Mâncătorii în Ohrid

TIPĂREȘTE

Recunosc cu mâna pe inimă că, dacă suntem foarte atenți și selectivi cu dormitoriile pe care le alegem în vacanțele noastre, nu același lucru se poate spune despre mâncătorii. Asta de obicei... La Ohrid a fost un pic diferit; prima cină am luat-o unde a dat Dumnezeu, eram varză de obosiți și oricum am fi mâncat și pietre, dar de a doua zi am zis să o luăm științific. Așa că am săpat un pic pe AFA, nu prea mult, că n-a fost nevoie: zero informație! Am continuat săpăturile pe TripAdvisor și am reușit să facem o mică listă.

Nu mă înnebunesc să scriu despre mâncătorii, dar consider acest articol necesar și - sper - util celor ce se vor duce să viziteze superbul Ierusalim al Balcanilor. Mai ales că fac ce fac și pierd chitanțele (mă învârt prin casă de vreo două ore căutându-le, dar pas să le găsesc! ok, depunctați-mă, nu cred că o să vă pot spune cu exactitate cât a costat fiecare îmbucătură!).

În prima seară, am coborât de la Villa Rustica pe o scurtătură care se făcea chiar prin stânga vilei, fix în direcția lacului. V-am mai spus și cu alte ocazii că atunci când există vreo apă în zonă, suntem atrași într-acolo cu o uriașă forță magnetică, căreia nici nu încercăm să ne opunem, ca în transă ne ducem! Ochisem deja din mașină o terasă pe malul lacului, de fapt sunt mai multe, care se înșiră una după alta ca mărgelele pe ață. Ne-am oprit, evident, la prima, care se cheamă Porta. Acum, dacă mă uit pe GoogleMaps, pot să vă zic amănunte de genul: îl găsiți la intersecția străzilor Țar Samuil și Kosta Abras, lângă Hotelul Aleksandrija. E chiar mai simplu decât atât: e primul restaurant situat la poalele dealului pe care se înalță orașul vechi, cum vii dinspre scuarul central al Ohridului, cel cu statuile Sf. Clement și a Sf. Chiril și Metodie.

Cred că știți genul de restaurant plantat lângă o apă: o clădire cu mese în interior (unde vara nu stă nimeni, toți vor afară, în aer liber), alt șir de mese în față și încă unul dincolo de drum (în cazul nostru mai mult pietonal), chiar pe malul apei. Deși era sâmbătă seara și un furnicar de nedescris, am avut totuși noroc să găsim o masă liberă pe țărmul lacului, sub o umbrelă imensă care la ora aceea nu-și mai dovedea utilitatea, așa că tânărul ospătar care ne-a adus meniurile s-a învrednicit și a strâns-o din proprie inițiativă. Ne-am decis destul de repede, eu la fish&chips, iar Tati la un șnițel de pui acoperit cu un amestec de paste, roșii și brânză. Am luat și o salată tradițională (nu mai știu cum se chema în limba lor), dar era compusă din roșii, castraveți, ceapă, peste care era brânză rasă și o măslină cu rol decorativ; destul de asemănătoare cu salata shopska a fraților bulgari și întrucâtva și cu celebra salată grecească... Ca să alunece mâncarea mai ușor, am comandat și câte o bere, pe care am primit-o repejor, în niște pahare lungi aburinde...

Până ne-au fost aduse porțiile (un timp rezonabil dealtfel), am savurat licoarea magică, dar mai ales atmosfera serii de vară ce se lăsa stăpână peste oraș și peste lac. Am urmărit când curgerea râului de oameni pe stradă, când mișcarea browniană a bărcuțelor care veneau și plecau din portul aflat nu departe... Mâncarea a fost gustoasă, nu extraordinară însă, dar corect preparată (cum ar zice simpaticul Horia Vârlan), iar porțiile imense, nu am reușit să le dovedim. Servirea a fost ireproșabilă. Și pentru că la final am plătit cu cardul, acum pot să mă uit pe extrasul de cont și să aflu că am lăsat acolo echivalentul a 118 ron.

A doua zi dimineață am luat-o la picior cu mare elan, să vizităm împrejurimile, așa cum v-am povestit dăunăzi. Localizasem deja pe hartă două din mâncătoriile la care țineam musai să ajungem și pe prima am descoperit-o mintenaș, cocoțată pe o străduță pietruită, toată numai case vechi și flori, milioane de flori! - chiar deasupra ruinelor Teatrului Grec. E vorba despre Restaurantul Gladijator, dar vor reveni la el mai târziu...

La al doilea am ajuns fix la ora prânzului, oarecum obosiți și deshidratați. Restaurantul Belvedere se află chiar acolo unde începe Promenada Macedonia, avântându-se spre partea mai nouă a Ohridului și încingând țărmul lacului ca o centură. Terasa spațioasă beneficiază de umbra generoasă a unor copaci seculari, dar și a umbrelelor verzi, pătrățoase, iar la intrare ne-a întâmpinat o căruță cu rol decorativ (dar și de zonă de joacă pentru cei mai mici oaspeți). Înăuntru e foarte frumos, sunt două săli destul de mari, decorate cu tot felul de obiecte tradiționale, un adevărat muzeu!

Noi ne-am așezat afară, desigur; destul de repede ne-au fost aduse meniurile și am zis gata, e timpul să gustăm celebrul păstrăv de Ohrid! Surpriza a fost și mai plăcută când am descoperit că prețul nu era prohibitiv, am calculat și mi-a dat vreo 22-23 euro kilogramul. (Surpriza mai puțin plăcută a venit la cină, când am descoperit în micuțul meniu al mâncătoriei Gladijator că adevăratul păstrăv de Ohrid costa cam dublu; rememorând, am realizat că Belvedere nu intenționase să mă înșele defel, eu comandasem ce scria în meniu, adică „păstrăv”. Punct. Nu scria nicăieri că ar fi de Ohrid. Dealtfel, aveam să aflăm ulterior de la ghida Kristina că nu toate restaurantele au dreptul de a oferi turiștilor această specialitate.)

Păstrăvul meu a fost mai degrabă din cel somonat, judecând după culoarea rozalie a cărnii. Delicios gătit dealtfel, însoțit de legume (morcov, porumb, cartofi, mazăre) și acoperit cu un strat gros de ceapă călită cu roșii și piper. Tati a primit o caserolă cu un fel de tocăniță de porc un pic (mai mult) picantă, acompaniată de o salată mixtă și de pâine de casă (foarte bună). Berea a fost rece și bună, iar cafea n-am mai luat, am zis că o s-o bem mai târziu în altă parte, dar n-am mai apucat. Cât ne-a costat distracția? Zău dacă știu!... Se pare că am plătit cash de data asta, că extrasul meu de cont nu zice nimic în privința asta. Oricum, judecând după porția de pește care trebuie să fost vreo 9-10 euro, cred că nu o avere...

La Gladijator ne-au întors drumurile mai pe după-amiază. Am urcat romantica străduță pietruită abia târându-ne picioarele și pe jumătate morți de sete. Restaurantul pare a fi afacere de familie, iar pe patron l-am găsit la una din mesele de afară, la o bere cu un cunoscut. Ne-a salutat jovial și ne-a invitat cu un gest larg să ne instalăm. Asta n-a fost deloc o problemă, căci în afară de masa ocupată de patron, celelalte erau toate libere. Nu e un loc impresionant prin dimensiuni, ci prin atmosferă și prin extraordinara priveliște pe care o oferă! Casa tradițională, cu zidărie văruită în alb și cercevele din lemn închis la culoare are 3 niveluri (4, dacă luăm în considerare și subsolul, unde se află toaletele): un parter (bucătăria) și 2 etaje (sălile de mese). Ultimul etaj are o terasă îngustă, de vreun metru și ceva, ieșită în afară, deasupra străzii; aici sunt vreo 3 mese mici, de 2-3 persoane, acoperite cu umbrele, iar balustrada este decorată cu ghivece cu mușcate roșii. Mai sunt 3-4 mese afară, lipite de peretele casei (la una din acestea l-am găsit pe patron), precum și una lungă și îngustă dincolo de străduța pietruită, fix deasupra amfiteatrului grec. Pe aceasta din urmă am ales-o noi pentru a ne sorbi băuturile, cu ochii pierduți în superbul peisaj cu case cocoțate una peste alta, biserici și lac...

Am profitat că eram acolo și am făcut rezervare pentru cină. „La care masă?” ne-a întrebat patronul șugubăț. Am ridicat privirile spre terasa cu umbrele și am zis: „La aia!”, arătând-o pe cea din partea dinspre lac. „Nu, a ripostat patronul - la aia!” și ne-a indicat-o pe cea din capătul opus. „Are vederea cea mai bună.”

La 7 ne-am prezentat cu forțe proaspete la Gladijator și ne-am așezat la masa rezervată pentru noi; desigur că celelalte două de pe terasă erau deja ocupate. După ce am studiat meniul (și am constatat ce țeapă îmi luasem la prânz cu păstrăvul), am ales o porție de sărmăluțe în foi de viță. Știam că în zona balcanică de obicei felul acesta de mâncare e făcut cu o umplutură de orez și ierburi, dar aici scria clar că sarmalele conțin și carne. Tati și-a luat un mix de cărnuri la grătar, cu ceva legume alături. Mâncarea ni s-a părut delicioasă, dar porția mea a fost clar subdimensionată! Ar fi potrivită pentru un aperitiv, mai degrabă. Noroc că m-a „împrumutat” Tati cu câteva bucățele de friptură de la el... De băut am luat un vin roșu sec, extrem de bun, iar la desert „prăjitura casei” (eu), o chestie jumate vanilie, jumate ciocolată, aromată și gustoasă, precum și baclavale (Tati), bune și ele. Extrasul de cont mă ajută și de data asta, căci îmi zice că cina la Gladijator ne-a costat 134 ron. Priveliștea oferită de poziția noastră a fost cu adevărat priceless (și voi atașa câteva poze demonstrative, căci mai mult ne-am ocupat să fotografiem și să admirăm decât să mâncăm)!

În ziua următoare, prânzul l-am servit împreună cu olandezii, pe micuța și romantica plajă a unei mânăstiri, așa cum v-am povestit în articolul precedent. Pentru cină ochisem deja un restaurant în Ohrid, pe una din plajele de dincolo de podul de lemn care înconjoară, pe deasupra lacului, stânca pe care este construit orașul vechi. Potpes se cheamă mâncătoria, ca și plaja. Nu l-am mai verificat pe TripAdvisor, ne-a plăcut poziția lui și am zis să riscăm. Inițial ne-am cocoțat pe terasa-anexă, dar bătea vântul așa de tare, că ne-am mutat imediat pe terasa acoperită, sprijinită de coasta muntelui și decorată cu tot felul de plante. Într-un colț era o familie de pisici, mama și vreo 5-6 pisoiași super-simpatici și jucăuși. I-am urmărit și ne-am distrat pe tot parcursul cinei!... Din când în când, pisica-mamă cobora pe malul lacului și urmărea foarte atentă apa, cred că ceva peștișori de fapt, dar n-am văzut-o să prindă vreunul efectiv. Cerul se cam răzvrătise puțin în după-amiaza aia, puțin lipsise să nu se reverse peste oraș și rămăseseră în urmă niște nori spectaculoși, pe care ultimile raze de soare îi făceau trandafirii, colorând la fel oglinda lacului în care se reflectau... A fost un decor pe cinste pentru ultima noastră cină în Ohrid!

Am comandat tzatziki (care era de fapt iaurt amestecat cu castraveți, îi lipseau mărarul și usturoiul), o salată în care ingredientele au venit în grămăjoare alăturate pe farfurie, un fel de „degețele de pui” cu cartofi prăjiți și frigărui de porc cu aceeași garnitură. Am folosit tzatziki drept sos pentru friptură, ca să alunece mai ușor. Chiar și-așa, s-au ales și pisicuțele cu câte o porție generoasă (de cărniță, desigur). Una peste alta, n-a fost rea mâncarea, dar parcă a lipsit ceva... Din acea seară, mult mai vii sunt amintirile cu pisoii și cu apusul trandafiriu...

Concluzii

Ohridul abundă în restaurante cu mai mult sau mai puțin ștaif, pizzerii, cafenele, baruri și alte asemenea. Nu vă fie teamă, riscul să rămâneți nemâncați sau nebăuți este minim. Nu pot spune că m-a dat pe spate ceva din ce am gustat pe acolo, tot ce regret e că nu mi-a ieșit pasiența cu păstrăvul de Ohrid (poate Doamne-Doamne, în bunătatea lui celestă, îmi va mai oferi o a doua șansă, dar n-aș vrea să-l mânii prea tare, sunt fericită că mi-a oferit-o și pe asta!). Dacă ar fi să așez într-un clasament cele câteva mâncătorii pe care le-am încercat, acesta ar arăta astfel: 1. Gladijator (net detașat, mai ales datorită superbelor împrejurimi; dar, neapărat, rezervare la una din mesele de pe terasa de sus, dacă anotimpul e blând cu voi!); 2. Belvedere (papa bun, chiar bun!); 3. Porta; 4. Potpes.

Cu mulțumirea-n suflet că am mai colorat o mică pată albă pe harta AFA și că poate vorbele mele se vor dovedi vreodată utile, închei aici episodul „Ohrid” al periplului nostru balcanic. Urmează Albania, o țară absolut, dar absolut surprinzătoare!

---

VIZUALIZĂRI: 4209 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI