O masă “middle class”, la Singapore

TIPĂREȘTE

De data asta, nu mai sunt curios să încerc o broască la tavă sau un şarpe, la alegere, meniuri servite în zonele marginale ale Singapore-lui, la care aveam acces cu bugetul meu limitat din prima vizită. În plus, sunt invitat într-un restaurant pentru “clasa mijlocie”, un loc unde se desfăşoară un adevărat ritual de iniţiere şi degustare, mai degrabă decât de îndestulare a poftei unui călător curios.

Din primele clipe, îţi atrag privirea discreţia ospătarilor, aranjamentul meselor, în măsură să-ţi asigure intimitatea unui dialog, fondul muzical în surdină şi peretele transparent prin care vezi personalul din bucătărie, cu măşti de un alb imaculat, preparând mâncarea “înăbuşită”, în stilul tradiţiei locale chinezeşti.

Masa începe cu rădăcini de ginger, dat pe răzătoare, apoi amestecat cu sos de soia şi oţet. Acesta se serveşte cu bețișoare şi linguriţe, având rolul de a spăla palatul gurii, ca o măsură de eliberare a altor gsturi înainte de servirea mesei. Urmează un ceai, reîmprospătat de ospătar pe toată durata mesei, în fapt, un ceai verde, din partea casei, menit să dizolve grăsimile…

Curând, ritualul este preluat de doi ospătari, purtând o mască albă, care aduc “Drunken Chicken” (pui înăbușit), ce se serveşte în bucăţele mici, mâncate după ce se încing în ginger.

Printre primele senzaţii, în afară de cea de surprindere, este că mai degrabă deguşti produsele casei decât să mănânci în stil european. În rest, între două feluri de mâncăruri, ai timp să schimbi impresii culinare sau să-ţi notezi câteva repere.

“Dumpling”, următorul rând, nişte sărmăluţe minuscule, umplute cu carne de porc, hrană marină şi ceapă verde, de primăvară, care, la rândul lor, sunt încinse în ginger, continuă lista surprizelor. Şi, conform obiceiului local, o salată de spanac cu usturoi, înfundată la abur, însoţeşte fiecare garnitură de carne.

Apoi, apar din nou ospătării cu măşti extraterestre, care îţi servesc o supă cu carne de pui, în porţii mici, dar cât se poate de săţioase.

Nu mai este nevoie să le mesteci pentru că ți se topesc în gură cu un gust dulce acrișor. Deodată îmi atrage atenţia un cor de sorbituri prelungi, greu de acceptat într-un loc atât de distins. Mă întorc îngrijorat în spate, dar nimeni nu mă bagă în seamă. Mă gândesc apoi la un fond sonor local conceput anume pentru meseni… văd, la o masă din apropiere, un clan de vreo douăzeci de chinezi mititei, cu un bunic octogenar în capul mesei, interpretând, în tonalităţi diferite, aceeaşi simfonie a supei. Mai mult, când decanul de vârsta din capul mesei vorbește, tenorii şi sopranele de armonie din jurul mesei îi susţin partitura cu nişte sunete calde, greu de imaginat. Pielea lucitoare de pergament și întinsă peste pomeții osoși ai bătrânului șef de clan străjuiți de o mustață lungă, îngălbenită, prelungită până în albastrul albicios al bărbii, mîinile pline de vene de un roșu întunecat, mișcându-se ca și când ar vrea să oprească timpul, aduc cu niște mesaje tainice care hipnotizează auditoriul. Amfitrionul meu îmi înţelege imediat uimirea şi îmi spune că zgomotul respectiv este un semn tradiţional al aprecierii calităţii unor mâncăruri…

Decorul se schimbă din nou. O pâine din orez aburit, aşezată în castronele, ce aduce cu o budincă, este desertul ce ţine loc de prăjitură, cu diferenţa că nu conţine atâtea calorii. Acum aflu că orezul este de câteva sute de soiuri distinse doar de cei care îl consumă zilnic.

În cele din urmă, impresia finală este că ai mâncat bine, cu toată pompa locală, însă fără să te saturi. Buna dispoziție de la mesele vecine, orientarea părinţilor cu copii într-un alt compartiment al restaurantului şi respectarea cu stricteţe a programării nu pot decât să sporească sentimentul de confort al vizitatorilor.

Mă gândesc că, într-o ţară structurată pe un sistem ierarhic piramidal şi pe o scară aflată deja la a treia generaţie, în care cutumele familiale nu încurajează libertinajul, nu ar trebui să fii surprins văzând mese ocupate de 20 de persoane, în care bătrânii şi copiii îşi au locul lor privilegiat.

Mai arunc o privire spre masa care m-a impresionat atât de mult. Privit din exterior, spectacolul mesei îmi sună ca o ceremonie, unde fiecare membru al familiei pare angajat într-un scenariu unic, cu partituri fixe, lăsate din generaţie în generaţie - aproape aceleaşi mişcări, aceleaşi expresii ale feţei şi aceleaşi reacţii. Altfel spus, totul aduce cu un transfer de mesaje și rânduieli pentru cei ce vor prelua afacerile și cutumele clanului.

Nu este singurul lucru care m-a marcat, aici, în Sigapore. Înainte de a intra în restaurant mi s-a atras atenţia că pot sta alături de un multimilionar, care, după tradiţia budistă, nu îşi etalează bogăţia în public- din contră, se îmbracă şi se comportă cu multă umilinţă. Asta deoarece “cu cât spicul de grâu este mai bogat, cu atât el se va înclina mai mult în faţa soarelui”.

Când îi vezi pe singaporezi la ritualul mesei de familie, ai impresia că toți par să-și fi smuls norocul din mâinile zeilor și să-l fi adus aici, pe o insulă din Oceanul Indian. Privirea mea se întâlnește cu cea a unei chinezoaice cu fața rotundă și perfectă ca o luna plină, din preajma șefului de clan..ochii ei cenușii sunt tiviți cu niște gene atât de dese ce par a fereca pentru totdeauna secretele unui cifru de familie.

---

VIZUALIZĂRI: 955 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI