În vizită la faraoni, sau marele circuit al Egiptului. Partea I

TIPĂREȘTE

Nu știu ce criterii sau considerații au avut șefii mei ca în 1983 să mă numească șef de proiect la o parte de investiție pe care România urma să o execute în Egipt, undeva la circa 120 km sud de Cairo, la limita deșertului. Această conjunctură însă mi-a oferit posibilitatea ca în perioada 1984 – 1986 să fac 8 deplasări în Egipt, cele mai multe de 1 – 2 săptămâni, cu scopul de a aproba proiectele noastre la beneficiarul local. Aceasta presupunea maxim 3 – 4 zile de întâlniri și discuții, rămânând suficient timp ca, pe diurna proprie, să văd destul de multe dintre obiectivele turistice ale acestei țări. Ultima deplasare care, în scop de asistență tehnică la execuție, trebuia să fie cea mai lungă, a fost întreruptă brusc, după circa o lună, din considerente generate de „cabinetul 2”. În acest fel, am rămas cu un gust amar, dar și câteva locuri nevizitate. Încă de atunci mi-am tot propus să revin în Egipt, măcar și numai pentru a vedea și ceea ce au văzut ceilalți care mi-au luat locul. Ocazia a apărut abia în 2008, când am avut posibilitatea de a mă înscrie într-o excursie, pompos denumită ”Marele circuit al Egiptului”.

Probabil că poate fi considerată „mare”, atât prin lungimea traseului propus, cât și prin numărul de zile alocate (16 zile). Dar oricât de mare ar fi fost, nu a acoperit chiar tot ce îmi doream. Dacă pentru Mănăstirile St. Paul (secolul V) și St. Anthony (secolul IV), aflate la circa 250 km nord de Hurghada, poate că ar fi fost necesară o zi în plus, sau renunțarea la una din zilele de Sharm el-Sheih. El Alamein era la numai 80 km de Alexandria și ar fi avut loc în program. Oaza Siwa nu am avut-o în vedere pentru că era în partea opusă a traseului nostru, și destul de departe. Cât despre durată, prima zi a început la ora 21.30, cu întâlnirea cu ghidul la aeroport, iar ultima zi s-a încheiat la ora 6.00 dimineața, odată cu aterizarea avionului la Otopeni. Oare câte zile a durat excursia? Mai simt aici nevoia unei mențiuni: excursia a avut un preț. Să zicem, relativ mic. Dar în preț erau incluse numai transporturile, cazările, și eventualele mese la hoteluri și vapor. Și bineînțeles, toate activitățile cu caracter comercial. Dar toate intrările la obiectivele turistice au fost considerate opționale, însă cu plata la agenție, la înscriere. Acestea au majorat prețul inițial cu circa 70%. Totuși, nici unul din membrii grupului, cel puțin pe etapa de circuit, nu s-a sustras de la vreo una din aceste opționale. Ar fi fost și păcat, și nici nu ar prea fi avut ce să facă în loc. Cred că aceste opționale ar fi trebuit introduse de la început în prețul excursiei, însă probabil, acesta nu ar mai fi fost prea atractiv. Pentru etapa de sejur la Marea Roșie opționalele sunt justificate.

Dar să o luăm cronologic.

Ziua I-a începe, cum spuneam, la aeroport, cu reunirea grupului și întâlnirea cu ghidul. O primă surpriză ușor neplăcută: ghidul este o doamnă ușor intrată în vârsta a III-a, fapt care se va reflecta în câteva momente ale excursiei. Despre grup, la acel moment, nici o amintire. În rest, formalitățile de rigoare, așteptări la poarta nr. 10, îmbarcarea și decolarea.

Ziua II-a debutează în avion. Zborul durează ceva peste 3 ore. Îmi propun să dorm. Copilul mic al familiei de egipteni de pe rândul din spate nu este de acord cu mine. Am noroc cu monitorul din față care ne arată în permanență poziția, și locul de lângă hublou. Când tot câmpul vizibil este o mare de lumini știu că am ajuns deasupra deltei Nilului, și nu mai avem mult. Aterizăm cândva în jurul orei 3. Nu recunosc aeroportul. Nu mai găsesc culoarele întortocheate până la punctul vamal, nu mai sunt mesele de lemn pe care ne așezam valizele. Acum este mult metal și sticlă. Păcat că nu e lumina zilei pentru a avea o imagine mai completă. Urmează o surpriză plăcută: egiptenii nu au oră de vară. La ei este ora 2.00. Am câștigat o oră de somn. Ghidul local ne asigură timbrul de viză de lipit în pașaport, formalitățile decurg repede, și ajungem în autocar. Oboseala și întunericul îmi blochează amintirile drumului spre hotel, deși străbatem tot orașul. Mă impresionează totuși o intersecție denivelată, pe cel puțin trei nivele, cred că undeva în zona gării. Ba chiar și recunosc vreo două hoteluri în zona centrală. Suntem cazați la Hotel Zoser, în mijlocul cartierului de pe malul stâng al Nilului, pe bulevardul principal ce duce la piramide. Și cazarea decurge repede, așa că pe la ora locală 4.00 putem merge la culcare. Ușor de zis, greu de făcut. Oboseala și zgomotul continuu al unui aparat de aer condiționat (nu al meu) amână momentul. Dar la ora 7.00 sună ceasul. Începe prima zi efectivă de excursie.

Repede la micul dejun, schimb apoi ceva bani la un ghișeu în holul hotelului (cel mai bun curs din toată excursia, 1 euro = 7.70 lire), și la ora 8.00 întâlnirea cu ghidul local. Nu este cel din aeroport, un tip nou, ce pare simpatic, și care va fi cu noi pe toată perioada de excursie în lungul Nilului (în principal, epoca antică). Și-a ales ca reper de recunoaștere, ce va fi util și în timpul excursiei, un mic steag al nostru. Știe și câteva cuvinte românești. Se pare că a vizitat de câteva ori România și are și o prietenă de aici.

La urcarea în autocar fiecare are locul său prestabilit, funcție de ordinea înscrierii, ce se va păstra pe toată durata excursiei. Eu, plătind supliment de „single”, am dreptul la o banchetă. Nu este rău. Pornim spre centrul orașului. Circulația este la fel cu cea din trecut: aglomerație mare, fără semafoare, și pare aproape fără reguli. Destul de multe mașini lovite. Pietonii traversează pe oriunde printre șirurile de mașini. Totuși se circulă relativ fluent și nimeni nu claxonează. Identific pe traseu, pe partea stângă, Grădina Zoologică, pe care am vizitat-o în 1984. Nu ni se spune nimic despre ea, dar merită câteva cuvinte. Inaugurată pe la 1890, este practic cel mai mare parc din Cairo (32 ha). Deși adăpostește circa 6000 de animale, pare foarte „aerisit”. Un foarte interesant exponat anorganic este podul metalic suspendat proiectat de Gustave Eiffel. Aici am auzit pentru prima dată bancul cu ardeleanul și girafa, pe care îl scot în față de câte ori am ocazia (cer încă odată scuze față de ardelenii care mă citesc, dar așa știu eu bancul, și în plus, nu-i nimic rău în el). Între timp ghidul ne explică în ce țară suntem. Pentru locuitorii ei, țara se numește Misr. Egipt este numele comercial, cel pentru străini, și provine dintr-o traducere greșită în greaca veche a hieroglifei ce înseamnă faraon. Dar și cuvântul faraon este în aceiași situație. Dacă nu mă înșeală memoria, cred că este vorba de hieroglifa ce înseamnă țară.

Primul obiectiv al zilei este Muzeul de Egiptologie, al cărui nume oficial este de fapt ”Muzeul Egiptean de Antichități”. Acesta este amplasat în centrul orașului, pe malul drept al Nilului, în imediata vecinătate a Pieții Tahrir (Piața Libertății), cea cu revoluțiile din ultimii ani. Este o clădire parter și etaj, de culoare roșie, cu o arhitectură diferită de a construcțiile din jur. Accesul în muzeu a fost una din opționale. În interior nu este permis fotografiatul sau filmatul. În 1984 am avut nevoie de două zile pentru a-l vedea în întregime. Atunci intrarea costa 3 lire (1 dolar = 0.70 lire). După fiecare vizită am ieșit cam năuc, multitudinea de exponate aferente a nenumărate generații de faraoni, făcându-te la sfârșit să nu îți mai aduci aminte de unde ai început. Exponatele sunt în principal statui ale faraonilor, personalităților sau zeităților timpului, diverse obiecte din epocă, sarcofage sau măști mortuare. Și parterul, și etajul, se parcurg în sensul acelor de ceasornic. De data aceasta, având un timp limitat, ghidul ne prezintă doar câteva exponate de la parter, considerate mai interesante. Între acestea se distinge singura reprezentare cunoscută a lui Cheops, sub forma unei statuete de câțiva centimetrii înălțime. Apoi ne conduce la etaj. Estimez că circa o treime din acesta este ocupată cu artefactele găsite în mormântul lui Tutankhamon, asupra cărora se concentrează și vizita noastră. Regret că nu am posibilitatea de a oferi câteva fotografii cu acestea. La capătul turului de la etaj se găsește o încăpere, ce nu exista în 1984, care adăpostește mumiile câtorva faraoni. Pentru vizitarea acestora se plătește o taxă suplimentară de 100 lire. Nu am intrat acum, la data primei mele vizite mumiile aflându-se printre exponatele curente. Se pare că, întrucât un număr important de exponate, în lipsa unui spațiu suficient de expunere, sunt depozitate în subsolul clădirii, există cel puțin ideea, dacă nu chiar un proiect, de a se construi un nou sediu pentru acest muzeu.

Pentru următorul obiectiv al zilei, Piramidele de la Giza, ne întoarcem pe malul stâng al Nilului, trecem de hotel, și mergem până la limita zonei construite, unde începe deșertul. În 1984, pentru a vizita amplasamentul nu am plătit nimic. Acum, accesul autocarului în zonă s-a plătit, cost inclus în prețul excursiei. Nu insist cu descrierea zonei, istoria și caracteristicile geometrice ale piramidelor, sau faptul că Marea Piramidă a lui Cheops este singura din cele 7 minuni ale lumii antice care este încă în picioare. Pentru cine nu a văzut-o încă, trebuie spus că este impresionantă, deși are cu circa 10 m mai puțin ca la începuturi, vârful căzând sub loviturile de tun ale mamelucilor nu știu cărui sultan, iar dalele de calcar șlefuite ce placau suprafața piramidei se găsesc pe undeva prin construcția Citadelei și a Moscheii de Alabastru. Ce mă intrigă este faptul că pentru a intra în interiorul Piramidei lui Cheops, în 1984 am plătit 3 lire, iar acum este 100 de lire. Am un oarecare regret că nu repet vizita în interiorul Marii Piramide. A fost o experiență unică. Tunelul ascendent de o arhitectură impresionantă, ramificațiile spre camera inferioară și camera reginei, capcanele de pe traseu, acoperite acum cu podine de lemn, intrarea pe brânci în camera mortuară sunt aspecte care nu îmi vor ieși din memorie. Apoi, prezența în camera mortuară. La prima impresie, nimic nu pare deosebit. Un spațiu închis, întunecat, umed, unde undeva, într-un colț, e un presupus loc de sarcofag. Poate doar dacă nu îți pui, inginerește vorbind, problema cu ce grinzi au acoperit această cameră, având în vedere sutele de mii de tone de deasupra. Dar intervine imediat sentimentul ce nu avea nume în 1984: Aaam Fooooost Acoloooooo!!!

În timpurile mai recente încerc să completez experiența anterioară și mă orientez spre a intra în Piramida lui Kefren. Costă numai 25 de lire. Impresiile sunt pe măsura costului. Tunelul este perfect orizontal, fără nimic spectaculos, și mult mai scurt. Camera mortuară este mică, întunecată, dar la fel de umedă. Este în plus un egiptean bătrân, cu o lanternă chioară, care luminează o groapă, încercând să ne convingă că acolo a fost sarcofagul. Îi demonstrez că lanterna telefonului meu luminează mai bine. Rămâne dezamăgit, și puțin nervos, că nu capătă nici un bacșiș. Revenind în 1984, un alt egiptean, ceva mai tânăr, pentru numai 3 lire, m-a condus printr-o întreagă rețea de catacombe, amplasate undeva între Piramida lui Kefren și Sfinx. Unele din tuneluri aveau în lateral diverse încăperi, bineînțeles goale. Cred că nu am știut nici atunci scopul acestora. Parcă însă accesul în câteva era blocat de niște grilaje. După ieșirea din Piramida lui Kefren și reunirea grupului suntem conduși la „singurul loc de unde se poate fotografia ansamblul celor trei piramide”. Pentru aceasta mergem cu autocarul circa 1 km în deșert, într-un loc special amenajat. Într-adevăr, aici se pot face fotografii complete, dar este și locul în care probabil au primit autorizarea de a se instala vânzătorii ambulanți de suveniruri. Și dacă riști să intri în vorbă cu ei, nu mai scapi până nu cumperi ceva. Tot de aici, amatorii, contra 5 euro, pot beneficia de o plimbare cu cămila. Experiența din 1984, când aceștia își desfășurau activitatea printre piramide, îmi spunea că plăteai tariful negociat la urcarea pe cămilă, dar mai plăteai o taxă, ne negociabilă, pentru a te putea da jos. Se pare că în timpurile moderne au renunțat la acest obicei. Probabil s-au făcut reclamații la „Protecția Consumatorului”.

Urmează vizita la Sfinx. În 1984 drumul între piramide și Sfinx l-am făcut pe jos, într-o linie relativ dreaptă. Acum sunt două incinte distincte. Pentru aceasta autocarul coboară spre est, până în fața Sfinxului. Pentru a ajunge la acesta, trebuie însă să trecem prin Templul Văii, atribuit lui Kefren. Acesta se evidențiază prin arhitectura sa și sutele de blocuri imense de calcar, de peste 200 de tone fiecare folosite la construcție, și care se îmbină perfect. Este considerat una din cele mai vechi construcții din blocuri de piatră din lume. Nu am amintiri despre acest templu din 1984.

Sfinxul este însă la locul lui, exact așa cum l-am lăsat cu peste douăzeci de ani în urmă, însoțit de aceleași legende și mistere. Oare într-adevăr îl reprezintă pe Kefren? Există oare camere ascunse sub el, căutate cu asiduitate de mulți arheologi mai mult sau mai puțin profesioniști? A fost construit odată cu piramidele, sau este mult mai vechi? . Probabil că nu vom ști prea curând. Nu remarc lucrări de consolidare în derulare, totuși suntem ținuți destul de departe de el, pe o platformă înaltă, relativ paralelă cu Sfinxul, în sudul acestuia.

La sfârșitul vizitei ghidul ajunge la concluzia că este destul de târziu după amiază și nu am mâncat nimic. Ca urmare ne trimite la un fast food dintr-o rețea cu largă reprezentare și la noi. Nu găsesc aripioarele picante preferate de mine, dar mă descurc. Mâncăm în autocar și apoi începem partea de program comercial.

Pentru început oprim la Fabrica de parfumuri. Mă așez cuminte pe un scaun și ascult răbdător explicațiile privind fabricarea lor, ce caracteristici au, unde și când se folosește fiecare. Urmează etapa de shopping. Supraviețuiesc.

Urmează ceva de care sunt mult mai interesat: vizita la Fabrica de papirusuri. Explicațiile privind fabricarea colilor, într-o metodă asemănătoare celei din antichitate sunt interesante. După aceasta urmează faza de pictură, făcută manual, începând cu schița desenului și terminând cu umplerea cu culoare. Rezultă o coală cu un desen ce, de regulă, reproduce o pictură din unul din mormintele faraonilor, și cu un preț ce nu poate fi neglijat. Ni se atrage însă atenția să nu cumpărăm de pe stradă coli cu prețuri mici, pentru că riscăm să fi fost puse la presat, în loc de felii de papirus, coji de banane. Aspectul este asemănător, dar după câteva săptămâni încep să mucegăiască. Să sperăm că nu este numai o încercare de a promova propriile produse. În 1984 – 1985 am cumpărat câteva asemenea coli cu circa 1 – 2 lire bucata. Și în prezent sunt în stare perfectă, la loc de cinste pe peretele din sufragerie. Acum nu mă rabdă inima și cumpăr două coli cu 110 lire. Pentru asta, capăt și un Certificat de Autenticitate.

În continuare avem câteva ore la dispoziție, pentru că seara ne regrupăm pentru a participa la o altă opțională: Masă la un restaurant pe malul Nilului. Numai numele acțiunii sună bine. Restaurantul în aer liber este organizat în mai multe separeuri, cu niște panouri înalte, suficient de urâte, astfel că nu se vede nimic în exterior, nici strada, nici Nilul. Mâncarea este destul de modestă și calitativ și cantitativ, iar ospătarii sunt depășiți de numărul mare de turiști sosiți simultan. În zilele următoare protestăm pe lângă ghid și în consecință, acțiunea similară din ultima seară se va desfășura mult mai bine.

Ziua III-a este destinată vizitei în Alexandria. Ca urmare, la ora 8.00 suntem din nou în autocar. Alegem traseul pe care în 1984 l-am cunoscut sub numele „drumul prin deșert”. Într-adevăr, la acea dată era o șosea simplă, cu două benzi care, pe 90% din lungime mergea prin afara zonei verzi, prin plin pustiu. Astăzi, pe același traseu, este o autostradă cu 4 benzi, cu spațiu verde pe mijloc, dar și pe lateral și însoțită de construcții cu aspect industrial. Avem de parcurs circa 225 km. Cam la jumătatea traseului este amenajat un popas. Pe sensul nostru de mers sunt aici câteva magazine, o cafenea, un mic parc de relaxare, dar și o mică grădină zoologică. La întoarcere vom opri în același loc, dar pe sensul opus sunt numai câteva restaurante. Vom lua aici masa de seară.

Alexandria este al doilea oraș ca mărime al Egiptului, Amplasat în nordul deltei Nilului, pe malul Mării Mediterane. A fost fondat de Alexandru cel Mare în anul 331 înainte de Hristos, în timpul drumului său către oaza Siwa, de unde aștepta confirmarea ”Oracolului lui Ammon” că este fiul lui Ammon/Zeus, nu al lui Philip al II-lea, și deci el însușii zeu. În următorii circa 1000 de ani, în timpul dinastiei Ptolemeilor, până la Cleopatra (a VII-a) și apoi și sub stăpânirea romană, până la cucerirea de către turci, a fost capitala Egiptului. Se pare că primul dintre Ptolemei, un general al lui Alexandru, după moartea acestuia, practic i-ar fi furat trupul ce era transportat spre Grecia și l-a înmormântat la Alexandria. Există și astăzi controverse privind locul în care a fost înmormântat. Cele mai multe variante susțin că mormântul ar fi undeva în mijlocul orașului, la intersecția unor importante două străzi, actualul bulevard Horreya, fost Via Canopica, paralel cu marea, și strada Nabi Daniel, perpendiculară pe mare, în mijlocul portului turistic, relativ aproape de Ruinele Romane. Cercetările arheologice în zonă nu au concluzionat nimic, și atunci alte ipoteze susțin că este înmormântat ba într-o biserică creștină, ba într-o moschee, ba chiar în oaza Siwa. Interesant mi se pare faptul că în lume sunt 3 orașe cu numele de Alexandria, probabil având aceiași origine. Unul din ele este în România.

Primul obiectiv al vizitei în Alexandria îl constituie Grădinile palatului regal Montazah. Acestea, bineînțeles și palatul sunt pe malul Mării Mediterane, în extremitatea nord – estică a orașului. A fost construit ca reședință de vară a familiei regale egiptene în 1892, a aparținut acesteia până la înlăturarea lui Farouk I în 1952. În prezent palatul aparține de președinția republicii și nu se vizitează. Se pot vizita numai grădinile din imediata vecinătate. După părerea mea, această vizită este o oarecare pierdere de timp.

”Acesta este palatul regal (turnul din latura stângă îmi aduce puțin aminte de castelul de la Disneyland Paris); acesta este palatul haremului (nu iese cu nimic în evidență); aici a fost corpul de gardă (este interesant turnul cu ceas) ”. Toate din exterior. Cam asta este tot.

În zonă, câteva hoteluri de lux. În plus ceva vile pe malul mării ale protipendadei momentului. Altfel, o serie întreagă de flori foarte frumoase, și un pâlc de pădure ce pare a se fi orientat după direcția vântului. Dacă m-ar fi întrebat cineva pe mine, aș fi preferat o vizită la El Alamein.

Ne Întoarcem apoi pe malul mării, undeva spre centrul orașului, la limita nord – estică a portului turistic. Oprim lângă o construcție extrem de interesantă. Este noua Bibliotecă din Alexandria, cunoscută sub numele „Bibliotheca Alexandrina”. Construită la inițiativa și cu concursul Doamnei Mubarak, clădirea are trei etaje subterane și cinci supraterane. Zona de ferestre, un disc pe plan înclinat cu un diametru de 160 m, asigură un iluminat natural al tuturor sălilor de lectură. Construcția fiind începută în 1995, biblioteca a fost inaugurată în octombrie 2002. Cu intenția de a înlocui, cel puțin parțial, antica ”Bibliotecă din Alexandria”, la data vizitei noastre aștepta donații internaționale de cărți, pentru a constitui un fond ce să o facă remarcată. Peste drum de bibliotecă este o statuie cu un aspect ieșit din comun. Nu rețin dacă ni s-a spus ce semnificație are.

Următoarea oprire este la Ruinele romane. Nu am știut de ele în 1984. Sunt grupate într-un ansamblu pe o suprafață de circa 3 hectare în plin mijlocul orașului, imediat nord față de gară. Descoperite în 1960, când autoritățile au intenționat să deschidă un șantier de locuințe, construcțiile romane datează din perioada secolelor II – IV după Hristos. Piesa de rezistență este un amfiteatru, de dimensiuni relativ mici, cu un diametru de circa 30 – 35 m, putând primi circa 600 de spectatori. Se consideră a fi fost construit în special pentru spectacole muzicale. Pare a fi destul de bine conservat deși, inițial acoperit, nu a rămas nimic din plafon, iar din coloanele de la lojile VIP-urilor au mai rămas numai patru în picioare (sau poate au fost restaurate?). Între alte construcții descoperite se numără o baie publică, o scoală, și un cartier rezidențial. Sunt făcute în principal din cărămidă, spre deosebire de teatru, care este din marmură. Îmi atrage atenția o porțiune de stradă perfect conservată (sau restaurată?), placată cu un mozaic foarte frumos. O parte din zonă nu este vizitabilă. La plecare descopăr o cadă de baie din marmură, intactă. Una identică voi întâlni câțiva ani mai târziu în Alcazaba din Malaga, Spania.

Urmează o scurtă pauză cu masa de prânz la un restaurant cu specific pescăresc, inclusă în prețul opționalei. Spre rușinea mea, deși țin minte că mi-a plăcut, nu mai știu ce am mâncat. Mai mult ca sigur că, după denumirea locală, nu am știut nici atunci. Băuturile nu au fost incluse în preț.

Nu puteam încheia o vizită în Alexandria fără o vizită pe amplasamentul uneia din cele șapte minuni ale lumii antice, Farul din Alexandria. . După cum am mai spus și cu altă ocazie, este vorba numai de un amplasament, pentru că din far nu a mai rămas nimic. Pe locul lui este un impozant fort arab, construit pe la 1480, cunoscut sub numele de Quait Bay. Farul, cu o înălțime de ceva peste 120 m, a supraviețuit pare-se vreo 1600 de ani, fiind distrus de o serie de cutremure de până pe la 1323. Se pare că o parte din resturile farului au fost înglobate în construcția fortului. Interesant mi se pare este faptul că deși există texte arabe destul de detaliate cu descrierea farului, două monede bătute în aceiași perioadă arată două imagini diferite.

Urmează o perioadă de circa două ore, timp la dispoziție. În excursia din 1984, principala activitate a fost o plimbare pe jos, foarte lungă, dus – întors, pe faleză. Încerc acum să refac o parte din ea și redescopăr cu plăcere ”Mormântul Soldatului Necunoscut”, care mi-a atras atenția și la început. Garda, în aceiași uniformă, este tot acolo.

Ne întoarcem la Cairo pe același drum. Am ocazia acum să văd ce este și pe partea cealaltă a autostrăzii. Imaginile sunt similare cu cele de la venire.

Cred că m-am lungit destul pentru astăzi. Mă opresc deocamdată aici căci știu și eu ce greu este să urmărești un articol mai lung. Voi reveni.

---

VIZUALIZĂRI: 2569 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI