi pe plajă, la orele amiezii, locul era animat de lume, iar în golful generos se aflau câteva dintre vapoarele și corăbiile care fac excursii în jurul insulei și nu numai...

Am urmărit câteva minute animația de pe mare și de pe plajă, superbul peisaj ce se observă de la înălțime, iar apoi am coborât și noi între lumea de pe nisip.

Plaja este una de mărime medie, in lungime de peste 1 km, aglomerată în zona de coborâre a scărilor, însă, la câteva sute de metri de acestea, aproape goală.

Pe la jumătatea plajei ne-am instalat și noi umbrela indispensabilă la orele amiezii când soarele este puternic chiar și în septembrie, apoi am intrat in apă...

Aproape toate plajele vestice au pietre măricele la intrarea în apă, ăsta fiind probabil singurul inconvenient, dar se găsesc și porțiuni cu nisip mai fin pentru toate gusturile...

Aici am întâlnit acei negustori pe plajă, asemănători celor de pe plajele noastre dar mult mai puțini și civilizați, unii ofereau croaziere cu Nidri Star sau alte companii, alții gogoși, mâncare și băutură de la barurile de deasupra plajei sau suveniruri...

Dintre toate vasele de croazieră ce se aflau în raza vizuală a golfului, cea mai impunătoare și animată era Makedonia Palace...

Noi aveam deja rezervare pentru o croazieră cu Odysseia, însă la rugămintea fetelor am hotărât să mergem într-o altă zi și cu Makedonia ceea ce a fost un lucru înțelept, cele doua croaziere având itinerarii diferite, abordare și atmosferă cu particularități unice. Pe plajă, firește, destui romani, aproape un sfert păreau a fi conaționali, în general civilizați.

Marginile plajei se sfârșeau în stâncile abrupte la bază cărora apa săpase caverne mai mici sau mai mari în care cei mai curajoși îndrăzneau să înoate.

Ochelarii de apă au făcut deliciul scufundărilor, mediul subacvatic este spectaculos atunci când intri intr-o apă atât de limpede, în care poți privi fundul mării ce se află la zeci de metri sub tine și îți creează senzația unui zbor deasupra peștilor...

Plaja și apa sunt animate de bolovani imenși numai buni de folosit pentru ședințe foto sau rampă de sărituri în apă...

Ziua a trecut la fel de repede ca fiecare zi petrecută acolo unde cele mai frumoase peisaje și culori îți bucură privirea, acolo unde muntele, apa, soarele și oamenii sunt frumoși, calzi și primitori...

După orele 18 am rămas tot mai puțini pe plajă iar după ora 19, când am plecat noi, am mai lăsat în urmă două, trei cupluri de îndrăgostiți ce voiau probabil să rămână până după apusul soarelui...

Mașina noastră rămăsese singura parcată pe șoseaua înclinată, cu sens unic, care ducea către drumul principal.

Am ajuns pe înserat la Vasiliki și am tras direct în fața restaurantului nostru de suflet: "Pondi" pentru a savura din nou cele mai gustoase bucate ce le poți găsi în zonă...

Imediat ce ne-am așezat la masă am fost salutați de o fetiță, apoi am văzut-o pe cea de lângă ea, erau vecinii noștri de la cazare, cei care ne-au povestit pentru prima dată de Pondi și care luau masa tot aici.

Am unit două mese și ne-am așezat cu toții laolaltă:

Angi și Sorin sunt din Timișoara, au doi copii minori, frumoși și isteți cu care sunt în vacanță, cu ei am stat în fiecare seară la povești, la terasa din fața camerelor unde eram cazați, împărtășind-ne experiențele de pe insulă...

Oameni extraordinari, adevărați bănățeni educați, informați și plini de umor, o familie frumoasă cu care ne-am înțeles bine și ne-am împrietenit rapid în cele câteva zile petrecute împreună, Mara fiind fermecată de povestirile, atitudinea caldă și protectoare a lui Angi...

A doua zi se anunțase a fi mohorâtă cu șanse mari de ploaie așa că ne programasem câteva călătorii în interiorul insulei, aveam în plan să vizităm satul Karya, o fabrică de ulei de măsline, o cramă și chiar orașul Lefkada, dacă mai era timp, oricum o pauză de soare era binevenită după ce mă prăjisem la propriu pe piciorul drept, între gleznă și genunchi din cauza expunerii la soare...

A doua zi, duminică, am dormit până târziu, știind că vremea va avea șanse de ploaie, iar după ce ne-am făcut somnul am ieșit afară cu ochii în căutarea norilor...

Spre surprinderea noastră nu era niciun nor deasupra, temperatura era asemănătoare cu zilele din urmă, dar hotărârea fusese luată: mergem către centrul insulei în ideea că vremea se va putea strica după-amiază.

Am pornit la drum.

Primul popas a fost la o cramă de vin unde o domniță care era la recepție ne-am condus prin podgoria cramei și prin încăperile unde aveau utilajele și bazinele în care țineau vinul, apoi în sala de îmbuteliere, fiind un adevărat ghid pentru noi și o altă pereche care ne-am nimerit acolo...

După aproape o oră am pornit spre satul din inima insulei, Karya...

Karya este un sat cocoțat în vârful muntelui, un sat cu așezări cochete, unele medievale, tradiționale iar altele moderne, o așezare în centrul căruia se află o zonă turistică plină de terase, baruri și taverne înșirate pe câteva străzi pavate cu piatră.

Am găsit o tăbliță care indica drumul către muzeul folclorului și-am apucat într-acolo. După câteva minute de urcat pe străzile de munte șerpuite, am ajuns la muzeu. La intrare în muzeu este afișat un anunț cu privire la masurile de protecție sanitară și prețul vizitei pentru adulți și copii.

Imediat ce am intrat am pășit pe o terasă de unde se înalța o construcție impunătoare din piatră și lemn pe vreo două etaje.

Pe terasă se aflau câteva obiecte tradiționale expuse, prese pentru uleiul de măsline și butoaie de lemn pe care le analizau trei bătrânei ce păreau a socializa :

doi bărbați în vârstă de peste șaptezeci de ani și o femeie cam tot pe acolo...

Am realizat apoi că unul dintre bătrânei vorbea într-o engleză greu de descifrat despre obiectele expuse... Imediat, acesta m-a întâmpinat cu un hello și-un zâmbet binevoitor, poftindu-ne către scările ce urcau spre clădire, moment în care am realizat că el era ghidul muzeului.

Scările de piatră urcau spre partea superioară a clădirii având pe de o parte și alta anexe ce adăposteau diferite obiecte de artă tradițională, ustensile și unelte folosite în gospodăriile locuitorilor insulei cu zeci și sute de ani în urmă.

În capătul scărilor se afla intrarea într-o mansardă încăpătoare unde erau expuse obiecte de artizanat, țesături și broderii lucrate manual de Maria, bunica ghidului nostru, după cum am înțeles in engleza indescifrabilă vorbită de acesta, născută la sfârșitul secolului XVIII.

Mariei îi fusese amputată mâna dreaptă pe la zece ani, după ce căzuse dintr-un copac, iar la câțiva ani după aceea a rămas beteagă și de mâna stângă, căzând tot din copac, ceea ce a condamnat-o la o viață solitară, fiind subiectul glumelor răutăcioase ale tinerilor, prejudecăților și etichetelor puse de societate.

Confruntându-se cu o societate ostilă, Maria se refugiază în casă unde încearcă să-și găsească o ocupație folosindu-și mâna stângă, traumatizată și aceasta, pentru a broda.

Succesul pe care l-a avut în scurt timp cu articolele sale a ajuns până la porțile regale, regina Angliei venind în Lefkada pentru a o cunoaște și încuraja pe Maria, lucru ce a determinat-o să-și transforme casa în prima școala de artă și meserii, de țesături și broderie din Lefkada.

Mansarda este sanctuarul creațiilor Mariei, acolo se află majoritatea lucrărilor sale, inclusiv ultima broderie la care lucra în 1948 când a decedat.

Din mansardă, o scară interioară în spirală ne coboară către principala încăpere a muzeului, locul unde elevele Mariei deprindeau arta broderiei, locul unde băieții puteau învăța să tundă, să repare încălțăminte, locul unde ghidul nostru și frații lui serveau masa, studiau și dormeau.

N-am putut părăsi acest etaj al clădirii până ce n-am jucat rolurile elevilor acelor vremuri, ghidul așezând fetele pe băncile unde, doar cu mâna stângă, trebuia să brodezi o bucata de pânză iar bărbații să tundă.

Parterul arată ca o magazie imensă, cu pardoseală de piatră unde probabil funcționa un magazin de vânzare a produselor lucrate manual de Maria și elevele sale, această afacere fiind continuată și astăzi de fetele din localitate și valorificate de ghidul nostru...

Muzeu în ansamblul lui aduce cu casa lui Ion Creangă din Humulesti doar că este de vreo zece ori mai mare și plină de obiecte de artizanat, articole de îmbrăcăminte și unelte ale secolului trecut...

După ieșirea din muzeul folclorului, văzând că vremea este în continuare frumoasă am hotărât să bifam și astăzi o plajă și să renunțăm la vizita fabricii de măsline...

Ne-am îndreptat către nord - vestul insulei către una dintre plajele la care poți ajunge cu mașina până pe marginea ei.

Plaja Kathisma este o plajă de câțiva km lungime, străbătută de un drum de nisip și piatră de-a lungul căruia se găsesc aliniate baruri și taverne.

Locul aduce puțin cu Mamaia noastră, un loc animat, cu muzică de la baruri, cu parapantiști care aterizează pe plajă, cu familii cu copii mici, însă cu pietricele la intrarea în apă.

Kathisma n-are farmecul plajelor care îmbină coastele abrupte ce coboară pe plajă în apropierea apei, dar are același turcoaz fermecător de care nu te poți sătura să-l admiri, care se întinde pe toată partea vestică a insulei.

Înainte ce apusul soarelui ne-am pornit spre vârful insulei către "Fly me" pentru a vedea acel moment magic al apusului, de la înălțimea de unde și parapantiștii își iau zborul...

Pe drumul către "Fly me" cerul a început să se acopere de nori, ceea ce ne-a determinat să ne întoarcem și să ne îndreptăm către "Old Plane Tree", o taverna despre care auzisem lucruri frumoase și care se află la mai puțin de doi km de cazare...

La "Old PlaneTree" nu aveau fructe de mare asa ca am comandat coste de miel, Ram a comandat hamburgeri iar Mara paste. Niciunuia dintre noi nu ne-a plăcut în mod deosebit mâncarea comandata așa că mulțumim dar nu mai venim...

Ajunși la cazare ne-am băgat repede la culcare pentru că a doua zi urmam a ne trezi dis de dimineață pentru a ajunge în portul Nidri de unde aveam să plecăm in prima noastră croaziera pe mare...

A doua zi, pe la 06:30 ne-am ridicat din pat, am luat micul dejun și-am plecat spre Nidri unde am ajuns după vreo 20 de minute.

Am găsit o parcare ad-hoc, fără plată, pe o stradă paralelă cu strada principală a portului, în apropierea parcării principale, unde era o taxă de câțiva euro.

Am lăsat mașina lângă alte trei mașini și-am pornit înspre port mergând pe jos vreo cinci minute,

În port se vedeau andocate diverse vase; iahturi, corăbii, bărci, feriboturi, vapoare și vaporașe printre care și vasele de croazieră.

Am numărat vreo zece vase care făceau croaziere printre care și a noastră Odysseia...

Lângă Odysseia se afla și Makedonia Pallas, vasul pe care îl admirasem pe plaja Porto Katsiki și cu care voiam să dăm o tură peste două zile...

După ce am plătit biletele pentru Odysseia, am urcat și ne-am ocupat locurile pe partea stânga, aproape de prova, după care am coborât și ne-am luat bilete pentru ce-a de-a treia zi și pentru croaziera cu Makedonia Pallace care au costat 75 de euro, jumătate din suma pentru croaziera cu Odysseia.

Odysseia este o corabie mai mică, are o capacitate de câteva zeci de persoane în timp ce Makedonia este de câteva ori mai mare, cu o capacitate de peste cinci sute de pasageri...

Ambele ambarcațiuni și croaziere au farmecul lor, particularități și chiar itinerarii diferite.

Am urcat primii pe vas, în jur de 08:30, apoi au început să sosească tot mai mulți turiști, iar în jur de 09:30 căpitanul a ridicat ancora în sunetul unui corn făcut dintr-o scoică imensă, vasul avea toate locurile pe bănci ocupate...

După ce ne-a urat bună dimineața în vreo 20 de limbi străine printre care și română, ghidul ne-a prezentat programul zilei și itinerarul.

Primul popas a fost la grota lui Papanikolis, o grotă a insulei Meganissi in care își aveau adăpost submarinele germane în al doilea război mondial.

Grota are peste o sută de metri lungime și vreo 30 înălțime, despre adâncime nu mă pot pronunța cu toate că am sărit și-am făcut baie în apa cristalină și caldă, alături de alți turiști.

După câteva zeci de minute, căpitanul a ridicat ancora pentru a ajunge într-un mic port al insulei de unde, ghidul nostru, o fată la vreo 30 de ani ne-a purtat pe cărările și treptele către satul Spartochori, a cărui istorie interesantă ne-a fost dezvăluită de pe o terasă de unde se putea admira o panoramă fermecătoare a micului port unde ancorase și Odysseia, iar în depărtare de vedea Lefkada și câteva insule mai mici.

Localitatea avea străduțele înghesuite, pavate cu piatră, clădirile înalte, viu colorate, ornate cu flori la ferestre, pe scările ce urcau către mansarde, în fața magazinelor și chiar pe pereții caselor de piatră.

În curțile in care se găsea puțin pământ creșteau magnolii impunătoare, rodii cu fructele aproape coapte sau măslini.

Am poposit la o tavernă unde am mâncat gyros, înghețată și fructe, apoi am vizitat o biserică veche și ne-am întors în port, de unde ne-am îndreptat către una dintre plajele pustii, accesibile doar de pe mare, unde ni se pregătea prânzul :

- pe plajă, doi mateloti așezați lângă un grătar de cărbuni, perpeleau frigărui cu carne de oaie și capră. Lângă grătar se afla o pădure de umbreluțe pe care aveam să le întindem după plac în locul unde voiam să luăm masa, pe plajă.

În timp ce căpitanul arunca ancora, pasagerii se aruncau deja în apa limpede și caldă a "mării lui Ionică"...

După ce m-am echipat pentru scuba diving, am coborât pe plajă, lăsându-l pe corabie doar pe căpitan și un membru al echipajului care începuse a amesteca salata grecească într-un mare vas metalic, pregatindu-ne masa de prânz...

Am intrat in apă și am înotat alături de pești și alți fanatici ai scufundărilor, fermecați de lumea acvatică în care uneori ai senzația că zbori...

După ce am obosit "zburând" printre pești i-am dat echipamentul de scufundare Marei pe care am convins-o cu greu să mai iasă din apă și vină la masă...

Grătarul era gata, pe o masă imensă, echipajul vasului ne-a pregătit la o farfurie câte două frigărui foarte gustoase, cartofi, salată grecească, măsline și tzatiki.

De băut am avut două sortimente de sucuri carbogazoase și două de vin... Oricine putea trece sa-și facă "plinul" cu mâncare sau băutură de câte ori avea nevoie.

După masa copioasă, ne-am făcut siesta la plajă, apoi am mers în capătul acesteia unde se afla o cavernă în forma unei scoici imense de mare, în capătul căreia, ca o perlă, se afla o bucată de lemn pe care s-a așezat Mara să contempleze marea.

În jur de ora 15 vasul s-a pus în mișcare spre o altă destinație din jurul insulei, acostănd în larg unde ne-am aruncat din nou în mare câteva zeci de minute, după care ne-am învârtit în jurul insulei Scorpios, insula cumpărată de Onassis pe la jumătatea sec. XIX, unde a investit enorm în bunăstarea zonei și a calității vieții locuitorilor, căsătorindu-se Jackie Kennedy, după asasinarea președintelui american, după care și Onasis a decedat într-un accident aviatic, iar de atunci povestea devine tristă pentru că moștenitoarea acestuia n-a mai avut aceeași pasiune pentru Grecia și a vândut insula unui miliardar rus.

Revenind la călătoria noastră pe mare, căpitanului nostru ținut un discurs magistral despre efectele dezastruoase ale ființei umane asupra mediului înconjurător, despre poluarea cu plastica mărilor și oceanelor, despre încălzirea globală și efectele ei deja vizibile, Grecia fiind sufocată de incendii la momentul respectiv. Un discurs de vreo zece minute care m-a impresionat și m-a întristat în același timp, fiind un deznodământ și-o încheiere sugestivă a călătoriei noastre prin această parte minunată a lumii, un "Colț de Paradis" pe care noi, oamenii îl distrugem iremediabil, căpitanul estimând un interval foarte scurt de timp până când acest paradis al biodiversității nu va mai exista...

Căpitanul Gerasimos, căci despre el este vorba, face tot farmecul acestei călătorii, fiind sufletul și spiritul unei corăbii antice grecești, unică, o adevărată odisee ce te poartă cu gândul la măreția navigatorilor greci din antichitate, Odysseia fiind una dintre cele mai frumoase corăbii pe care le-am putut vedea în portul Nidri.

N-am crezut niciodată că o călătorie pe apă, de dimineață și până seara, o să-mi placă atât de mult, că poate fi atât de interesantă și captivantă încât timpul să se comprime așa de mult și să-mi pară rău că s-a sfârșit

și-am ajuns în port pentru a coborî...

Ne-am despărțit de căpitanul nostru cu zâmbetul pe buze, atât el cât și ceilalți membri ai echipajului ne-au flancat la coborâre pentru ne lua la revedere și a ne mulțumi pentru că am ales călătoria cu Odysseia.

După ce am coborât în port, am făcut câțiva pași, apoi m-am întors către corabie și-al său căpitan pentru a admira dragostea acestui echipaj pentru oameni, respectul față natură, dăruirea pentru fiecare detaliu al muncii lor și zâmbetul pe care îl au zi de zi pe față, un zâmbet sincer, cald și primitor care îți conferă încrederea și bucuria că ai întâlnit și oameni cu suflet frumos într-o lume golită de empatie, o lume măcinată de orgolii și frustrări, de ură și dezbinări.

Sfârșitul părții a doua.

---

VIZUALIZĂRI: 5533 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI