Cu gândul la... Kenya

TIPĂREȘTE

                 Am ajuns pe aeroportul din Mombasa, într-o dimineață din februarie 2026, după un zbor destul de lung și obositor care a presupus și o scurtă escală în Zanzibar.

                 Plecasem singură în această aventură, mânată de curiozitatea de a vedea, gusta si simți puțin din Africa (the real Africa).

                 Cu câteva zile înainte de plecare, stresul se acumulase, încât aveam momente în care îmi doream să renunț, pur si simplu îmi era teamă. Plecam departe de lumea așa-zis civilizată, mai departe decât fusesem până atunci oriunde. Din cauza anxietății mi s-a întâmplat să vomit chiar la serviciu, fiind întrebată dacă nu cumva sunt însărcinată, lucru care m-a amuzat, m-a intrigat și m-a pus puțin pe gânduri. Am totuși 48 de ani.

                 Singura persoană care știa că voi pleca în Kenya, era fiul meu, pe care îl trecusem pe un formular în vederea obținerii vizei, și care putea fi contactat într-o situație cu iz de urgență.

                 El a fost și cel care m-a tot îndemnat și încurajat să nu renunț la excursie, căci totul va fi bine (Hakuna matata! =No worries! No problems!).

                 Și da, am plecat... cu inima strânsă și cu ochii mai mult înlăcrimați, dar în același timp, gândindu-mă că, dacă fac treaba aceasta, voi avea un boost al stimei de sine, iar pentru copilul meu, voi fi un reper. Poate un model de urmat.

                 La aeroportul Moi International am fost repartizați în funcție de hotelurile la care urma să fim cazați, apoi am fost preluați de mașini care asigurau acest transfer, Jeep-uri în culori cafeniu deschis, spațioase și bine întreținute. De menționat, că sensul de mers este pe partea stângă a drumului, ca cel britanic.

                 La un moment dat, șoferul a oprit mașina ca să cumpere mango pentru noi, cei 5 turiști, de la un vânzător de pe marginea drumului, care avea o tarabă improvizată. ’Mango, precum cel din Kenya nu mai există nicaieri, adică foarte gustos și parfumat’, cam așa ne-a transmis șoferul. Bineînțeles că nu știu cât a plătit acesta pentru mango, dar pentru gestul lui, mai mult sau mai puțin plănuit, a fost răsplatit de catre noi, în euro sau dolari.

                 Încă de pe drum, privind cu atenție pe geamul Jeep-ului, am înțeles că sunt 2 lumi diferite: cea a celor care trăiesc, muncesc, locuiesc acolo și cea a noastră, a turiștilor. Ukunda este zona localnicilor, în timp ce zona turistică este reprezentată de Diani Beach. 2 lumi poziționate de-o parte și de alta a unei șosele paralele cu plaja.

                 La hotel trebuia să staționez 1 noapte, căci urmatoarele 2 le petreceam în Tsavo Est și Tsavo Vest, în safari, apoi reveneam în același resort.

                 Imediat ce s-a ridicat bariera de la intrarea în curtea hotelului, am remarcat amabilitatea oamenilor, mai ales la recepție, unde ești întâmpinat cu un pahar cu suc rece de mango.

                 Receptia seamană cu o terasă deschisă cu tavan înalt construit pe o stuctură din lemn și acoperită de o împletitura deasă din plante uscate, așa cum au casele din Delta Dunarii, acoperiș din stuf. Pe pereti sunt maști africane și ici-colo, statui care decorează spațiul.

                 Personalul hotelului a fost extraordinar de politicos și prietenos. Te intampinau cu ’Jambo, jambo! ’ și cu zambete largi și albe, pentru că dinții lor par extraordinar de albi, în contrast cu pielea lor neagră. Îți dau toate informațiile necesare, după care primești cheia, da, o cheie normală, nu cartelă magnetică, dar acest lucru face parte din farmecul local.

                  Hotelul era frumos poziționat, cu ieșire directă la ocean. Grădinile erau bine îngrijite, cu plante luxuriante și chiar cu maimuțe pe care nu aveai voie să le hrănești. Nu am văzut prea multe maimuțe, probabil că se retrăgeau și ele să-și facă siesta. Totuși, amuzantă a fost o întâmplare care a avut loc la micul dejun, când nefiind prea multă lume, o primată îndrăzneață și iute ’de mână’ s-a servit cu o brioșică, după care s-a dus să o savureze.                 

                 M-am instalat în camera spațioasă, m-am spălat și m-am grăbit să ies pe plajă.

                 Într-adevăr nisipul este alb, extraordinar de fin și moale. La mal, în amestec cu apa oceanului, seamănă cu laptele.

                 La momentul sosirii mele, apele erau încă retrase. Se vedeau doar câteva alge brune. Mi-a atras atenția o stâncă destul de mare, cât un autobuz, așezată fix pe țărm. Creștetul acesteia era acoperit de niște plante verzi. Părea aruncată la întâmplare, de un uriaș, un Goliat al uriașilor, care se jucase din plictiseală cu pietre.

                 Plaja este superbă și arată precum în fotografiile artistice sau cărțile poștale. Sunt și palmieri care adaugă un plus de exotism peisajului.

                 Doream să fac câteva poze și selfie-uri, dar vântul adia nu în direcția pe care o doream eu, iar cerul acoperit de câțiva nori, nu genera lumină suficientă pentru o poză reușită. Da, știu, pretenții de divă.

                 Am încercat să evit interacțiunile cu diverse persoane care bănuiesc că intenționau să-mi prezinte excursii. Cred că au ochiul format și știu tot ce mișcă pe plajă. Orice persoană nou-venită este imediat reperată si abordată. Pe de altă parte, cu asta se ocupă ei. Acesta le este job-ul.

                 La un moment dat, am văzut un Maasai care s-a apropiat să-mi spună ceva. Citisem eu niște review-uri cum că ești agasat de insistența lor, și, doar prin mimică și gesturi, i-am dat de înțeles că sunt dezinteresată. M-a lăsat în pace. S-a apropiat altul. Același stil am avut, deși cred că puteam fi mai draguță cu el/ ei. La al 3-lea Maasai, am zis că ar fi de bun-simț să-i dau o șansă și șă-mi arate ce avea de vânzare. Avea brățări din mărgele mici și colorate. Brățările se ajustau din șireturi. Chiar erau draguțe și presupun că, originale, adică lucrate manual de femeile Maasai. Oricum mie imi plac gablonțurile, așa că s-au potrivit la fix.

                 Mi-am ales 2 brățări pentru 10 dolari. Bineînțeles una dintre ele trebuia (zic eu) să fie steagul Kenyei. Maasai-ul m-a întrebat ’Are you happy? ’. M-a mirat interesul lui, autentic sau fals (nu știu) pentru fericirea/ mulțumirea mea referitor la ceea ce cumpărasem. Acela a fost momentul cand am zis sa-mi încerc norocul și să negociez. Așa că am îndrăznit să-i mai cer încă una. Acest ’mwanaume’ (bărbat) mi-a dat-o și pe-a 3-a. Așa au început clasicele întrebări: Din ce țară ești? Cât timp stai? etc.

                 Și pentru că paznicii erau nu doar la poarta hotelului, în grădini, ci și pe plajă, pentru a asigura protecția turiștilor, Maasai-ul mi-a propus să mergem câțiva pași mai încolo, astfel încat să nu mai fim ținta ochilor vigilenți ai celor de la security.

                 L-am urmat pe Maasai într-o zonă unde era un mic golfuleț mărginit de același tipar de stânci despre care am scris anterior, numai că acum erau grupate și formau un semicerc. Probabil că apa oceanului săpase cu răbdare, timp de secole, în ele, căci aveau niște streașini curbate si dantelate, creând un adăpost ferit de soare. La umbra lor se opreau vânzătorii de nuci de cocos, dar și Maasaii.

                 Probabil că se pune întrebarea firească a curajului sau a inconștienței mele de a mă îndepărta de hotel, nu mult, dar sinceră să fiu Maasai-ul părea un om liniștit și cu toate țiglele pe casă. Ca să nu mai spun că mi-a stârnit curiozitatea, fiind îmbrăcat în hainele lui tradiționale roșii, cu coliere din mărgele de diferite dimensiuni în jurul gâtului, cu brățări la încheietura mâinilor, dar și a gleznelor. Înalt, slab, pot spune foarte slab, cu pielea neagră chiar ca abanosul (din povestea Albei-ca- Zăpada). Se deosebea clar de tot ceea ce văzusem eu până atunci. Coincidență sau nu, în ziua aceea și eu purtam o rochie lungă, roșie. Mergând spre locul cu pricina, am fost nevoiti să trecem direct prin apă, ocolind una dintre terasele hotelului care se întindea multicel spre ocean, iar la reflux valurile loveau piatra albă a acesteia. Deși m-am străduit să nu-mi ud poalele rochiei, un val mai puternic m-a izbit. Maasai-ul mi-a zis ’Pole, pole’ care însemnă ’Sorry’. Din punctul meu de vedere era vina valului, dar din punctul de vedere al Maasai-ului era vina LUI, căci el mă adusese acolo (dubla perspectivă, să zicem așa).

                 Ne-am așezat cu fundul pe nisip, unul lângă altul, fiecare ținându-și strâns cu mâinile genunchi la piept și privind valurile lăptoase. Nu îmi amintesc ce și despre ce am discutat cu el, însă mă asculta și dădea din cap, parcă încuviințând fiecare vorba a mea. Onomatopee de tipul ’A, a’ sau ’E, e’ însoțeau dubla mișcare a gâtului său. I-am zis că și noi spunem ’da’, înclinând puțin capul de sus în jos și ’nu’,  mișcând ușor capul de la dreapta la stânga.

                 M-au mirat răbdarea și calmul de care dădea dovadă și faptul că și-a oprit ’business-ul’ ca să petreacă puțin timp cu mine. Mai târziu aveam să aflu că m-a plăcut de prima dată și că mă văzuse cum i-am respins pe amicii lui Maasai.

                 Cert este că nici măcar nu contează dacă m-a plăcut sau nu, fiind o ALBĂ (white woman), probabil și pentru el, eram o curiozitate.

                 I-am spus că 2 zile voi fi plecată în safari și mi-a promis că o să fie pe plajă când mă întorc.

                 Cele 2 zile petrecute în Tsavo Est și Vest au fost peste așteptări. Am realizat și mai mult diferențele dintre noi, turiștii, și ei, kenyenii care lucrează în acest domeniu, sau kenyenii pe care îi vedeam din Jeep-ul nostru, trecând cu mașina prin diverse orășele.

                 De exemplu, cei care ne serveau la masă sau cei care curățau camera, făceau tot posibilul ca noi să ne simțim bine, pur si simplu, dădeau tot ce puteau, parcă respectând cu strictețe principiul ’Clientul nostru, stăpânul nostru’. M-am simțit (însă nu în sens bun) ca și cum mă întorsesem cu cel puțin 100 de ani în urmă și făceam parte din elita albă de colonizatori, ca să nu zic asupritori.

                 Oamenii aceștia sunt prea frumoși, înzestrați nativ cu inteligență, amabili și demni, iar TU (britanic sau cine oi mai fi fost, german, portughez etc) nu ai nici un drept să-i ocupi pământul și să-l obligi să trăiască după regulile și obiceiurile tale. Din câte am înțeles, Maasaii sunt cunoscuți ca războinici neînfricați și foarte respectați pentru acest lucru.

                 Așteptam cu nerabdare încheierea safari-ului și întoarcerea la hotelul din Diani Beach, pentru că acest lucru însemna revederea cu Maasai-ul meu. 

                 Am ajuns după-amiaza, m-am schimbat într-o rochie lejeră și am mers grăbită la punctul de întâlnire. El aștepta cumva retras/ ascuns după o stâncă, dar fiind atent la tot ceea ce se întâmpla în zona porții resortului. M-a văzut și abia atunci și-a deconspirat poziția. A venit spre mine, m-a salutat și l-am urmat ascultatoare spre ’locul nostru’.

                 Numele lui era James, un fel de pseudonim, un englezism, astfel încât să poată fi reținut mai ușor. Numele lui real era Keleyion, care înseamnă ’cel născut într-o zi cu ploaie’.

                 Am aflat că locuiește în Amboseli și că, deși are o soție și 2 copii, se mai poate casatori și cu alte femei.

                 Tocmai trecea prin fața noastră un Maasai cu dreaduri, motiv să-l întreb pe Keleyion unde sunt codițele lui. Mi-a explicat că tinerii Maasai se numesc Moran și că de la o anumită vârstă, intrând într-o altă etapă a vieții, părul trebuie purtat scurt. Și el este Moran, având doar 29 de ani.

                 Da, știu că între noi era o diferență mare de vârstă, dar eu l-am privit ca pe un prieten, amic, companion.

                 Mi-a arătat un document (un fel de carte de identitate) cu poza lui când avea părul lung și mi s-a părut că arăta foarte draguț.

                 Am aflat că dieta lor de bază constă în lapte, carne și, uneori, beau sânge. Vaca nu trebuie ucisă pentru a se colecta sângele. Se taie doar o vena în zona gâtului acesteia, apoi animalul își poate relua ’activitatea’. O singură dată pe săptămână, se deplasează la Kimana, un orașel în apropiere de Amboseli, de unde cumpară fructe, dar și alte produse de care au nevoie.

                 Ne-am plimbat pe plajă, dar de data aceasta am pornit în direcția opusă, iar la un moment dat, i-am dat câțiva dolari ca să cumpere o nucă de cocos pe care am împărțit-o.

                 Pentru că mergeam desculță, Maasai-ul mi-a cărat papucii.

                 Într-o zonă unde părea că se terminau șirurile de hoteluri, am zărit fix pe plajă o terasă sărăcăcioasă care părea să fie a localnicilor, deși la mese, printre negri, se aventuraseră și vreo 2-3 străini. Mi-ar fi plăcut să stau și eu acolo, dar n-am îndrăznit să-i propun acest lucru Maasai-ului meu.

                 Am făcut cale-ntoarsă și mergând cu picioarele înmuiate în valurile calde ale oceanului, m-a condus la hotel. La despărțire ne-am strâns respectuos mâna ca 2 amici și am stabilit să ne revedem în ziua urmatoare, după ce mă întorceam dintr-o excursie pe insula Wasini.

                 Trip-ul pe insulă a fost o altă experientă interesantă. Am cunoscut persoane deosebite, iar unul dintre ’capitanii’ vasului mi-a rămas în minte, și anume: Ali.

                 Ar fi multe de zis și aici, despre locuri, oameni și... delfini.

                 Frumusețea omului se vede când Dumnezeu adună pe o barcă o mână de oameni care vin de pe alte continente, căci printre alții, erau chinezi, americani, francezi si bineînțeles, alți africani (din Kenya, respectiv Etiopia) sau oameni care sunt de religii diferite, caci unii eram creștini, alții, musulmani. Atat de diferiți și, totuși, atat de similari, căci toți doream același lucru: să cunoaștem/ să descoperim. Am observat toleranță maximă, ajutor reciproc și plăcerea de a fi împreună. Pentru mine, a fost o demonstrație că nu există orgoliu, nu există rasism, nu există bariere. Oamenii sunt oameni și atât.

                 Ideologiile și interesele politico-economice distrug liniștea și pacea tuturor, provocând ură și război.

                 După excursia aceasta, am revenit la hotel și am mers direct pe plajă, unde întârziasem cam vreo 2 ore față de ceea ce stabilisem noi, dar Maasai-ul era acolo. Mă aștepta rabdator și fără reproșuri. M-a întrebat îngrijorat dacă mă simt bine. Mă cam înroșisem pe piele din cauza soarelui. Nu am ținut cont de recomandarile ’specialiștilor’ și de faptul că ar fi trebuit să folosesc din belșug cremă cu SPF, deși avusesem la mine, dar deh... uitasem.

                 Cu o zi înainte, Maasai-ul m-a întrebat dacă îmi plac brățările pentru glezne și ce culori. De data aceasta, l-am văzut cum s-a așezat în genunchi și mi-a pus câte 2 brățări pe fiecare gleznă, albastre și turcoaz, așa cum ceruse ’mpenzi’ (darling).

                 De ce folosesc aceste cuvinte in Swahili? Pentru că i-am cerut Maasai-ului să mă învețe câteva, măcar să am sentimentul că mă apropii un piculeț de cultura lor. De fapt, ei vorbesc Maa, dar mi s-au parut prea abstracte câteva cuvinte pe care mi le-a spus. Așadar, ne-am oprit la Swahili. Și ce putea să mă învețe?

’Roha Yangu’ (sufletul meu), ’yua’ (soare), ’mawingu’ (nori), ’mwanaume’ (bărbat), ’mwanamke’ (femeie) și desigur ’Nakupenda sana’ (Te iubesc mult).

                 Parcă eram Tarzan și Jane.

                 În rucsac, adusesem pe plajă, cola și apă, din camera mea de hotel, frigiderul fiind plin cu bere locală și alte băuturi răcoritoare.

                 Îi povesteam Maasai-ului ce se întâmplase pe insulă și el părea că mă ascultă cu interes.

                 Pentru că ne rămăsese o sticlă de cola, i-am sugerat să i-o dea altui Maasai care tocmai trecea pe-acolo, căci se salutaseră între ei. Acesta a fost foarte bucuros, mulțumindu-mi pentru gest. N-am idee ce au discutat rapid între ei, dar cumva am înțeles că James aka Keleyion i-a cerut să-și vadă de drum și să ne lase în pace.

                 Când soarele a apus, ne-am despărțit la fel de politicos și cu promisiunea revederii. Oricum paznicul era acolo ca un părinte vigilent ce așteaptă întoarcerea fiicei de la vreo reuniune.

                 Și da, în ziua urmatoare eram amândoi acolo. Și pentru că fusese draguț cu mine, i-am oferit în dar o broșă aurie asemanătoare unui ac de siguranță mare și pe care erau înșirate 7 perluțe sidefate. A fost încântat.

                 L-am întrebat despre ce am putea vizita împreună, dacă aș părăsi resortul. Am stabilit să mergem în Bora Bora, o mini grădină zoologică în apropiere de Diani Beach. Chiar doream să simt cum este viața reală.

                 A doua zi, Keleyion m-a așteptat la bariera hotelului. Paznicul a sunat la recepție și m-a pus pe mine să transmit numărul camerei mele, astfel încât să se știe că ies cumva pe propria răspundere. Și da, am ieșit.

                 Keleyion a negociat cu șoferul unui tuk-tuk, apoi ne-am așezat amândoi pe bancheta din spate. Eram fericită ca un copil care descoperă ceva nou. Bifasem si asta! Plimbarea cu tuk-tuk-ul.

                 Ajunși la Bora Bora, doar eu am achitat biletul de intrare unui alt Maasai, el, nu. Am observat că se cunoșteau între ei. A sosit o tânără negresă, îmbrăcată într-o salopetă crem, ca cele pentru safari, fiind ghidul nostru.

                 Spectaculos a fost să hrănesc girafa față de care n-am simțit niciun pic de frică. Domnișoara ghid îmi pregătise niște crenguțe cu frunze proaspete pe care să le țin îndreptate către aceasta. Restul e poveste. Animalul blând știa ce are de făcut. Cu limba aspră smulgea frunzele, iar eu rămâneam în mână doar cu niște bețe.

                 Ca sa o pot mângâia pe cap, am primit un coșuleț cu frunze verzi pe care girafa le-a devorat rapid.

                 În tot timpul interacțiunii, m-au uimit mișcările agile și coordonate ale acesteia.            La întoarcere, am luat același tuk-tuk, căci șoferul ne așteptase. Am oprit fix în Ukunda și i-am zis Maasai-ului să intrăm într-un restaurant local. M-am spălat pe mâini la un butoi cu un robinet atașat, apa scurgându-se într-un lighean, dar aveau totuși săpun lichid. Keleyion și-a comandat orez amestecat cu bucațele de carne de vită, iar eu i-am cerut lui să-mi comande 2 banane. Bineînteles amândoi am băut cola. Curios este faptul că 2 negrese care spălau niște farfurii într-un lighean cu mulți clăbuci, m-au întrebat dacă sunt bine (Are you ok?). Nu știu de ce! Din politețe, din îngrijorare sau pentru că eram singură cu un Maasai. Habar n-am!

                 Ajunși la bariera hotelului, ne-am despărțit și am stabilit să ne vedem pe plajă. Maasai-ului nu i s-a permis nici măcar să traverseze împreună cu mine, prin grădina resortului. Dar el știa lucrul acesta și nu a părut supărat sau afectat. Cunoștea alt drum cu acces la plajă.

                 Pe tot parcursul acelei zile, el a fost foarte atent, cărându-mi rucsacul, luându-mi ochelarii de soare, împăturindu-mi cămașa pe care o purtam peste rochie, căci le cam lăsam neglijent pe masă, pe bancheta tuk-tuk-ului etc.

                 La final, l-am întrebat câti bani ne-au mai rămas, căci ii dădusem 90 de dolari, pe care ii schimbaserăm în shillingi kenyeni, la o casa valutară in Ukunda, astfel încât să avem cu ce achita totul. Am împărțit aproape frățește banii rămași. De fapt, eu am păstrat doar 2-3 bancnote ca amintire, restul banilor fiind ai lui. Îi merita!

                 În semn de recunoștință, i-am oferit o eșarfă pe care o aveam la îndemână și pe care i-am spus să i-o ducă soției lui. A zâmbit, a împăturit-o cu grijă și a pus-o în ghiozdanul lui mititel pe care îl ținea la piept, ascuns sub hainele roșii.

                 Aici s-a incheiat experiența mea în Kenya, experiență unică și pe care sinceră să fiu, aș mai fi prelungit-o, căci oamenii de-acolo au puțin, dar sunt mult mai fericiți decât noi și mai împăcați cu soarta lor.

                 Și da, visez la Kenya și sper să mă întorc... cândva.

                                                      Mihaela Liliana Pitigoi

---

VIZUALIZĂRI: 147 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI