Oaze de sfinţenie în deşertul egiptean

TIPĂREȘTE

Nu mă gândeam că, acum, la aproape şase ani de la pelerinajul în Egipt, impresiile mele nu vor rămâne exclusiv personale. Pe atunci, nefiind membră AmFostAcolo, eram atentă la amănuntele care mi se păreau doar mie interesante, fotografiam şi notam în consecinţă.

Iată ce păstrează memoria unei file din jurnalul meu de călătorie în Egipt! "8 Noiembrie 2008 - sâmbătă. Părăsim Hurgada. Pornim, escortaţi, spre inima deşertului, la Mănăstirea Sf. Pavel Tebeul. Suntem întâmpinaţi de părintele Thomas..."

Dar, decât să transcriu o filă în exprimarea telegrafică, searbădă, a unui jurnal, n-ar fi mai bine ca ajutată de fotografii şi de documentaţia cu care m-am întors de acolo să încerc a expune subiectul mai aproape de spiritul AmFostAcolo?

Seria de articole despre Egipt deschisă de @msnd, amintirile răscolite cu această ocazie, dar şi comentariile ulterioare în care stimatul nostru coleg afirma - printre altele - "Aș citi cu foarte mare plăcere un articol despre mănăstirile Sf. Paul şi Sf. Antonie", m-au făcut să-mi reconsider atitudinea şi să mă întorc în trecut. Dat fiind faptul că - din cauze cunoscute - în ultima vreme nu prea mai apar impresii despre Egipt, iar despre prezentarea unor lăcaşuri de cult de acolo nici vorbă nu poate fi, sper că îmi veţi ierta întârzierea cu care scriu.

Menţionez de la bun început că mă voi folosi - în special pentru date exacte şi anumite legende - de trei lucrări cumpărate de acolo, pe care le păstrez şi acum cu mare drag: Toute l’Egypt du Caire à Abou-Simbel - un album color frumos ilustrat, The Churches of Egypt - From the Journey of the Holy Family to the Present Day - album editat de The American University in Cairo Press, bogat ilustrat, cuprinzând multiple informaţii (un exemplar cântăreşte 2,5 kg) şi Monastery of St. Paul - o prezentare amănunţită a sfântului lăcaş pe care am cumpărat-o chiar de acolo.

Aşadar, în dimineaţa zilei de 8 noiembrie 2008, am părăsit Sea Gull Hotel & Resort , elegantul hotel de la ţărmul Mării Roşii, care ne-a fost gazdă pentru trei nopţi. Curând, din raza noastră vizuală a dispărut întinderea marină şi o altă întindere - cea a deşertului - avea să ne învăluie. În jur nu mai vedeam decât nisipul gălbui şi din când în când câte o ridicătură stearpă, un deal sau un munte mai mic, de aceeaşi culoare cu nisipul. Pe autostradă, autocarul nostru escortat de echipaje de poliţie, ne purta spre zona Al Zaafarana, la două dintre cele mai vechi lăcaşuri de cult din deşertul estic al Egiptului: Mănăstirea Sf. Pavel Tebeul şi Mănăstirea Sf. Antonie.

Mănăstirea Sf. Pavel Tebeul sau - în limbaj local - Dayr Anba Bula, m-a impresionat încă înainte de a intra cu autocarul în parcare. Turnul de observaţie şi zidurile sale înalte, de piatră, se profilează de la mare depărtare. Totul este de culoarea nisipului, confundându-se aproape cu deşertul. Ca majoritatea mănăstirilor egiptene vechi, Mănăstirea Sf. Pavel Tebeul pare de la distanţă o fortificaţie şi chiar este într-o oarecare măsură. Fiind atât de izolată, de-a lungul istoriei sale trebuind să facă faţă atâtor atacuri, zidurile întărite şi turnul de observaţie s-au impus cu necesitate.

Cred că venirea noastră, a grupului de pelerini români, era deja cunoscută. Un călugăr înveşmântat cu obişnuitele straie monahale copte, ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg şi ne-a spus "Welcome!" poftindu-ne într-o încăpere mare, la umbră, unde ne-a oferit - tuturor - câte un pahar cu suc. Aici am avut ocazia să remarc pentru prima oară atitudinea jovială, deschisă, a acestui monah. Călugării copţi, chiar dacă poate nu sunt toţi ca părintele Thomas (aşa s-a recomandat gazda noastră), diferă foarte mult ca atitudine şi deschidere către oameni faţă de călugării ortodocşi pe care i-am văzut întotdeauna mai închişi, mai sfioşi, mai retraşi.

Părintele Thomas ne-a plimbat peste tot povestind într-una despre Sf. Pavel iniţiatorul vieţii pustniceşti pe aceste meleaguri, cel care s-a ostenit aici, în deşert, timp de 91 de ani din întreaga lui viaţă de 114 ani (227-341). Deasupra peşterii în care a trăit Sf. Pavel, mai târziu, prin sec. V, s-a întemeiat actuala mănăstire. Desigur, ceea ce vedem noi astăzi nu aduce câtuşi de puţin cu lăcaşul modest de acum câteva secole, care cuprindea doar o bisericuţă şi câteva anexe pentru locuit. Mai multe atacuri ale triburilor de beduini au pricinuit mari pierderi nu doar materiale, ci şi de vieţi omeneşti. Atacul din 1484 rămâne consemnat în istoricul mănăstirii pentru că mai toţi călugării au fost omorâţi, iar scrierile bisericeşti arse. Şi sec. XIX consemnează un atac asemănător, călugării fiind fortaţi să părăsească definitiv lăcaşul.

În prezent, mănăstirea - restaurată şi cu viaţa de obşte refăcută - are trei biserici vechi şi una nouă, în afara zidurilor. Pe toate ni le-a arătat părintele Thomas.

În curtea interioară, mergând către intrarea în biserici, am văzut un călugăr bătrân cu pisicile lui. Mi-a plăcut scena, am admirat-o şi chiar am imortalizat-o în fotografie, dar, văzându-mă, părintele Thomas m-a întrebat: "How do you say cat in Romanian?" Nu ştiu dacă el a reţinut ceea ce i-am răspuns, dar eu am reţinut multe amănunte care vor rămâne pentru totdeauna în memoria mea asociate cu vizita la Mănăstirea Sf. Pavel Tebeul din Egipt.

Biserica Sf. Pavel, aflată în peştera în care au fost găsite şi sunt păstrate şi astăzi (într-o raclă de marmură) moaştele sfântului, este situată aproape de turn. Coborând pe o scară îngustă, se ajunge într-o încăpere cu pereţi săpaţi direct în stâncă. Cupola este de lemn. Peste tot sunt picturi înfăţişând scene şi personaje biblice. Cele mai valoroase picturi prin vechimea lor, se pot vedea în capela Sf. Antonie cel Mare: Hristos pe tronul de judecată, Buna Vestire, Sf. Ioan Botezătorul, îngeri şi arhangheli, toţi identificaţi de părintele Thomas şi de preotul nostru însoţitor.

Chiar deasupra bisericii din peşteră, comunicând direct, printr-o scară mai largă, se află Biserica Sf. Mercurie. Lăcaşul, cu mult mai nou (sec. XVIII), are un iconostas deosebit, împodobit cu fildeş şi perle.

Biserica Sf. Arhanghel Mihail, datând tot din sec. XVIII, cea mai încăpătoare dintre cele trei biserici ale incintei, este cea în care se ţin slujbele zilnice. Acoperământul acestei biserici este format din cupole aşezate una lângă alta.

Poate că trebuia să menţionez că bisericile din deşert nu au cupole şi turle înalte. Acestea sunt scunde, semisferice şi terminate cu câte o cruce mică. Despre lăcaşurile de cult din deşert n-aş spune că sunt frumoase, dar sunt atât de deosebite în simplitatea şi austeritatea lor! La vizitarea unei biserici toată lumea lasă încălţămintea la intrare. Şi cum într-un pelerinaj sunt destul de multe intrări în biserici, este de înţeles că cea mai potrivită este încălţămintea uşor de scos, adică papucii. Ni s-a recomandat înainte de plecarea din ţară să avem în vedere acest aspect (chiar dacă plecam în noiembrie), aşa încât n-am fost mirată când am văzut că majoritatea dintre noi (inclusiv preoţii) purtam papuci. Cu toate acestea nisipul este prezent în interior, în special lângă uşi. Praful şi aerul uscat determină luarea de măsuri suplimentare ca de exemplu acoperirea cu folie de plastic a broderiilor preţioase de la uşile împărăteşti sau chiar a învelişului exterior al raclelor cu sfinte moaşte.

Părintele Thomas n-a uitat să ne ducă în aripa estică a complexului monahal unde, printr-un culoar îngust, în flanc câte unu, am pătruns în vechea trapeză. Această trapeză nu se mai foloseşte în zilele noastre, dar este prezentată vizitatorilor. Încăperea cu tavan boltit, are o masă lungă, de piatră, iar la capăt un mic balconaş de unde, în timpul meselor care se serveau aici în vechime, un călugăr citea din Vieţile Sfinţilor.

Alături, în două încăperi, pe vremuri era o mică moară. Încă se mai văd anumite unelte, întreaga instalaţie care era pusă în mişcare de animale şi câteva pietre grele, de moară.

Ultimul popas a fost în partea nordică a complexului monahal, la Izvorul Sf. Pavel Tebeul care alimentează şi astăzi sfântul lăcaş. Dacă ne gândim cât de preţioasă este apa în deşert, dacă avem în vedere că acest izvor aduce în mănăstire cam 4 m³ de apă în fiecare zi, vom şti că este folosit raţional şi că nimic din această apă nu se pierde. Printr-un jgheab dăltuit în stâncă, apa se prelinge adunându-se într-un rezervor acoperit. Părintele Thomas a ridicat capacul şi-a umezit mâna dreaptă şi ne-a privit aşteptând parcă încuviinţarea de a fi stropiţi cu apa sfinţită a Sf. Pavel. A fost o atmosferă plăcută, de destindere şi bucurie.

Părintele Thomas ne-a fotografiat, ne-a oferit câte o sticluţă cu mir şi câte o pâinişoară fierbinte, abia scoasă din cuptor, apoi şi-a luat rămas bun de la noi într-un mod cât se poate de lumesc, cu urări de bine şi strângeri cordiale de mâini.

Mănăstirea Sf. Antonie sau - în limbaj local - Dayr Anba Antuniyus, se află tot în zona Al Zaafarana, la poalele munţilor Al-Qalzam şi a fost întemeiată după moartea Sf. Antonie. Chiar dacă este izolată, pe drumurile moderne din zilele noastre, din Cairo, Suez sau Hurgada, în maxim 5-6 ore, autobuzele speciale îi aduc aici pe turişti şi credincioşi.

Retrăgându-se din lume, ducând o viaţă de umilinţă, singurătate şi rugăciune, Sf. Antonie a trăit 50 de ani aici, în deşertul de pe malul drept al Nilului, într-un loc foarte greu accesibil pe vremea aceea. În anul 356, după moartea sa, la baza muntelui, în jurul unei bisericuţe modeste, s-a format o comunitate monahală mică. La început călugării trăiau separat, retraşi în munte, strângându-se laolaltă doar duminica şi în sărbători. Mai apoi şi-au construit chilii apropiate, preferând traiul în comun care le aducea un plus de confort şi totodată de siguranţă în faţa prădătorilor. Până în sec. XX doar caravanele ajungeau periodic la mănăstire aprovizionând cu cele necesare. Numeroasele raiduri ale beduinilor, precum şi ciuma, au făcut şi mai dificilă viaţa în pustiu. Sec. XIII-XIV marchează o perioadă de maximă înflorire a mănăstirii, scrierile vremii consemnând faptul că zidurile fortificate adăposteau o mare comunitate monastică, o grădină întinsă cu pomi fructiferi şi legume, precum şi trei izvoare "cu apă mereu curgătoare". Sec. XV şi atacul beduinilor care au ucis călugării şi au provocat mari pagube materiale, a însemnat începutul declinului. Din cauza acestor atacuri, ca şi la Mănăstirea Sf. Pavel Tebeul şi aici zidurile fortificaţiei au fost întărite.

Toate acestea ni le povestea preotul nostru însoţitor în timp ce ne apropiam de sfântul lăcaş. Mănăstirea Sf. Antonie este mare şi se zăreşte de departe.

Aflaserăm deja că toţi călugării de aici poartă numele patronului lor spiritual, Antonie, pe lângă cel de călugărie, aşa încât nu m-a mai surprins când monahul care ne-a întâmpinat s-a recomandat Antonie şi David. El ne-a condus prezentându-ne incinta, un adevărat sat monastic de sine stătător, cu cinci biserici, un turn de refugiu, o biblioteca, multe chilii, un cimitir, grădini, moară şi brutărie, iar în afara zidurilor, plantaţii de curmali, măslini şi citrice.

Biserica Sf. Antonie, cea mai veche dintre cele cinci biserici ale mănăstirii, are pereţii interiori şi cupolele acoperite cu fresce. Se spune că scena Iisus Hristos cu cei doisprezece apostoli, datând din sec. 7, este cea mai valoroasă. În acestă biserică, la mii de kilometri depărtate de casă, am întâlnit un grup de călugări români. Aliniaţi lângă peretele bisericii, ei au cântat Troparul Sf. Antonie. Nu vă pot reda în cuvinte cum răsuna cântarea lor şi câtă vibraţie divină ne-au transmis vocile lor.

Biserica Apostolilor, cu hramul Sf. Petru şi Pavel, are 12 cupole. La restaurările din 2005, sub această biserică, au fost descoperite rămăşiţele unor chilii monahale, originale, datând de la începuturi, din sec. 4. Pentru importanţa lor, acestea au fost acoperite cu o podea de sticlă şi pot fi văzute de vizitatori.

Biserica Sf. Marcu, înălţată în sec. XV pe locul în care a fost chilia Sf. Marcu Ascetul, are tot 12 cupole aşezate una lângă alta, pe trei rânduri.

În partea de nord a Bisericii Sf. Antonie, se află alte două biserici, fiecare amplasată în câte un turn. Urmându-l pe părintele Antonie - David, am urcat în şir indian în turnuri. În primul dintre ele, la parter este sala de mese, iar la etaj Biserica Maicii Domnului. În celălalt turn, la etajul trei, se află Biserica Sf. Mihail.

Toate bisericile sunt pictate şi renovate de curând. La Mănăstirea Sf. Antonie am văzut picturi foarte vechi, datând din sec. VII-VIII, dar şi unele ceva mai noi, datând din sec. XIII. Pentru că fuseseră de curând restaurate, toate arătau bine.

Părintele ghid ne-a dus apoi la fosta moară mănăstirească şi ne-a arătat nu numai vechile ustensile, dar şi locul în care stătea măgarul, animalul care urnea zi de zi pietrele grele, de moară.

Am fost informaţi că la Mănăstirea Sf. Antonie există o bibliotecă remarcabilă, care adăposteşte cea mai mare colecţie de manuscrise copte din Egipt (aproape 1900 de exemplare) care au supravieţuit atacurilor, dar nu am fost conduşi în interior. Iniţial clădirea trebuia să fie o biserică, dar din cauza unei erori de construcţie - orientarea spre est nefiind conform cu standardele - clădirea nu a fost sfinţită şi a devenit ulterior bibliotecă.

Nici la peştera în care a vieţuit Sf. Antonie nu am fost duşi. Aceasta se află la vreo 2 km distanţă şi ar fi presupus timp suplimentar pe care noi nu-l aveam.

În vechea trapeză, luminată şi acum cu lămpi de petrol, la capătul mesei lungi, de piatră, părintele Antonie - David ne-a explicat şi semnificaţia cruciuliţelor de pe scufia monahală coptă. A fost prea complicat şi nu am reţinut mare lucru.

Pe o planşetă mare, de lemn, au fost aduse azimioare calde care au fost împărţite tuturor. N-am întâlnit alte suflete în timp ce ne plimbam prin incintă şi totuşi, nu ştiu la ce semnal, în zi de sâmbătă, chiar la terminarea vizitei, a apărut acest dar mănăstiresc.

Când eram deja îmbarcaţi în autocar, gata să pornim, un călugăr a venit în goană şi a împărţit tuturor câte o iconiţă. Mă uit şi acum la această iconiţă simplă, de carton şi nu înţeleg nimic. Sf. Antonie, alţi doi sfinţi şi probabil un patriarh, mă privesc având alături doar texte cu caractere arăbeşti. Este, totuşi, amintirea mea de la Mănăstirea Sf. Antonie din Egipt.

În încheiere aş vrea să adaug că între Sf. Pavel şi Sf. Antonie a existat o legătură mai specială favorizată de apropierea geografică a celor două locuri de sihăstrie.

Sf. Antonie, care trăia în schimnicie nu departe de lăcaşul Sf. Pavel, auzind despre acesta, l-a cautat, l-a cunoscut, povestind mai apoi despre viata lui îmbunătăţită şi despre locul anevoios în care trăise şi se rugase. Poate că nu întâmplător Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe cei doi sfinţi la date apropiate (Sf. Pavel Tebeul la 15 ianuarie, iar Sf. Antonie cel Mare la 17 ianuarie).

Legendele spun că Sf. Pavel avea ca veşmânt o împletitură din frunze de palmier, iar un corb îl hrănea zilnic aducându-i o bucată de pâine. Cu acest veşmânt şi cu pasărea alături, sfântul este reprezentat în mai multe picturi pe care le-am văzut la mănăstire.

O poveste frumoasă spune că Sf. Pavel, în apropierea morţii, i-a cerut Sf. Antonie să-i aducă mantia pe care i-o dăruise patriarhul. Tocmai când îndeplinea această ultimă dorinţă, ajungând la peşteră, Sf. Antonie a văzut îngerii înălţând la cer sufletul ascetului. Trupul neînsufleţit a rămas în peşteră, iar doi lei au săpat groapa în care Sf. Pavel a fost înmormântat înveşmântat cu mantia adusă de Sf. Antonie. Se spune că Sf. Antonie a păstrat veşmântul din frunze de palmier al Sf. Pavel şi l-a purtat la marile sărbători.

O icoana veche, datată 1730, care poate fi văzută la mănăstire, dar şi reprodusă pe mai toate materialele publicitare privind mănăstirea, îl înfăţişează pe sfânt cu pasărea aducându-i pâinea şi cu cei doi lei care i-au fost gropari, de o parte şi de alta, la picioare.

Pentru cei interesaţi, mai multe imagini de la Mănăstirea Sf. Antonie

---

VIZUALIZĂRI: 6197 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI